Pentru un fenomen cinematografic care a spart bariere prin radicalitatea discursului său – estetic dar și tematic – Noul Val Românesc, văzut (și) drept fenomen cvasi-spontan prin care cinemaul românesc a adoptat un limbaj cinematografic de sorginte baziniană (vezi Gorzo), la aproape 20 ani (sau 15, depinde pe cine întrebi) de la debut, este în mod decisiv pe punctul de a se sfârși. Iar cel mai bun indiciu în acest sens este reprezentat, aproape în totalitate, de către La Gomera, cel mai nou film al lui Corneliu Porumboiu, care a debutat sâmbătă seara în Competiția Oficială a festivalului de film de la Cannes.

Discuția despre spargerea Noului Val Românesc a început ușor-ușor să domine dezbaterile despre cinemaul autohton, de câțiva ani încoace – însă, până acum, vasta majoritate a discursului care propunea o cinematografie română post-val se concentra aproape în exclusivitate pe ascensiunea unor noi voci ale cinemaului românesc, ale căror debuturi marcau o ruptură față de estetica baziniană sau de tematica dură, care aborda subiecte legate de cotidianul României (post-)comuniste. Însă, în timp ce atenția era concentrată (pe bună dreptate!) pe cineaști precum Adina Pintilie, Ivana Mladenovic sau Bogdan Theodor Olteanu, cu mici opriri asupra parcursului remarcabil al lui Radu Jude, o bună parte din discuție a neglijat să privească înspre autorii care au constituit nucleul dur al mișcării – sub prezumția, se pare falsă, că aceștia vor continua să lucreze în același registru artistic. Astfel, este cu atât  mai surprinzătoare (chiar șocantă, pentru unii) turnura radicală dinspre valorile estetice și tematice consacrate ale lui Corneliu Porumboiu în cel mai nou film al său – La Gomera, o amplă coproducție care plasează acțiunea filmului de-a lungul a trei țări: România, Spania și Singapore. Și, dacă fragmentele disponibile din Malmkrog / La Conac cel mai nou film al lui Cristi Puiu (la rândul lui titrat pentru Competiția Oficială a Cannes din acest an însă rămas absent; aparent un Kammerspiel situat la începutul secolului XX în limba franceză) pot servi drept indiciu pentru această tendință, devine clar că Valul se sfârșește.

Acțiunea filmului îl are în centrul său pe Cristi, un polițist anti-drog prins în meandrele unei complicate acțiuni de corupție internațională, în care o fabrică de saltele, condusă de enigmaticul Zsolt (Sabin Tambrea) ascunde cantități imense de bani gheață în produsele sale și le livrează în Venezuela, în mâinile mafiotului Paco (jucat de regizorul-cult argentinian Agusti Villaronga). Jucat de un Vlad Ivanov mono-expresiv, care ascunde orice emoție și trăire sub o mină implacabilă și rece, Cristi este un personaj ambiguu moral, un oportunist pregătit să își schimbe alianțele, să-și încalce promisiunile și să schimbe complet planurile în orice moment – de altfel, la fel precum vasta majoritate a personajelor din film. Polițistul este prins inexorabil între planurile șefei sale de a prinde cu orice preț rețeaua infracțională, Magda, dar și complotul iubitei lui Zsolt, Gilda (Catrinel Marlon), o femme fatale care vrea să găsească banii ascunși. Astfel, operațiunea îl aduce pe Cristi pe o micuță insulă din Canare numită La Gomera – unde va învăța să folosească misticul limbaj El Silbo, care este compus doar din fluierături. Peste o narațiune deja extrem de densă și plină de răsturnări de situație, Porumboiu țese o amplă rețea de referințe meta-cinematografice, de la titluri clasice precum The Searchers al lui John Ford, înspre mici easter eggs pe care doar publicul românesc le va recunoște, precum Cu mâinile curate (Sergiu Nicolaescu) și seria Brigada Diverse.

