Pe Alexandru Ion îl ştiam ca actor de teatru şi de seriale, dar şi ca unul din fondatorii şi organizatorii Festivalului Naţional de Teatru Tânăr „Ideo Ideis” de la Alexandria. Recent, însă, l-am văzut în câteva filme independente în care mi-a atras atenţia, prilej de a-i propune un interviu pentru rubrica „Emerging Voices”.

În „Mia îşi ratează răzbunarea” (2020), al doilea lungmetraj realizat de Bogdan Theodor Olteanu, un regizor cu care a lucrat mult în teatrul independent, are un rol secundar – interpretează un actor a cărui siguranţă de sine e subminată de protagonistă, o actriţă jucată de Ioana Bugarin, într-una din cele mai bune secvenţe din film. 

În „Toni & prietenii săi” (2020), al doilea lungmetraj, realizat tot în regim independent, al tânărului regizor Ion Indolean, îl joacă pe Toni, un personaj misterios, mai mult absent, în căutarea căruia porneşte o echipă de filmare care vrea să facă un documentar despre el.

Iar în scurtmetrajul „Emilia Hosu are HIV” (r. Ioana Păun), încă nelansat, interpretează un bărbat care primeşte vizita unei avocate (Doina Teodoru), însă întâlnirea se transformă într-un joc erotic în care raporturile de putere se schimbă permanent.  

Născut la 3 septembrie 1987 la Alexandria, Alexandru Ion este absolvent de licenţă şi masterat în „Arta actorului” şi al unui masterat în „Teatrologie, marketing şi management cultural” la Universitatea  Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

În 2006, la vârsta de 18 ani, a co-fondat Asociația T.E.T.A și Festivalul Ideo Ideis, al căror co-președinte este în prezent.

Pe scenă, a jucat în spectacole precum „Îngeri în America” la Teatrul Metropolis, „Numitorul comun” la Teatrul de Comedie, „Vanilla Skype” și „De ce n-o facem în drum” la Teatrul ACT, „The History Boys” la Teatrul Excelsior , „Familia Tót” la Centrul Cultural Lumina, „Medea’s Boys”, „Cea mai călduroasă zi din an” și „Taximetrişti” la Apollo 111, „Înapoi în iarnă” la unteatru, și a colaborat cu regizori ca Victor Ioan Frunză, Neil LaBute, Vlad Massaci, Vlad Cristache, Cătălin Ștefănescu, Bogdan Theodor Olteanu, Andrei Măjeri și Vlad Zamfirescu.

În 2013, a fost prezent în programul Talent Campus al Festivalului de Film de la Sarajevo, iar în 2015 a fost unul dintre actorii selectaţi în programul „10 pentru film” la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF).

Ce înseamnă să joci în filme realizate în regim independent? Cât de greu sau de uşor iei decizia de a face asta?

Pentru că am avut mai multe experienţe de producţie în teatrul independent, cred foarte tare în atitudinea proactivă. Altfel, ce faci? Stai să te uiţi la telefon şi aştepţi să sune? Cred că e sănătos să faci lucruri şi să pui cap la cap sau să încerci să creezi resurse astfel încât să naşti proiecte. Atunci, normal că mă uit cu admiraţie şi sunt deschis către oameni care sunt la rândul lor proactivi. Există o expresie românească: Să faci din rahat bici. De multe ori, resursele puţine nasc rezolvări foarte creative. Uneori constrângerile te fac să găseşti soluţii la care nu te-ai fi gândit. Evident că nu asta e situaţia ideală. Nimeni nu vrea să lucreze cu sandvişurile de acasă. Dar, în cazul în care contextul nu îţi permite altceva într-un anume moment şi pentru un anume proiect, stai să te plângi într-un colţ?

Sunt într-un punct în care mă interesează foarte tare să fac film. Felul în care îţi construieşti un parcurs profesional, o carieră, depinde foarte tare şi de alegerile pe care le faci. Nu există o carte sau un tutorial pe YouTube care să te înveţe cum să faci alegeri. Atunci, nu ai altă soluţie decât să te bazezi pe propriul discernământ şi să încerci să construieşti ceva sănătos.

Eşti cunoscut pentru Ideo Ideis, apoi joci şi produci spectacole de teatru, dar ai făcut şi seriale. Cât de dificil este să obţii roluri în filme şi să îţi faci intrarea şi în cinema?

E greu pentru că numărul butoanelor pe care le poţi apăsa astfel încât să îţi înlesneşti intrarea e mic. Nu există o formulă democratică în care să îl suni pe unul dintre regizorii Noului Val şi să îi zici: „Care e noul film pe care îl faci? Nu ai un rol şi pentru mine?” Nu aş putea. Nu am fost niciodată priceput la astfel de lucruri. Băgatul în seamă mi-e puţin peste mână, pentru că nu mi-a plăcut niciodată şi nu mă pot obişnui cu poziţia de a cere lucruri de pe un statut diferit. În momentul în care eşti pe acelaşi platou cu cineva, normal că e mai simplu să îi spui că ai vrea să mai lucraţi împreună, pentru că aveţi un vibe comun. Dar, atunci când balanţa e disproporţionată în privinţa statuturilor, merge doar dacă propunerea vine de sus în jos, nu şi invers.

Ai spus într-un interviu că ai o listă cu castingurile la care ai fost, iar numărul lor se apropie de 300.

Acolo sunt şi audiţiile la teatru şi castingurile de reclame. Castingurile de film sunt cele mai puţine, pentru că nu e ceva ce se întâmplă out in the open. Ajungi la un casting de film dacă te sună sau dacă te recomandă cineva. De asta spun că butoanele pe care le poţi apăsa sunt relativ puţine.

Însă cred foarte tare în ideea că trebuie să îmi fac meseria cu responsabilitate, cu atenţie, cu respect şi să rămân perseverent în raport cu obiectivul pe care îl am. Mai departe de asta, cred că e importantă măsura lucrurilor. Asta se leagă de ce spuneam mai devreme, despre cum abordezi interacţiunile când sunt diferenţe de statut.

Există uneori o formă de disperare în actori. Cred că poate să dea rezultate, dar mie nu îmi e la îndemână. Ideea de a suna pe oricine, de a trage de o relaţie care nu se naşte natural. Nu spun că e bine sau rău, ci doar cum mă raportez eu la lucruri.

Ce simţi când nu iei castingul la un film? Cum te mobilizezi să treci peste atunci când se întâmplă asta de mai multe ori?

