Andrei Crețulescu este unul din acei regizori curajoși, cu idei și povești total diferite decât ce ne-a prezentat cinema-ul românesc până acum și cu mult entuziasm și dorință de ași împărtăși ideile cu publicul său. După ani de zile în care a experimentat scurt metrajul și a învățat „meserie”, Crețulescu și-a lansat pe 8 iunie debutul în lungmetraj – Charleston, o poveste despre dragoste în absență, despre masculinitate și prietenie. Un film cu Radu Iacoban și Șerban Pavlu pe care îl găsiți în cinematografe și merită văzut.

Interviul lunii iunie îl aduce în prim plan pe Andrei Crețulescu, regizorul scurtmetrajului „Ramona”, câștigător la Cannes și al lungmetrajului nou apărut „Charleston”. Un interviu despre meseria de regizor care l-a ales, lucrurile care îl intrigă și povestea din spatele poveștii „Charleston”.

Ce înseamnă pentru tine a fi regizor și ce îți oferă această „meserie”?

Nu știu dacă „meserie” e cea mai nimerită definiție, în condițiile în care ai șansa să faci ce-ți place, cum îți place și cînd (mă rog) îți place… În clipa asta, exact în acest moment, fix acum… înseamnă absolut tot.

Cum îți alegi subiectele pentru filmele tale, ce te intrigă?

Mai degrabă ele mă aleg pe mine… De intrigat mă intrigă (și nu de ieri, de azi) oamenii. De ce și cum fac, ce și cum spun, dacă și cînd gîndesc… Simt? Mai simte cineva ceva? Mai are cineva timp? Limite? Verticalitate? Umanitate? Și tot așa…

Am citit într-un interviu dat pentru Scena 9 de curând, că drumul tău în postura de regizor a pornit complet întâmplător. Sunt curioasă când te-ai surprins pentru prima dată plăcut?

Absolut – n-a fost nimic programat. După ce am învățat producție la HBO România, m-am gîndit că ăsta va fi viitorul. S-a nimerit însă să regizez un scurt metraj (Bad Penny) și, după două nopți teribil de friguroase și în timp ce terminam ultima gură de carburant (whisky, adică) mi-am zis că eu nu mai vreau să fac altceva vreodată. La filme mă refer, nu la băut…

Cât de mult îți folosește simțul critic de pe vremea când erai critic de film, în raport cu filmele pe care le faci?

Enorm. Am publicat prima cronică în 1995 – și îmi pare că acum, după 23 de ani, fac exact același lucru: învăț cinema.

Ai făcut mult scurtmetraj până să te aventurezi spre lungmetraj. De ce?

Din nou, n-a fost nimic plănuit – fiecare nou scurt s-a născut cumva din anteriorul. A fost un soi de școală expres – mai ales dacă ținem cont de faptul că eu n-am făcut școala de cinema, cea veritabilă. Plus că am niște prieteni, în fața și în spatele camerei, teribil de talentați. Deci am foarte mult noroc…

În majoritatea filmelor tale de scurtmetraj există violență. Ne-am obișnuit cumva cu tine așa – un film semnat de Crețulescu, are sigur și o confruntare, poate puțin sânge. Pare că lumea e văzută prin lentile întunecate. De ce?

Puțin?! Hahaha. Nu suficient… Da, lumea îmi pare extrem de violentă – și lentilele alea se întunecă pe zi ce trece. Așa o simt, asta-mi transmite…

Charleston m-a surprins total, am stat constant cu sufletul la gura, întrebându-mă cine pe cine o să omoare, deși personajul ”omorât” fusese Ioana, chiar în primele minute ale filmului și avea să rămână singurul.  Spune-mi povestea din spatele poveștii: cum s-au legat lucrurile, de la idee la produsul final de astăzi?

Ioana nu-i singurul personaj care se prăpădește – mai e și Bucureștiul meu vechi și drag, care moare puțin cîte puțin, în film și-n fiecare zi… Pentru scenariu am plecat de la singura chestiune care mă îngrozește veritabil – gîndul că am să pierd omul pe care-l iubesc. N-a fost ușor, dar am obținut exact filmul pe care mi-l doream – un film făcut, cumva, în numele mamei. De altminteri i l-am dedicat.

Mi-aș permite să spun că nu seamănă cu nimic văzut pe la noi. Este o dramă spusă cu umor, în care muzica este un element principal, iar fiecare cadru este construit până la cel mai mic detaliu. Atenția asta la detaliu pare chiar să te obsedeze.  Ce regizor sau film te-a inspirat în procesul tău creativ?

Da, sunt obsedat de detalii, de culori, de simetrie, de umbre, de gesturi și de priviri. De inspirat m-a inspirat tot cinema-ul pe care l-am respirat de cînd aveam șase ani – referințele sunt extrem de variate, de la Michael Powell la Martin Brest și de la Douglas Sirk la Elaine May, trecînd, of course, prin Billy Wilder și Leos Carax.

Există în film vreo scenă care nu se regăsește în scenariu?

Sunt două – scena dansului (prost) sincronizat, menită să rupă filmul în două, și secvența plimbării nocturne în parcul Carol, totodată un „clin d’oeil” la Ramona.

Am observat că lucrezi mereu cu aceeași gașcă de actori. În Charleston, apare un actor cu care nu ai mai colaborat până acum – Radu Iacoban, care interpretează un rol principal.  Cum s-au legat lucrurile cu Radu?

Nici cu Victor Rebengiuc, Ana Ciontea, Adrian Titieni, Gabriela Popescu sau frații Ifrim nu mai lucrasem – dar e drept că ei au roluri mai degrabă episodice. Cu Radu sunt prieten de ceva vreme – i-am văzut piesele, l-am „studiat” pe ascuns (dar tu să nu-i spui asta) și, cînd am simțit că e momentul, i-am oferit întru citire scenariul și i-am așteptat reacția. A fost exact reacția pe care o visam – și nu cred că puteam fi mai fericit de rezultat.

Ce fel de regizor ești: repeți mult cu actorii, ții la scenariu sau mergi mai mult pe improvizație?

Repetăm foarte mult – dar nu exagerăm, n-am avea de ce. Scenariul se respectă la virgulă – în Charleston există trei cuvinte pe care nu le-am scris eu… dar sunt încîntat că există.

Cum a fost să revezi Charleston la premieră, într-o sală de 800 oameni?

Ireal.

Ce mai pregătești nou?

Avem un scurt metraj în două personaje pe care îl filmăm la toamnă și căutăm finanțare pentru noul lung metraj, un film la fel de retro, în care zece prieteni sunt blocați la o cabană în vîrf de munte, în timpul unei furtuni de zăpadă. Și da, va curge sânge.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.