Încă din primele minute ale filmului, La Gomera lasă în urmă mărcile estetice care au consacrat stilul auctorial distinctiv al lui Corneliu Porumboiu. Dacă în Metabolism sau Când se lasă seara peste București (2013) personajul principal își imagina posibilitățile de a reprezenta realitatea în cadre lungi de peste 12 minute grație tehnologiei digitale, aici suntem întâmpinați de la bun început cu un montaj alert și de tehnica plan-contraplan, acompaniate jucăuș din afara diegezei de iconicul „The Passenger” al lui Iggy Pop, al unor imagini puternic saturate ghidate de mișcări dinamice ale aparatului de filmat, iar virajul ulterior înspre o narațiune non-lineară și vastă ca desfășurare este par excellence încălcarea unuia dintre principiile de bază ale bazinianismului – puternica unitate și continuitate spațio-temporală a acțiunii. (Totodată, capitolarea acțiunii folosindu-se de intertitluri în culori-neon și fonturi sans-serif, după numele celor șapte personaje centrale ale acțiunii, servește drept proptiș în estetica prevalentă a cinemaului european contemporan.)

Iar dacă Valului i se reproșa drept neimaginativă lipsa de dinamism vizual, dar și apelul la valorile cinemaului de gen, Porumboiu dovedește că este perfect capabil să se dezică de aceste critici – în esență, La Gomera îmbină comedia (de altfel, una dintre puținele trăsături ale cinemaului său încă de la bun început) și tropi ale filmului de acțiune și film noir pentru a construi un heist movie care se apropie mai degrabă de Ocean’s 11 decât de Alphaville. În timp ce anumiți critici punctau faptul că filmul se apropie de câteva dintre laitmotivele tematice din cinemaul autorului, precum critica sistemelor de stat (în speță, polița) și a corupției, dar și problematizarea limitărilor pe care le presupun vocabularul și limbajul, în fapt, aceste elemente sunt folosite în La Gomera pentru a genera premisele expozițiunii și ca mijloc comedic, în loc de obiect de (auto-)reflexie – nu de puține ori, Cristi șuieră și scuipă eșuat printre degete în timpul lecțiilor de fluierat, iar polițiștii sunt de cele mai multe ori văzuți în situații penibile, care denotă incompetența lor. Iar dacă Porumboiu demonstrează că îi poate reuși un film neo-noir cu o orientare clară înspre un public larg, ce poate fi văzut drept o stridență este modul în care sunt reprezentate personajele feminine, a căror exploatare este practic înscrisă în codul genetic al acestui tip de cinema – una dintre primele secvențe din film este o scenă de sex piperată cu cadre care evidențiază zonele erogene ale Gildei (care, for good measure, mai este și hărțuită sexual puțin mai încolo de către un mafiot într-o scenă care nu are nicio consecință narativă); iar în timp ce mama lui Cristi este o femeie slabă cu duhul care declanșează inconștient decăderea propriului ei fiu, Magda este arhetipul cutrei, a femeii puternice care este completamente detestabilă la nivel uman.

Desigur, putem argumenta că La Gomera este statement tacit despre industria cinemaului și despre festival în sine – că de minimalism/bazinianism te descalți la intrarea în Competiția Oficială, dacă vrei să intri. Totodată, este un răspuns care dă peste nas tuturor vocilor autohtone care au criticat Noul Val Românesc drept tern, depresiv și plictisitor, incapabil de a atrage finanțări ample și de a livra narațiuni dinamice, cu „sex și împușcături”, într-un registru vizual bogat, chiar somptuos. Însă dacă pentru a obține toate acestea (și de a realiza, cum îl numesc unii, un film de maturitate) Porumboiu a fost nevoit să lase în urmă tot ceea ce îl individualiza artistic, nu pot să nu mă întreb dacă este un pariu câștigat în totalitate – deși este absolut incontestabilă calitatea filmului din punct de vedere al regiei și producției, nu pot să nu tânjesc, totuși, după acel ton contemplativ unic din primele sale filme.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.