Dacă nu te obişnuieşti repede cu aşa ceva în meseria asta, o să îţi fie foarte greu. Fără îndoială, refuzul face parte din meserie şi cred că e ceva ce se regăseşte şi la cele mai mari case. Citim interviuri cu oameni proeminenţi din cinematografia internaţională care spun că şi-au dorit un anume rol, dar nu l-au primit. E adevărat, acolo sunt şi alte considerente. Dar, până la urmă, consecinţa e aceeaşi, că nu au putut să joace ceva ce îşi doreau. E în fibra existenţei noastre profesionale să te obişnuieşti cu refuzul.

Nu am avut niciodată căderi mari pentru că nu am luat un casting. Evident că există o mâhnire de moment. Mai sunt şi momentele când începi să miroşi când a fost bine şi ai şanse sau când nu ai nicio şansă să iei castingul. Sunt şi momente în care simţi că se va întâmpla, dar în cele din urmă nu se întâmplă. Atunci poate cazi de mai sus. Dar e o meserie atât de dinamică atunci când eşti un om care funcţionează în ea, încât nu apuci să trăieşti nici acea cădere, pentru că cel mai probabil primeşti un telefon sau apare un alt casting ori o altă oportunitate. Realitatea e însă că nici nu am dat foarte multe castinguri de film.

Nu eşti suficient de conectat?

Conectat sunt, pentru că mă ştiu aproape cu toată lumea. Cred că e vorba despre a fi omul potrivit în momentul potrivit şi la locul potrivit. Nu sufăr de mania persecuţiei. Nu simt că sunt vreun năpăstuit al sorţii. Recunosc că uneori fac exerciţiul să mă uit la filmele româneşti şi să mă gândesc ce rol aş fi putut să joc. Şi nu sunt atât de multe roluri în care să mă fi potrivit ca vârstă şi fizionomie.

Vorbeşti de pe poziţia unui privilegiat, în sensul că ai lucrat în televiziune, ceea ce ţi-a oferit o anume siguranţă financiară şi posibilitatea de a fi selectiv.

Cu siguranţă că relaxarea financiară contribuie enorm de mult la felul în care îţi alegi proiectele. Dar cu toate astea, am văzut în jurul meu de atâtea ori şi oameni care nu se descurcau foarte bine financiar vorbind şi reuşeau totuşi să fie selectivi.

Cred că importanţa alegerilor e raportată la propria persoană. Dacă încerci să alegi gândindu-te la ce vor crede alţii despre tine, mi se pare că eşti pe o pistă mlăştinoasă şi complicată. Am o amintire legată de televiziune. Am făcut primul meu proiect de televiziune când eram în anul trei de facultate. Un sitcom la Prima TV, Nimeni nu-i perfect. Avusesem un rol episodic în primul sezon al sitcom-ului cu pricina şi m-au sunat la sezonul trei pentru a-mi propune un rol. Nu m-au chemat la casting, mi-au oferit direct un rol. Eram într-un moment în care aveam senzaţia că arta e ceva care are doar înălţimi irespirabile, că e important să facem doar lucruri care o să rămână în antologiile teatrului şi filmului. În acel moment, aveam o poziţionare care m-a făcut să refuz. Ei au insistat, însă eu am refuzat spunând că aveam proiecte. Dar nu aveam nimic, nu făceam nimic.

Până la urmă, au zis că vor face casting. Şi i-au dat să se ocupe de casting lui Florin Kevorkian, care era profesorul meu de scrimă la facultate. Domnul Kevorkian m-a sunat şi m-a întrebat foarte sincer, pentru că ne ştiam, de ce nu vreau să mă duc şi dacă măcar îmi sunt clare motivele. Atunci mi-am  dat seama că pur şi simplu luasem decizia aia gândindu-mă la ce vor spune prietenii despre mine. Nu analizasem nicio secundă: „Dar pe mine mă interesează chestia asta? Cred că o să-mi folosească? Am de învăţat ceva din asta? Mă interesează banii pe care o să-i fac? E o experienţă care mă va duce mai departe?” În momentul în care mi-am pus întrebările astea, mi-am dat seama că răspunsul de fapt nu era „nu”. Mi se părea extrem de nefericit să iau o decizie de genul ăsta gândindu-mă la ce vor spune prietenii despre mine. Atunci, am reevaluat situaţia şi am concluzionat că nu e ok. Nu pot să creez un precedent în direcţia asta. Ei începuseră deja castingul, aşa că m-am dus la casting ca toată lumea. Până la urmă am luat castingul şi am făcut sitcom-ul cu pricina şi nu am niciun soi de regret.

Ok, toată lumea ştie ce e un sitcom şi nu ne putem ascunde după deget – e un produs care funcţionează pe un anumit palier al expresiei cinematografice. Nu sunt delusional. Dar nu am nici un soi de regret că am făcut acel sitcom sau oricare alt proiect de televiziune de după, pentru că mi-a fost clar pentru ce le fac. În acel moment, ca student de anul trei, ca tânăr venit din Alexandria dintr-o familie cu posibilităţi financiare reduse, a fost enorm să câştig acei bani. M-a pus într-un alt state of mind. Apoi, am învăţat ce înseamnă să filmez cu trei camere, cum stai la cameră, ritmul în care trebuie să înveţi replicile. Mi-a folosit foarte mult.

E normal să capeţi nişte brand awareness atunci când faci televiziune. Drumul către succes, ştim cu toţii, are mai multe căi. Nu am cheile universale de rezolvare şi nu cred că le are cineva. De asta privesc cu foarte multă circumspecţie şi nefericire momentele de judecată profundă pe care unii oameni se întâmplă să le emită uneori, şi încerc să nu fac acelaşi lucru.

Te-ai confruntat şi tu cu astfel de judecăţi? 

Mai puţin lucruri asumate public. Mai degrabă discuţii de bere despre deontologia profesională: „De ce ai vrea să faci aşa ceva?” Şi poziţia mea s-a reglat repede în direcţia asta – până la urmă, îmi fac meseria. Într-adevăr, sunt lucruri pe care nu le-aş face. Sunt producţii în care nu aş intra şi în care cu siguranţă nu aş fi intrat nici la vârsta aia. Dar asta nu înseamnă că o să emit o judecată profundă şi că nu o să vreau să interacționez cu cineva care intră în produsele alea. Până la urmă, cu toţii avem tot felul de factori care ne influenţează deciziile.

Ai decis să continui cu serialele de televiziune, unul dintre ele fiind destul de popular, Atletico Textila, de la PRO TV.

E o discuţie care circulă în piaţă despre faptul că marii regizori nu vor lua niciodată actori care fac seriale sau publicitate. Dintre toţi oamenii cu care am vorbit eu pe tema asta, nu am auzit niciunul care să zică: „Ai făcut serial? Nu mai calci niciodată într-un film de-ale mele”. Şi, până la urmă, dacă sunt regizori care se poziţionează şi aşa, e alegerea lor. Nu văd o problemă fundamentală în niciuna dintre poziţionările astea. Din câte ştiu, nu mi s-a întâmplat să nu iau un casting sau să nu fiu chemat la un casting pentru că am făcut seriale. Apoi, dacă ne uităm la filmele care au populat ecranele de cinema în ultimii ani, vedem acolo actori care au făcut sau fac seriale. Nu te iei de mână cu Antihristul când faci un serial sau o reclamă.

