„Spiral” (2020), debutul în lungmetraj de ficţiune al regizoarei Cecilia Felméri, a fost selectat anul trecut la festivalurile de la Varşovia, Salonic şi Cairo şi îşi aşteaptă în acest an premiera în România. Coproducţie ungaro-română filmată în Ungaria, „Spiral” îi are în distribuţie pe Bogdan Dumitrache, dublat în maghiară, şi două tinere actriţe ungare cunoscute, Alexandra Borbély şi Diána Magdolna Kiss. Viaţa unui bărbat care trăieşte fericit alături de soţia sa la marginea unui lac ia o turnură dramatică într-un moment de neglijenţă. Filmul este descris ca o dramă psihologică despre încercarea de desprindere de trecut şi despre cum ciclurile vieţii şi ale naturii sunt legate între ele.

Născută la 30 noiembrie 1978 la Cluj-Napoca, oraşul în care locuieşte şi acum, Cecilia Felméri a urmat mai întâi Facultatea de Drept la Universitatea Babeş-Bolyai (1997-2002). Între 2003 şi 2008 a studiat regia de film şi televiziune la Universitatea Sapientia, unde în prezent predă la rândul său regia de film. Între 2009 şi 2011 a urmat un masterat în regia de film, sub coordonarea lui Radu Gabrea, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” din Bucureşti. 

Până la „Spiral” a realizat scurtmetrajele „Cucul” (2008), filmul de diplomă la Sapientia, „Matei, Matei” (2010), o animaţie-documentar, „Minute infinite” (2011), şi „Pastila fericirii” (2012), filmul de absolvire a masteratului de la UNATC.

De ce ai ales să îţi faci debutul în lungmetraj cu o astfel de poveste de dragoste încheiată dramatic şi plasată într-un decor natural atât de special?

Era ideea cea mai rotundă şi cu care simţeam că pot să fac ceva. Iar povestea s-a construit scriind la scenariu. Am ajuns pas cu pas la acest rezultat.

Cât de uşor scrii?

Mi-a fost foarte greu să scriu. Să gândesc toate scenele de la zero, să construiesc o poveste, iar ulterior să fac un pas în spate ca să văd ce a ieşit. Apoi să rescriu şi iar să fac un pas în spate. Scrisul îmi consumă foarte mult timp. Mi-ar conveni să am un scenariu gata scris, care să îmi placă şi pe care să îl modific în aşa fel încât să vreau să-l filmez. 

Cum ai conceput stilul vizual al filmului, care e în bună măsură determinat de spaţiul în care ai filmat şi de trecerea de la un anotimp la altul?

Voiam iniţial să arătăm povestea din unghiul fiecărui personaj. Fiecare scenă era scrisă din perspectiva unuia dintre personaje. Conceptul era că fiecare om trăieşte în lumea lui şi nu ştie ce gândeşte cel de lângă el. Acest stil vizual era gândit chiar din etapa de scenariu. Dar, când a trebuit să îl implementăm, să stabilim cum filmăm şi unde punem camera, am avut multe discuţii cu DoP-ul, György Réder. A fost greu să găsim o soluţie la care să poţi să te uiţi fără să îţi fie distrasă atenţia de stil. Trebuia să ne gândim la spectator şi totuşi să menţinem cumva această diferenţă între felurile în care percep lumea personajele. Nu ştiu cât am reuşit până la urmă. Dar asta a fost direcţia. Nu am vrut ca stilul să fie paralel cu povestea.

De ce a fost important pentru tine să filmezi într-un astfel de decor?

Cred că aşa avea sens povestea. La început au fost și alte locații, dar s-au exclus de la sine. Poate pentru ca personajele să fie izolate de lume, ca într-un laborator. Dar nu a fost o decizie conştientă să fie o singură locație și nu ar fi corect să caut acum o explicaţie.

Relaţia personajelor cu natura joacă un rol special.

Este locul pe care personajul principal îl cunoaşte cel mai bine. Îi ştie toate detaliile. Îl percepe ca pe ceva familiar. În schimb, fetele percep natura poate ca pe ceva străin, uneori dezgustător sau periculos. 

Cum a fost să lucrezi cu un actor din România şi două actriţe din Ungaria?

Am lucrat foarte bine. Limba era o barieră doar în sensul că Bogdan trebuia să înveţe textul foarte exact şi nu putea să schimbe. Dacă îi venea vreo idee nouă şi, spontan, voia să zică ceva în alt fel sau să aibă o altă reacţie, nu putea. Asta era un dezavantaj. Apoi, şi postsincronul a fost un dezavantaj. Mie îmi place foarte mult vocea lui Bogdan, iar el vorbea foarte bine maghiară, chiar dacă avea accent. M-am luptat până în ultimul moment să nu fie dublat, dar a trebuit să facem asta, pentru că toată lumea zicea că atunci când filmul va ajunge în cinematografe în Ungaria, accentul său va distrage atenţia prea mult. Cu toate acestea, a fost o decizie foarte bună să lucrez cu Bogdan.