Dar nu există totuşi riscul ca, în percepţia publică, să fii plasat într-o anumită zonă?

Da, poate să se spună că ai o faţă foarte comercială sau că eşti recunoscut pentru telenovele. Dar, din nou, ştim cu toţii că sunt oameni care erau exponenţii epocii de aur a telenovelelor din vremea Acasă TV şi în acelaşi timp au făcut filme de o valoare cinematografică incontestabilă, cu care au mers la mari festivaluri. Nu mi se pare că lucrurile se exclud reciproc. Dar pot să înţeleg dacă un creator e reticent la ideea de a lucra cu cineva care e hiper-recognoscibil.

La fel ca multă lume, primesc întrebarea dacă prefer teatrul sau filmul. Şi de fiecare dată spun că actoria vine la pachet cu o funcţionalitate dinamică a lucrului per se. Cred că există un sentiment care apare constant la actori, şi anume că atunci când faci mult teatru, ajungi să îţi doreşti să faci film. Iar dacă începi să faci foarte mult film, sigur vine un moment în care îţi doreşti să faci şi teatru.

Spuneai că în acest moment simţi o dorinţă şi o nevoie să faci cinema.

Pe de o parte, ţine de faptul că am făcut mai mult teatru şi televiziune, şi mai puţin film. Pe de altă parte, probabil că are o legătură şi cu începuturile. Îmi plăceau foarte tare filmele când eram copil. Vedeam în special filme de la Hollywood la televizor. Până am intrat în clasa a noua în trupa de teatru a liceului, deşi îmi plăceau foarte tare filmele şi mă uitam obsesiv la ele, nu aveam conştiinţa faptului că actoria e o meserie pe care poţi să o practici. Aveam senzaţia că actorii pe care îi văd sunt oameni dintr-un teritoriu îndepărtat care au fost atinşi de înger.

Între timp m-am lămurit că e o meserie pe care o poţi studia şi practica. E clar că începutul, declanşatorul, a fost uitatul la filme. Iar momentul în care am conştientizat că aş putea să fac şi eu asta a fost extraordinar. Când am venit la 18 ani din Alexandria în Bucureşti şi am intrat la UNATC, evident că aveam vise din categoria copiilor care vor să se facă astronauţi. Trei ani de facultate şi după aceea Hollywood scrie pe mine (râde – n.r.). Gusturile mele cinematografice din adolescenţă nu au inclus filme de la Cannes şi Berlin. Evident că am început cu mainstream-ul, aşa că Hollywood-ul era Muntele Everest. Lucrurile s-au mai nuanţat între timp.

Când ai decis că vrei să faci actorie?

Cum spuneam, am intrat în trupa de teatru a liceului în clasa a noua. Am început să merg cu trupa pe la festivaluri. Şi deja la finalul clasei a noua – începutul clasei a zecea, îmi era clar că asta vreau să fac.

Ce îţi plăcea la actorie în acel moment?

Până în acel moment îmi imaginam că o să dau la relaţii internaţionale sau ştiinţe economice. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce se face acolo, dar suna bine. Dar am făcut filologie la liceu, nu am avut niciodată înclinaţie spre partea de real. Ştim cu toţii că sistemul educaţional românesc nu te asistă în mod real în a-ţi găsi un drum, în a vedea la ce eşti bun şi ce ţi-ar plăcea să faci.

Mă consider în continuare un om extrem de norocos că am descoperit actoria până la urmă, într-un oraş în care era improbabil să se întâmple asta, neavând teatru şi cinematograf. Simt că a fost o şansă. Declanşatoarele iniţiale erau cele care se împleteau foarte tare cu existenţa adolescentină: nevoia de atenţie şi nevoia de validare. Când m-am văzut pe scena mare a Teatrului Clasic din Arad, la un festival, şi lumea aplauda şi se uita la mine, m-am simţit extraordinar.

Am avut întotdeauna o personalitate mai extravertită. Îmi plăcea acel tip de atenţie. Mi se pare că e ceva ce nu ai cum să ocoleşti. Chiar şi la maturitate e greu. Nu prea îmi dau seama cum ai putea să spui că nu îţi place atenţia asta. Ok, când ajungi la nivelul în care te recunoaşte lumea pe stradă şi te agasează, pot să înţeleg că acest tip de atenţie poate să te supere. Dar, altfel, nu prea are cum să nu îţi placă senzaţia când eşti într-o sală de cinema şi faţa ta e pe acel ecran mare şi toată lumea se uită la tine. Evident, cum operezi cu asta, şi cât de tare ţi se umflă egoul, şi cum îl ţii sub control, şi câte dintre deciziile, acţiunile şi interacțiunile tale din viaţa de zi cu zi sunt guvernate de asta, depinde de personalitatea fiecăruia. Mi se pare că măsura e o cheie extrem de importantă în tot ce facem.

Cum a fost experienţa de la UNATC? Sunt actriţe, de exemplu, care nu au amintiri foarte plăcute, pentru că nu au simţit că e un mediu extrem de prietenos.

În cazul meu, a fost o sărbătoare continuă. Pulsează încă puternic amintirile din primii ani, când m-am văzut în Bucureşti într-o facultate care nu avea mese şi scaune pe care să stăm şi să scriem, într-un spaţiu în care îmi doream să mă duc. Dormeam noaptea în facultate. Eram înnebunit să facem lucruri, pentru că îmi plăcea foarte tare şi nu îmi venea să cred că nu e o distanţă enormă între meseria din care urmează să îmi câştig traiul şi ce îmi place să fac. Erau fix în aceeaşi farfurie.

Din nefericire, trăim într-o societate unde de multe ori felurile în care experimentează fetele medii de acest gen pot să fie considerabil mai complicate decât pentru băieţi. Asta este ceva profund nefericit care cred că ar trebui să fie în minţile şi în acţiunile tuturor.

Vedeam cu claritate neajunsurile UNATC-ului. Există neajunsuri care ţin de pregătirea lectorilor, de experienţa lor, poate pe alocuri de resursele care se investesc. Dar mi se pare că, într-un context de acest gen, ai două opţiuni. Ai opţiunea în care bălteşti în această nemulţumire. O nemulţumire care poate să fie perfect legitimă şi pe care eşti îndreptăţit să o ai. Dar băltitul în ea nu o să îţi folosească.

Şi există opţiunea proactivă în care te foloseşti de resursele pe care le ai, indiferent dacă sunt multe sau puţine. Sunt puţine lucruri de câştigat atunci când te aşezi într-un fel de atitudine plângăcioasă. A nu se înţelege că nu îmbrăţişez schimbarea şi că schimbarea nu e ceva ce ar trebui să se întâmple. Normal că sunt lucruri de schimbat. Dar faptul că perpetuezi hatereala nu o să îi aducă pe Dem Rădulescu şi Toma Caragiu înapoi să îţi fie profesori. Asta e realitatea şi trebuie să te descurci cu ea, până la urmă.

Nu sugerez că asta e o cheie de rezolvare a lucrurilor. Spun că pentru mine a funcţionat, asta şi în siajul unui entuziasm nebun pe care îl aveam pentru că eram acolo. Poate că asta mă făcea pe alocuri să ratez lucruri grave. Dar, privind retroactiv, nu am reuşit să identific aspecte grave în experienţa mea. Sunt aspecte grave pe care le ştiu şi eu din experienţele altora, nedreptăţi sau lucruri, atitudini, porniri, cuvinte care, dacă ar fi spuse sau făcute în alte ţări, ar avea consecințe legale. Cred că e sănătos ca despre aceste lucruri să vorbească cei care le-au trăit.

Cum vezi relaţia cu camera de filmat?

Un lucru de care se vorbeşte constant şi cu care intri în contact des pe parcursul experienţelor profesionale e că la teatru ai reflexul să joci mai mult cu faţa, pentru că e cineva în ultimul rând care trebuie să te vadă. În schimb, la film, mai uşor cu faţa, pentru că dacă faci ochii mari şi eşti la prim-plan, o să se vadă ca în commedia dell’arte.

Cred despre mine că sunt mai degrabă un actor care virează spre zona tehnică a lucrurilor. Tehnic în sensul că sunt ceea ce se numeşte un „actor cartezian”. Un om care are constant conştiinţa locului şi a ceea ce se întâmplă. Nu mi se întâmplă să mă pierd în sentimente sau trăiri. Sunt mereu conştient de faptul că, dacă mi se contractă un muşchi pe faţă, asta o să spună ceva. În acelaşi timp, nu îmi creez traseul actoricesc din încordarea muşchilor feţei sau mijirea ochilor. Construiesc pornind de la gând.

Dar nu e loc şi pentru ceva necontrolat?

Funcţionez preponderent într-o cheie raţională şi controlată, dar pot fi momente în care ajung într-un punct în care se zbârleşte pielea pe mine la propriu într-o secvenţă care te împinge într-o astfel de direcţie. Mi se întâmplă şi asta.

Pentru mine, traseul porneşte de la un gând, care apoi naşte eventual trăiri, deşi nu îmi e la îndemână să folosesc astfel de cuvinte, pentru că nu sunt pe palierul meu de funcţionare. Asta nu înseamnă că le exclud, dar nu pe asta pun lumina. Nu plec de la trăiri, sentimente borderline schizoide.

Am identificat nişte trăsături comune în personajele pe care le faci în Toni & prietenii săi, Mia îşi ratează răzbunarea şi Emilia Hossu are HIV. Joci câte un personaj misterios, care are lucruri ascunse, întunecate, pe care le lasă treptat să iasă la suprafaţă. La început pare a fi el cel care deţine controlul, însă până la final situaţia se inversează.

E o întâmplare că există o zonă comună a acestor personaje. În teatru, lucrurile pe care le-am făcut până acum sunt mult mai variate. Într-adevăr, în cele trei filme, personajele pe care le joc nu sunt profund diferite. A fost dictat mai mult de scenarii decât de ce mi-am propus eu să joc. Bineînţeles, am o miză reală în a nu face personaje care să semene unul cu celălalt, dar până la urmă, miza asta trebuie pusă într-o ecuaţie mai amplă – nu trebuie să fie mai importantă decât ce îşi doreşte regizorul să obţină de la personajul respectiv. Acela e obiectivul pe care îl serveşti, obiectivul ansamblului. Nu te poţi izola şi transforma într-o enclavă într-un film. Trebuie să fiu o rotiţă dintr-un motor complex.

Pare că îţi iese tipul ăsta de personaj, care are ceva întunecat în el.

Mă bucur că ţi se pare că mi-a ieşit. Până la urmă, realitatea e că felul în care percepem oamenii din jurul nostru, şi aici includ şi personajele din filme, vorbeşte mai multe despre noi decât despre oamenii cu pricina. Ceva ce pentru un om poate să fie dark, pentru altcineva poate să fie normalitate, lucrurile cu care operează constant. Într-adevăr, personajele la care faci referire au fix tipul ăsta de ieşiri. Cred că ele există în mine în măsura în care interlocutorul are o propensiune în a vedea lucrurile astea. Altfel, nu cred că am atât de mult întuneric cât au personajele astea. Nu sunt un om atât de măcinat. Am şi eu măcinările mele, dar sunt de altă natură.

Ai simţit vreodată frustrarea că nu eşti într-o trupă de teatru şi nevoia de a face parte dintr-una? 

Frustrare, nu. Dar nevoia o simt şi acum. E o experienţă care m-ar interesa. E ceva ce aş vrea să fac. Pe de o parte, ţine de o dorinţă de a simţi că eşti imersat cu totul în sistem şi că sistemul te-a validat. Poate că sunt şi reminiscenţe ale lucrurilor pe care le auzeam când eram tânăr. Aici vorbesc mai degrabă de poziţionări ale oamenilor din afara meseriei – părinţi, rude. Erai actor doar dacă erai angajat într-un teatru.

Dar nu am vreo mâhnire abisală. În acelaşi timp, recunosc că nici nu am pus o linie de separație gigantică între independent şi stat, pentru că am jucat şi joc atât în teatru subvenţionat, cât şi în teatru independent. Numai că în teatrele de stat nu sunt angajat, joc pe post de colaborator. Nu e un subiect asupra căruia să fi stat mult pe gânduri, nici în trecut, nici acum. It is what it is.

Dar cum vezi tensiunea care pare să existe între sectorul independent şi cel de stat şi care s-a amplificat odată cu pandemia?

Cred că nu am mai spus asta până acum, dar ce mă incomodează pe mine cel mai tare când văd tipul ăsta de polemici şi de discuţii e că am senzaţia că ele sunt înţesate de nişte agende ascunse şi de nişte atitudini care de fapt au în centru obţinerea unor beneficii personale. Am senzaţia că e un fel de încrâncenare şi o dorinţă de a înfiera cealaltă parte care nu servesc nimănui, într-o meserie care oricum suferă de lipsă de solidaritate şi într-un spaţiu în care suntem puţini. Dacă suntem şi puţini, şi dezbinaţi, e cu atât mai nasol. Nu particip la genul ăsta de dezbateri pe Facebook.