Ei se înţelegeau în engleză. Mai traduceam şi eu. Bogdan a venit în Ungaria cu o săptămână înaintea fiecărei etape de filmare, mai repeta textul, discutam scenele. A fost o experienţă foarte bună să filmez cu el. Era prima dată când aveam şansa să lucrez pe un personaj cu un actor, pentru că la scurtmetraj nu prea ai timp.

De ce ţi se pare ofertantă ideea de a alterna perspectivele personajelor? De unde vine asta?

E ca în viaţă. Eu nu pot să văd ce e în capul tău, iar tu nu poţi să vezi ce e în capul meu. Nu ştim care va fi sfârşitul poveştii. Încercăm să comunicăm, să fim pe aceeaşi pagină, dar asta nu înseamnă neapărat că reuşim. E o enigmă. Trăim unul lângă altul şi nu ştim cât îl cunoaştem pe celălalt. Partea asta mă interesează. Mi se pare interesant cum poţi să arăţi asta într-un film. Filmele au o poveste limitată. În două ore afli sfârşitul. În viaţă nu e aşa, nu afli rezultatul unei poveşti în două ore. Abia dacă îl afli în câteva luni sau în câţiva ani sau nu îl afli niciodată.

Ca cineastă maghiară din România, cum te raportezi la Noul Cinema Românesc şi la cinematografia din Ungaria? Din ce tradiţie te revendici mai mult?

La Noul Cinema Românesc mi se pare foarte mişto cât de credibil pot să arate scenele şi cât de reale sunt personajele. Asta mi se pare fascinant şi foarte greu de făcut. Încerc să fac şi eu asta, chiar dacă modul meu de a spune poveşti e diferit de Noul Val. Cinematografia maghiară mi se pare mai diversificată. Şi acolo sunt filme realiste, dar mai puţine. Şi poate că jocul actoricesc nu e întotdeauna aşa de realist. Din anumite puncte de vedere, cred că eu sunt undeva între cele două. 

Îţi mai aminteşti momentul când ai decis că vrei să faci filme?

Mi s-a întâmplat destul de târziu. Am fost actriţă la Teatrul de Păpuşi din Cluj înainte de Sapientia şi înainte să îmi vină ideea că aş vrea să fac film. Încă lucram acolo când m-am înscris la Sapientia. Facultatea de Film era chiar la început, aşa că m-am gândit că poate o să fac jurnalism, televiziune. Probabil ştiam că există meseria de regizor de film, dar nu mă gândeam la asta. La început făceam animaţii. Era mai aproape de teatrul de păpuşi. Mă gândeam că asta o să fac mai departe, mai ales că luasem şi nişte premii cu una dintre animaţii. Doar că nu ştiam să desenez şi asta mă frustra.

Abia când am făcut scurtmetrajul de diplomă, Cucul, care era primul meu scurtmetraj ever, mi-am dat seama că îmi place filmul cu actori. Dacă nu aş fi avut şansa asta, apărută prin intermediul unui profesor, Robert Lakatos, care primise bani pentru un scurtmetraj pe care însă nu l-a mai putut face, rămâneam probabil la animaţie.

Cum au fost anii de facultate la Sapientia?

Era interesant. Chiar atunci s-a creat Facultatea de Film. Aveam profesori invitaţi din Ungaria şi de la Bucureşti. Am învăţat foarte multe acolo. Comparativ cu ce este acum, atunci poate era puţin mai haotic. Dar era mult entuziasm. Oamenii erau profesionişti. Mergeam la fiecare oră. 

Şi după facultate ai mai făcut o animaţie, Mátyás, Mátyás, apreciată la momentul apariţiei. Ce îţi place de fapt la animaţie?

Poţi să gândeşti mai liber. Poţi să faci ce vrei, ce idei şi ce poante îţi vin în cap. Dar nu e uşor. Tu desenezi, tu construieşti toată lumea animaţiei, toate mişcările. E complex. Trebuie să ştii exact ce vrei. Trebuie să pregăteşti totul. O jumătate de minut în plus înseamnă foarte mult de lucru. 

E un film amuzant. De altfel, toate scurtmetrajele tale au şi o latură comică. Ce rol joacă umorul în cinema pentru tine?

Cred că umorul e important şi în viaţă. Trebuie să ai umor şi să râzi ca să nu iei viaţa chiar aşa în serios. Îmi place să am umor în filme, dar nu ştiu dacă aş reuşi în cazul în care aş face-o dinadins. Eu nu pot să spun o glumă bine, în nicio limbă. Pur şi simplu nu am talentul ăsta. Dar dacă într-o situaţie este umor şi îl recunosc, atunci îl las acolo. 

Şi în Pastila fericirii există un umor negru. Cum a fost trecerea de la studiile de la Sapientia la masterul de regie de la UNATC? De ce ai vrut să faci şi acest master? 