Simţi asta de ambele părţi?

Simt asta de ambele părţi, de cele mai multe ori. Şi e ceva ce mă face să stau la distanţă. Nu ştiu dacă e cea mai bună atitudine. Ştiu că poate e naiv şi idealist ce spun acum, dar de fiecare dată îmi vine să zic: „Măi, oamenilor, haideţi să ne calmăm. Hai să nu îi mai punem coarne celui din faţă”. Vorbim de oameni educaţi, oameni care fac şcoli, oameni care au biblioteci acasă, oameni despre care se presupune că ar trebui să aibă şi nişte doze de empatie şi de înţelegere a complexităţii umane.

Când văd atitudini pline de venin sau de cinism şi sarcasm, mă întreb de unde vin ele. Câtă supărare e acumulată în tine de simţi nevoia să defulezi în spaţiul public şi să mânjeşti pe pereţi cu rahat. Iartă-mă, dar asta facem de fapt. Numai că pereţii sunt virtuali. Apoi, când te aşezi cu cineva la o masă şi stai faţă în faţă, înverşunarea de multe ori dispare. Mi se pare că adăpostul pe care ni-l dau ecranele şi tastaturile scoate uneori lucruri tare urâte din oameni, pentru că nu ai conştiinţa consecinţelor. Cred că această prăpastie, această diviziune creată între sectorul independent şi sectorul de stat e perpetuată şi de reprezentanţi ai sectoarelor cu pricina. Uneori asta se face în cunoştinţă de cauză, dar cred că sunt şi situaţii în care se întâmplă din necunoştinţă de cauză şi dintr-o evaluare fragmentată, o înţelegere incompletă a ansamblului. Îndemnul pe care încerc să îl răspândesc în jurul meu e la echilibru, la măsura justă şi la un dialog care să aibă în centru căruţa asta la care tragem cu toţii, nu căruţa pe care o tragi singur. Dar nu sunt naiv – ştiu că şi asta e idealist.

Ce îţi oferă actoria?

E ceva foarte nuanţat. Pe de o parte, are o componentă care vorbeşte despre faptul că ajungi să fii integrat în ceva, să faci parte din ceva, şi asta e un lucru de care avem nevoie cu toţii. Un sistem, o comunitate, un grup de oameni. Dar asta apare mai târziu.

Dacă o iei de la începuturi, de fapt, ele sunt guvernate, în cazul meu, de bucuria atenţiei primite şi apoi de bucuria validării. Validarea îţi certifică faptul că eşti cât de cât bun la ceea ce faci. Cât de bun, aia e complet altă discuţie. Şi e normal ca asta să te poarte mai departe. E şi un soi de inerţie aici.

Dar, la nivel pragmatic, îmi place pentru că mă face să trăiesc dinamic, pentru că nu e timp să mă plictisesc. Întotdeauna e alt proiect. Nu mai zic că variez şi între palierele expresiei actoriceşti – teatru, film, televiziune. Îmi place că îmi dă spaţiu să îmi manifest această personalitate extravertită. Şi, oricât de clişeistic ar suna, îmi place că îmi oferă acest minim acces la „a trăi” mai multe vieţi.

Însă pandemia a venit cu nişte chestionări foarte interesante. Cât de tare îmi doresc eu de fapt să fac meseria asta? Pare că aş putea să fac şi altceva. Mai vreau să mă târâi pe coate prin proiecte care nu îmi plac neapărat sau cu oameni cu care nu rezonez întru totul?

Ai găsit un răspuns?

Răspunsul pe care l-am găsit a fost că – şi asta mi-a dat un fel de relaxare – nu simt că nu aş mai fi eu dacă nu aş fi actor. Sunt foarte pasionat de meseria mea. Sunt foarte dornic să o fac. Dar nu simt că nu mi-aş mai găsi sensul pe lume dacă peste noapte, într-un eveniment cataclismic, asta ar dispărea. Nu e vorba că nu ard pentru meseria asta. Ard pentru ea, dar în faţa unei întâmplări concrete care nu e sub controlul meu, aşa cum a fost pandemia sau cum ar fi un război, nu aş simţi că mi-aş pierde busola dacă nu aş mai face asta.

Îmi place să cred că descoperirea asta mă va ajuta pe termen lung. Atunci când eşti foarte  încrâncenat în legătură cu ceva, senzaţia mea e că lucrurile vin mai greu, nu faci decât să te îndepărtezi de ele. A nu se înţelege că fac o pledoarie pro-indolenţă. Sunt departe de a fi indolent. Dar în momentul în care reuşeşti totuşi să capeţi un pic de relaxare, mi se pare că lucrurile vin mai lesne.

Pare că ai găsit un echilibru în cariera ta. Faci televiziune, iar asta îţi oferă relaxare financiară şi, mai mult, îţi permite să activezi fără presiune în zona independentă.

Caut acest echilibru. Atunci când cari în spate presiunea subzistenţei, e mai complicat să faci alegeri profesionale care să te poarte mai departe. Evident, asta nu înseamnă că dacă nu ai presiunea subzistenţei, vei lua întotdeauna cele mai bune decizii. Probabil că şi eu am luat decizii nefericite de-a lungul timpului.

Dar ce cred cu tărie e că şi atunci când iei o decizie nefericită, e foarte important cum te raportezi la ea post-factum şi cum operezi cu ea. Posibilitatea de a aduna în jurul tău oameni cu care ai un vibe creativ similar şi poţi naşte proiecte e ceva ce îţi dă un spaţiu foarte important de creştere profesională, în sensul că o să descoperi mereu lucruri noi. Asta e o meserie în care înveţi tot timpul. Nu te opreşti şi spui „gata, nu mai am ce să învăţ”. Descoperirile se întâmplă în afara zonei de confort sau într-un spaţiu în care vibrezi la aceeaşi coardă cu alţi oameni. Cred că e sănătos să creezi spaţiile astea. Dacă poţi să o faci, e foarte bine.I knew Alexandru Ion as a theater and TV series actor, but also as one of the founders and organizers of the “Ideo Ideis” National Youth Theater Festival in Alexandria. Recently, however, I noticed him in several independent films and it seemed like a good opportunity to invite him for an interview for the “Emerging Voices” column.

In “Mia Misses Her Revenge” (2020), the second feature by Bogdan Theodor Olteanu, a director with whom he worked a lot in independent theater, he has a supporting role – he plays an actor whose self-confidence is undermined by the protagonist, an actress played by Ioana Bugarin, in one of the best scenes in the film.

In “Toni & his friends” (2020), the second feature from the young director Ion Indolean, he plays Toni, a mysterious, rather absent character who is being sought by a film crew that wants to make a documentary about him.

And in the short film “Emilia Hosu has HIV” (dir. Ioana Păun, unreleased yet), he plays a man who receives a visit from a lawyer (Doina Teodoru), but the meeting turns into an erotic game where power relations shift repeatedly.

Born on September 3, 1987, in Alexandria, Alexandru Ion holds a bachelor’s and master’s degree in “Actor’s Art” and a master’s degree in “Theater, Marketing and Cultural Management” from the National University of Theater and Film (UNATC) “I. L. Caragiale” in Bucharest.

In 2006, at the age of 18, he co-founded the T.E.T.A Association and the Ideo Ideis Festival, where he currently acts as co-president.

His theater work is quite vast, including stage performances such as “Angels in America” ​​at Metropolis Theater, “The Common Denominator” at the Comedy Theater, “Vanilla Skype” and “De ce n-o facem în drum” at ACT Theater, “The History Boys” at Excelsior Theater, “The Tót Family” at the Lumina Cultural Center, “Medea’s Boys”, “Hottest Day of the Year” and “Taxi Drivers” at Apollo 111 Theater, “Back in Winter” at unteatru, and he has collaborated with directors such as Victor Ioan Frunză, Neil LaBute, Vlad Massaci, Vlad Cristache, Cătălin Ștefănescu, Bogdan Theodor Olteanu, Andrei Măjeri, and Vlad Zamfirescu.

In 2013, he participated in the Talent Campus program at the Sarajevo Film Festival, and in 2015 he was one of the actors selected in the “10 for film” program at the Transilvania International Film Festival (TIFF).

What does it mean to play in independent films? How hard or easy is it to go with this decision?

Since I worked more in independent theater production, I strongly believe in being proactive. Otherwise, what are you going to do? Are you going to just sit and look at the phone and wait for it to ring? I think it’s better to be active and look for resources to develop new projects. So, yes, I do admire and am open to people who are also proactive. You have to make the best of what little there is. Often, scarce resources lead to incredibly creative solutions. Sometimes constraints make you find solutions you wouldn’t have thought of otherwise. Obviously, this is not the ideal situation. Nobody wants to work and not even get a proper meal. But, if that’s what you have to deal with at a certain point, what are you going to do? Sit and complain in a corner?

I’m at a point where I’m very interested in working in film. The way you build a professional career depends very much on the choices you make. There is no book or YouTube tutorial that teaches you how to make choices. So the only thing to do is to trust your judgment and try to build something healthy.

You are known for Ideo Ideis, you work in theater as an actor and producer, but you also starred in several TV series. How difficult is it to be cast in movies and get your big break in cinema?

It’s hard because there are no real shortcuts you could take. There is no right way to call one of the New Wave directors and ask, “What is the new film you are working on? Is there any role for me, too?” I could never. I’ve never been good at such things. I’m not really the type who asks around for favors, I’ve never liked it, especially if it means to turn to someone who’s at a different level than me. When you are on the same set with someone, of course it’s easier to tell them that you would like to work together again, given that there is already a vibe between you. But when you are at different levels, it only works if the invitation comes from the top, not the other way around.

You said in an interview that you have a list of the castings you’ve been to and that you’re coming close to 300.

The list also includes the theater auditions and the castings for commercials. Movie auditions are not as many, because it’s not something that happens out in the open. You get to an audition if they call you or if someone recommends you. That’s why I say that there are no real shortcuts.

But I strongly believe in doing my job thoroughly and treating it with respect, and remaining consistent about my goals. Beyond that, I think the way you approach things and how far you’re willing to go are also important. Speaking of what I said before.

You can sometimes see actors acting out of despair. I’m not saying it might not work, but I, for one, don’t feel comfortable with this way of doing things. The idea of ​​calling whomever, of forcing a relationship that doesn’t come naturally. I’m not saying it’s good or bad, it’s just how I relate to things.

How do you feel when you’re not getting the part you’ve auditioned for? How do you manage to get over it when it happens several times?

If you don’t get used to it fast, it will be very difficult for you. Without a doubt, being turned down is part of the job and I think it’s something that happens to the best of us. There are interviews with big names out there who say that they wanted a certain role but did not get it. Surely, there are different interests on the line, but in the end, the outcome is the same; they couldn’t get the part they wanted. It’s in the fiber of our professional existence to get used to being turned down.

I’ve never had breakdowns because I didn’t get a casting. Obviously, there is some disappointment in that moment. There are also times when you can feel if it went well and you may have a chance or, on the contrary, when you have no chance to get the part. There are times when you feel that it will happen, but in the end, it does not. In this case, it might affect you more. But it’s such a dynamic job that you might not even get to experience that downfall, because you’ll most likely get a phone call or another casting or another opportunity right away. The reality is that I didn’t even go to a lot of movie auditions.

Would you say you’re not well-connected?

No, I am, I know almost everyone in the industry. I think it’s about being the right person at the right time in the right place. I don’t have a persecution complex. I don’t feel like I’m doomed to fail. I admit that sometimes I watch Romanian films and think about what role I could have played in that film. But there aren’t that many roles I would have been right for, in terms of age and physique.

Speaking as someone who has been rather privileged, working in television, which gave you a certain financial security and the possibility to be selective.

Of course, being financially stable contributes a lot to the way you choose your projects. Yet there are people who don’t do very well, financially speaking, and still manage to be selective.

I think your choices are about who you are as a person. If you’re concerned with what others may think of you, I think you’re going down a slippery slope. There is something that I remember from my time working in television. I had my first project when I was in my third year of college. A sitcom on Prima TV, Nobody is perfect. I had an episodic role in the first season and they called me to offer me a part in season three. They didn’t ask me to come for an audition, they just offered me the part. I was at a time when I thought that art is something of majestic heights, that it is important to do only things that will remain in the anthologies of theater and film. So I refused the part. They insisted, but I told them I had other projects, when in fact I had nothing else on the line.

In the end, they had a casting and they hired Florin Kevorkian to conduct it, who was my fencing teacher in college. Mr. Kevorkian called me and asked me openly why I didn’t want to go and if at least I was clear about my reasons. That’s when I realized that I had simply made that decision thinking about what my friends would say about me. I hadn’t analyzed for a second: “But am I interested in this thing? Do I have anything to learn from this? Will it be of any help? Am I interested in the money I’m going to earn? Is it an experience that will take me further?” The moment I asked myself these questions, I realized that the real answer was no. I thought it was sad to make such a decision based on what my friends would say about me. Then I re-evaluated the situation and came to the conclusion that it was not OK. I cannot set a precedent in this direction. They had already started the auditions, so I went to the casting like everyone else. I got the part eventually and did the sitcom, and I have no regrets to this day.