Mă interesa să văd cum e şi la UNATC. La Cluj l-am avut printre profesori pe Florin Mihăilescu, care mi-a spus să încerc la UNATC, pentru că am făcut Cucul, cu care am şi luat un premiu la Festivalul de film studenţesc CineMAiubit. M-am dus la admitere şi am intrat, ceea ce mi s-a părut foarte tare. Punctul de atracţie la masteratul de la UNATC era că trebuia să facem un film pe peliculă. Iar eu nu mai făcusem asta până atunci. La început nu ştiam pe nimeni, dar apoi a trebuit să îmi fac o echipă. Am cunoscut nişte oameni foarte mişto. Filmările la Pastila fericirii au fost plăcute, cu actori foarte buni. Masterul de acolo a fost o experienţă foarte bună.

În ce context ai făcut Minute infinite? Mi se pare un film excelent, jucăuş şi ambiţios stilistic.

Am aplicat în Ungaria la fondurile pentru scurtmetraje, cu producătorul cu care am lucrat practic de la început, de la Cucul. Minute infinite a fost primul film pe care l-am făcut cu o echipă profesionistă, împărţită pe departamente. Nu am mai făcut eu totul. Cred că trebuie să faci mai multe scurtmetraje înainte de debut, ca să înveţi meserie. 

Să îţi faci mâna.

Da, deşi nu eram aşa de conştientă de asta. Dar, cumva, era logic. Oricum, nu aş fi fost pregătită să fac un lungmetraj dacă nu aş fi făcut scurtmetrajele înainte. 

Pare că îţi place să experimentezi stilistic de la un film la altul, să te joci şi să încerci diverse formule.

După ce am făcut Cucul, am vrut să văd dacă reuşesc să fac un film care e mai mult pe feeling decât pe poveste. Acesta a fost Minute infinite. La Pastila fericirii am vrut să încerc să fac ceva mai în stilul Noului Val Românesc, deşi nu mi-a ieşit foarte bine partea asta. Nici povestea nu era una din zona realistă. Am vrut să încerc o combinaţie între un film de acţiune şi un film din Noul Val Românesc (râde – n.r.).

Tu predai de câţiva ani la Sapientia. Cum te simţi în postura asta?

Predau regie. Studenţii vin cu proiectele lor, încerc să îmi dau seama ce vor şi îi sprijin să le dezvolte, apoi să le formuleze într-un limbaj cinematografic care să îi ajute să spună povestea. Partea asta îmi place cel mai mult. 

Sunt oameni care au ceva de spus şi pot deveni cineaşti?

Întotdeauna sunt oameni care au ceva de spus. În acelaşi timp, sunt foarte tineri. Sperăm ca ei să ajungă să facă filme. În orice caz, ne dorim ca facultatea sa fie o etapă importantă în dezvoltarea lor personală.

Ai studiat regia după ce făcusei o altă facultate. Crezi că e prea devreme să începi la 18-19 ani o facultate de film?

Depinde de fiecare caz. Însă la finalul studiilor trebuie să te apuci să faci meseria asta, care e una grea. Trebuie să ai răbdare şi perseverenţă. Şi trebuie să obţii bani. E complicat. Nu ştim ce vor deveni. Unii s-au dus să înveţe mai departe la Budapesta sau la Bucureşti, unde e şi industrie de film. Însă nu e uşor nici dacă termini la Bucureşti sau la Budapesta. Şi e cu atât mai greu dacă termini la Cluj.

Tu ai simţit în vreun moment nevoia să te duci să studiezi la Budapesta sau chiar să te stabileşti acolo?

O nevoie, nu. Şi nici la Bucureşti. Dar de multe ori m-am gândit că ar fi mai ușor să stau acolo, pentru că e obositor să călătoresc tot timpul. Probabil că, din punct de vedere profesional, mi-ar fi mai uşor să stau ori la Budapesta, ori la Bucureşti. Însă până acum nu m-am decis în nicio direcție. Eu oricum predau aici, la Cluj, unde am practic jobul meu stabil. Apoi, nici nu aparţin sută la sută vreuneia din cele două culturi de film. Poate că de la Cluj e mai greu să fac filme, dar pot să le fac în coproducţie, în Ungaria sau în România. Deocamdată nu m-aş duce altundeva.

De ce faci filme? Ce înseamnă cinemaul pentru tine?

Nu ştiu ce înseamnă cinemaul pentru mine. De ce fac filme? Pentru că trebuie să mă mobilizez sută la sută atunci când fac un film. Nu am mai simţit asta la alte lucruri până acum. Trebuie să mă mobilizez emoţional, intelectual şi organizatoric. Să ies din toate zonele de confort. La filmare îmi place cel mai mult, pentru că acolo trebuie să iau decizii rapid. Partea de pregătire, când trebuie să iau decizii pe termen lung şi nu ştiu cum va ieşi totul, mă stresează. Când sunt la filmare, am toate datele situaţiei şi trebuie să scot maximul. Trebuie să fiu sută la sută prezentă.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.