Okay, everyone knows what a sitcom is and we can’t hide behind it – it’s a product that falls into a certain category of cinematic expression. I’m not delusional. But I have no regrets that I did that sitcom or any other television project after that, because I knew very well why I chose to do them. At that time, as a third-year student, as a young man coming from a small town and a family with limited financial means, it was huge to make that money. It put me in another state of mind. Then, I learned what it means to shoot with three cameras, how you work with the camera, and the pace at which you have to learn the lines. It helped me a lot.

It’s normal to gain brand awareness when doing television. The road to success, as we all know, has many paths. I don’t have the universal key to solve this dilemma and I don’t think anyone does. That is why it makes me sad when people are so adamant in their judgments, and I try not to do the same.

Have you faced such judgments?

Not so many events that I had to deal with publicly, but rather debating on professional ethics over drinks: “Why would you want to do such a thing?” And I was determined about my stance – after all, I’m doing my job. Indeed, there are things I would not do. There are productions that I would not go for, not even at that age. But that doesn’t mean I’m going to be judgmental about it and that I won’t interact with someone who does work on those projects. After all, we all have all sorts of factors that influence our decisions.

You decided to continue with the TV series, one of them being quite popular, Atletico Textila, running on PRO TV.

There are rumors going around that the great directors will never take actors who work in television or advertising. Of all the people I’ve talked to about this, I haven’t heard anyone say, “You worked on a TV series? You’ll never appear in any of my movies again”. And even if there are directors who take this stance, it’s their choice. I don’t see anything wrong with either way of seeing things. As far as I know, doing television was never a reason not to be offered a part or called for an audition, in my case. Then, if we look at the movies that have run in cinemas in recent years, we can also see actors who have starred or are starring in TV series. You don’t sell your soul to the Devil if you do a show or a commercial.

But isn’t there a risk that you will be placed in a certain category by the public?

Yes, you might come as having a commercial face or as being known for soap operas. But, again, we all know that there are people who were the exponents of the golden age of soap operas, when the Acasă TV channel was hugely popular, and at the same time, they made films of indisputable cinematic value, which got selected at big festivals. I don’t think it’s one or the other, I don’t think things work this way. But I can understand if an author is reluctant to work with someone who is beyond popular.

Like many people, I get asked if I prefer theater or film. And every time I say that acting comes with a certain dynamic. I think actors often go through this situation – when you do a lot of theater, you end up wishing to work in film, and if you start making a lot of movies, there will surely come a time when you want to do theater.

You said that at this moment you feel a desire and a need to work in cinema.

On the one hand, it has to do with the fact that I did more theater and television than cinema. On the other hand, it probably has something to do with how it all began. I really liked movies when I was a kid. I especially watched Hollywood movies on TV. Until joining the high school theater group in ninth grade, although I really liked movies and obsessively watched them, I was not aware that acting is like a real job you could do. I thought those movie actors were people living somewhere far away who had been blessed to do that.

In the meantime, I learned that it’s a profession that you can study and then practice. It’s clear that the trigger that led me to acting was watching movies. And the moment I realized that I could do that too was amazing. When I came to Bucharest as an 18-year-old and got into UNATC, I obviously had some big dreams, like the children who wish to become astronauts. Three years of college and then off to Hollywood (laughs). My taste in cinema as a teenager did not include films from Cannes and Berlin. Obviously, I started with the mainstream, so Hollywood was Mount Everest. Things have changed in the meantime.

When did you decide you wanted to be an actor?

As I said, I joined the high school theater group in ninth grade. I started going to festivals with the group, and by the end of the ninth grade – the beginning of the tenth grade, it became pretty clear that this was what I wanted to do.

What did you like about acting at the time?

Until then, I imagined that I would apply to international relations or economics. I had no idea what you studied there, but it sounded good. But I have never had an aptitude for math or science, I was in the Philology class in high school. We all know that the Romanian educational system does not really assist you in finding your way, what you are good at, and what you would like to do.

I still consider myself extremely lucky to have discovered acting in the end, in a town where this was unlikely to happen, without any theater or cinema. I feel there was an opportunity. The initial trigger, my love for the movies, blended in perfectly with adolescent existence: the need for attention and the need for validation. When I saw myself on the big stage of the Classical Theater in Arad, at a festival, in the spotlight, with applause all around, I felt extraordinary.

I’ve always been more of an extrovert. I liked that kind of attention. I think that it’s something you cannot avoid. Even as an adult, I find it difficult not to like it. I don’t really see how you could say you don’t like that attention. OK, if it gets to the level where people recognize you on the street and start harassing you, then I can understand that it can become a burden. But otherwise, there is no way you wouldn’t enjoy the feeling of being in a movie theater and your face is on that big screen and everyone is watching you. Obviously, how you deal with it, how much you let it affect your ego, and how you control it, and how many of your decisions, actions, and interactions in everyday life are governed by it, it all depends on each person’s personality. I feel that moderation is an extremely important key in everything we do.

How was the UNATC experience? There are actresses, for example, who do not have very pleasant memories, because they didn’t see it as an extremely friendly environment.

In my case, it was like a never-ending party. I remember the first years vividly, when I saw myself in Bucharest in a college that did not have tables and chairs to sit and write on, in a space where I wanted to be. I would spend my nights at school. I was crazy about doing things and I couldn’t believe that the job I was going to make a living from and the thing that I loved most were so close to each other. They were both right there on the same plate.

Unfortunately, we live in a society where girls experience such environments in a much different way than boys, in the sense that it’s much tougher for them. It’s a situation that everyone should be aware of.

I could clearly see the shortcomings of UNATC, which either have to do with the professors’ area of expertise, their experience, or even the resources that are invested in projects. But I think that, given the context, you have two options. You can either drown yourself in this resentment, which can be totally legitimate and you are right to feel it, but it’s not like it’s going to do you any good, or you can become proactive and make use of the resources you have at hand, no matter if they are many or few. There is little to gain when you set yourself in a complaining mode. That doesn’t mean I don’t embrace change and that change is not something that should happen. Of course, there are things that need to change, but if you rather go with hate, that won’t set things right. That’s the reality, and you have to deal with it, after all.

I’m not suggesting this is how you solve things. I say that it worked for me, but also because I was extremely excited to be there. Maybe that made me miss some serious issues. But looking back, I can’t say I experienced bad stuff. I know about some issues from the experiences of others, like injustices, stances, reactions, words, which in other countries would have legal consequences. I think it’s better if these things are discussed by those who have lived them.

How do you see the relationship with the camera?

One thing that is quite well-known is that in theater you are more expressive in your performance, because there is always someone in the back row who has to see you. Whereas in film, you don’t perform with your face that much, because if you’re shooting a close-up and you have that wide-eyed look on your face, it will look like in commedia dell’arte.

As for me, I’m rather technical in my approach, in the sense that I am what is called a “Cartesian actor”. A man who is constantly aware of the place and what is happening around. I don’t get lost in feelings or emotions. I’m always aware that if a muscle in my face contracts, that’s going to convey something. At the same time, I don’t build my performance by contracting my facial muscles or by squinting my eyes. It all starts with a thought process.

But isn’t there room for something on the spur of the moment?

I’m rather rational and in control of my act, but there may be times when I get to a point where I literally get goosebumps all over, if the scene pushes me in such a direction. That can happen, yes.

For me, it all starts from a thought, which then leads to feelings, although it’s not easy for me to use such words since it’s not really my kind of thing. That doesn’t mean I avoid them, but that’s not what I want to show. I don’t start from emotions, borderline schizoid feelings.

I’ve noticed there are some similarities between the characters you play in Toni & his friends, Mia Misses Her Revenge and Emilia Hosu has HIV. You play this mysterious, somewhat dark character who hides things that he gradually lets come to the surface. In the beginning, he seems to be in control, but by the end, the situation is reversed.

It’s a coincidence that there is a common ground for these characters. In theater, the things I’ve done so far are much more varied. Indeed, in these three films, the characters I play are not profoundly different from each other, something that was rather dictated by the scripts than by what I had in mind in terms of performance. Of course, I always seek to make different characters, but in the end, it all depends on what the director wants from the character. That is the goal you serve, ultimately. You can’t isolate yourself and turn into an enclave when working on a film. You have to be a cog in a bigger machine.

Seems like you’re good with this type of character who has a darker side.

I’m glad you think that. In fact, the way we perceive the people around us, this also includes the characters in the movies, says more about us than the people in question. Something that one person may see as dark, another may see as normal. Indeed, the characters you are referring to may be perceived as dark. I think this side exists in me insofar as the viewer is bent to see these things. Otherwise, I don’t think I’m as dark as these characters. I’m not that consumed with worry. I do have my concerns, but they are of a different nature.

Have you ever felt the frustration of not being in a theater group and the need to be part of one?

Frustration, no. But the need, I still do. I’m interested in this experience, it’s something I’d like to do. On the one hand, it’s that desire to be completely immersed in the system and the feeling that the system has validated you. Maybe it also has to do with the things I heard from my family when I was young. You were an actor only if you were employed in a theater.

But I’m not miserable about it. At the same time, I admit that I didn’t draw that big of a line between independent and state, because I worked and still do in both subsidized theater and independent theater. Only I am not employed in state theaters, I work as a collaborator. It’s not a topic to which I’ve given that much thought, not in the past, not now. It is what it is.

But how do you see the tension that seems to exist between the independent and the state sector and which got worse with the pandemic?

I don’t think I’ve said that before, but what bothers me the most when I see this kind of controversy and arguments is that it feels like there are a lot of hidden agendas by people who actually try to benefit from it. It feels like there is some kind of grudge and a desire to condemn the other side that doesn’t serve anyone, in a field that lacks solidarity anyway, or the numbers. And since there are hardly any of us and we are divided as it is, things can get only worse from this point on. I choose not to participate in this kind of debate on Facebook.

Do you feel that on both sides?

Yes, most of the time. And it’s something that makes me keep my distance. I don’t know if it’s the best way to go about it. I know that it may sound naive and idealistic, but every time I feel like saying, “Come on, people, let’s calm down. Let’s not put the blame on the one in front”. We are talking about educated people, people who go to school, who have book collections at home, people who are supposed to have empathy and understanding of human complexity.

When I see attitudes full of venom or cynicism and sarcasm, I wonder where they come from. How much anger is there in you that you need to go off in the public space and smear the walls with shit. Forgive me, but that’s what we actually do. Only the walls are virtual. Then, when you sit face to face with that person, a lot of the heat often goes away. I feel that the shelter given by screens and keyboards sometimes brings out the worst in people because they’re not aware of the consequences. I believe that this gap created between the independent sector and the state sector is also perpetuated by representatives of the sectors in question. Sometimes it is done knowingly, but I think there are also situations when it happens unknowingly and due to a fragmented evaluation, an incomplete understanding of the whole. The urge I try to spread around me is to find a balance, reasoning, and a dialogue that focuses on this cart we all pull at, not on the cart you pull alone. But I’m not naive – I know that’s idealistic, too.

What does acting offer you?

It’s very nuanced. On the one hand, it’s the fact that you get to be part of something, and that’s something we all need. A system, a community, a group of people. But that comes later.

But, in my case, it starts with enjoying the attention, and then the validation, which confirms you are pretty good at what you do. How good, that’s a whole other discussion. And it’s normal for that to encourage you to carry on. There can be some inertia here, too.

But, on a pragmatic level, I like it because it offers me a dynamic life, there’s no time to get bored. There is always another project. Not to mention that I juggle between these different mediums – theater, film, television. I like that it gives me room to manifest this extroverted personality. And, as cliché as it may sound, I like that it gives me this minimum access to “living” more lives.

But the pandemic came with some very interesting inner quests. How much do I really want to do this job? Looks like I could do something else, too. Do I still want to drag myself through projects that I don’t necessarily like or with people I don’t resonate with at all?

Did you find an answer?

The answer I found was that – and that gave me some relief – I don’t feel like I wouldn’t be myself if I weren’t an actor. I am very passionate about my job. I’m very eager to do it. But I don’t think I would lose all meaning if, say, a cataclysmic event appears overnight and ends my acting career. It’s not that I’m not burning for this job. I burn for it, but in the face of an actual event that is not under my control, such as the pandemic or a war, I would not feel like I would lose my compass if I weren’t to do that anymore.

I like to think that this discovery will help me in the long run. When you’re very worked up about something, you only get farther away from your goals. I’m not trying to promote inaction, far from it. But the moment you manage to ease up a bit, things come easier.

Looks like you’ve found a balance in your career. You do television, and that gives you financial comfort and, moreover, it allows you to work without pressure in the independent area.

I’m looking for that balance. When you carry the pressure of subsistence, it’s more complicated to make professional choices that will carry you further. Obviously, that doesn’t mean that if you don’t have the pressure of subsistence, you will always make the best decisions. I’ve probably made unfortunate decisions over time, too.

But what I strongly believe is that even when you make an unfortunate decision, it’s very important how you relate to it post-factum and how you work around it. The possibility to gather around people who share a similar creative vibe and with whom you can develop projects is something that gives you important room for professional growth, in the sense that you will always discover new things. This is a job where there is always something to learn, the learning process never stops. You discover things outside your comfort zone or in a space where you resonate with other people. I think it’s great to create these spaces. If you can do it, that is fantastic.

Ionuț Mareș

Journalist and film critic. Curator for some film festivals in Romania. At "Films in Frame" publishes interviews with both young and established filmmakers.