Un băiat așteaptă o fată; cum altfel? Doar că fata din întâiul scurtmetraj al lui Dan Pița, O după-amiază obișnuită (1968), îl lasă de izbeliște pe tinerelul ceferist jucat de Florin Zamfirescu, asta după ce băiatul a făcut pe dracu-n patru ca să-i arate camera burdușită de hotel mai acătării. Se îmbracă, dezbracă, iar îmbracă; improvizează o masă; scoate o sticlă de vin spumant; de-ale gurii; flori; în van. Sau? Nu, e doar un coleg venit să dea o mână de ajutor pentru noaptea cea mare – o pernă-n plus, cel de-al doilea pahar trebuincios; la mijloc, un rânjet. Întors în singurătate, ceferistul se lasă pradă acelor gesturi încordate ale așteptării, pe care le știm prea bine din sutele și sutele de roluri de femei care așteaptă. Printre ele, un foarte frumos cadru cu Zamfirescu dezmierdând o perdea. Iar atunci când treaba îi devine limpede, cine altul să împartă șampania cu el decât acela de mai devreme? Doar că insul s-a băgat la somn, înghesuit cu un alt coleg ceferist în același pat. Noaptea n-a putut fi pasată de la acea presupusă musafiră la amic. Însă, în dimineața următoarei zile, acesta din urmă va ronțăi din grisinele aduse special pentru ea; schimbul s-a produs.

De ce spun toate astea? Pentru că, oricât de improbabil ar părea, am găsit un zvâc homoerotic în câteva din filmele pe care Dan Pița le-a făcut între 1968 și 1985, asta-n plin regim comunist. Îl reperasem întâi și-ntâi la Pas în doi (1985), unde-mi mi-au sărit în ochi câteva momente de box și unul de dans; tot un dans rămăsese cu mine după ce-am văzut Ca la nuntă, a doua jumătate a Nunții de piatră (Mircea Veroiu & Pița, 1973). Însă confirmarea a venit odată cu două scurtmetraje studențești, din ’68 și ’70, ambele incluse în neprețuita Arhivă activă a UNATC.

Asta nu înseamnă că vreau să fac din Dan Pița vreun erou uitat al culturii homosexuale din România; mai mult ca sigur, intenția de a sugera tensiune homoerotică a fost departe de el în momentul filmării.

Știm prea bine că exista un singur mod prin care regizorii români puteau face filme care să abordeze fățiș narațiuni cu protagoniști homosexuali – emigrarea, fix ce-a făcut Radu Gabrea, ca mai apoi să regizeze Un bărbat ca Eva (1984), acea fabuloasă cronică a vieții lui Rainer Werner Fassbinder, ajunsă la un sfârșit abrupt cu doi ani înainte de lansarea filmului. Altfel, nici pomeneală de asemenea spurcăciuni pe ecranele noastre; spurcăciuni criminalizate, să nu uităm. Ei bine, Dan Pița a reușit, cum-necum, să ducă la bun sfârșit câteva filme cel puțin ambigue. O după-amiază obișnuită, bunăoară, ridică o seamă de întrebări. De ce sărim mereu la concluzia că băieții așteaptă fete? Le așteaptă ca să ce? În cel mai rău caz, atunci când economia filmului se arată austeră pentru personaje feminine, adică le ține fix de décor, sunt așteptate doar și doar pentru a valida heterosexualitatea partenerilor în fața spectatorilor. Pița nu face asta, însă nici nu ancorează starea de fapt în vreun alt fel. Din ce vedem, putem lesne să ne imaginăm că hotelul e un loc al tinerilor ceferiști, al băieților. Musafira ar fi fost de fapt o intrusă; însă dezvrăjirea n-a avut loc. E vraja bărbaților fără femei, acele pepiniere de fantezii homoerotice, „mituri culturale ce pot fi interpretate drept exclusiv masculine”, cum le numește fotograful Hal Fischer în Gay Semiotics (NFS Press SUA, 1978); fotbaliști, înotători, cam orice sportivi care sfârșesc în vestiar, colegii de cameră, cupluri de cei mai buni prieteni (bros), pușcăriași, cercetași, cowboy, soldați, călugări, marinari etc. Și-acum, ceferiștii. Chestia e că atunci când apare băiețeala, camaraderia, lirica tinereții masculine, pe scurt, contextul homosocial, Pița duce lucrurile puțin mai departe decât ar fi de așteptat.

„Forța ejaculatoare a ochiului” (Robert Bresson)

Iar Viața în roz (1970), un alt scurtmetraj studențesc de-ale sale, ajunge incredibil de departe. Un puști încearcă să-și facă drum printre excavatoarele care rod din buza țărmului unui lac; întâmplarea face ca premisa unei zile la scăldat să presupună și o mână de băieți tineri în slip. Doar că, dintre toți, de băiatul de la-nceput s-a lipit privirea obstinantă și deșertică a unui șofer de camionetă; un ins straniu, tânăr-matur, îmbrăcat într-o helancă albă și fără niciun fir de păr nelalocul lui, asta în plină arșiță, undeva prin mocirlă. Amândoi pornesc la drum, băiatul cu bicicleta, muncitorul cu mașina, doar că nu aici e menit să se termine filmul. Jocul abia a început; unul de ațâțare, profund erotic și grav, la limita dintre prinselea și o urmărire. Cum biciclistul o ia puțin înainte pe drumul forestier, cum îl ajunge celălalt. Pe scurtătură, după o așteptare, de-a v-ați ascunselea, cei doi au grijă să dea nas în nas cât mai des, iar vorbele-s de prisos – nu-și spun nimic tot filmul. Doar că pare a fi un joc jucat după reguli diferite, sau că unul dintre ei nu pricepe pe de-a-ntregul ce și cum; băiatul e acela ludic, culege flori și răpește fluturi, în timp ce pe ochii șoferului se citește o poftă de violență. Asta până într-un punct, când ceva violent chiar se-ntâmplă; abia atunci încep să joace la fel. Își dau priviri la schimb pe piedici, deja niște interacțiuni mai intime: o bicicletă în mijlocul drumului, un copac căzut, cu un detaliu de trunchi care-l face să pară falic, o echipă de fotbal în plin antrenament (iată, alți pantaloni scurți), și tot așa până… – băiatul a murit călcat de un șofer de camionetă; un altul. Iar șoferul nostru pune la rândul lui ochii pe un altul, tot biciclist; căci toți ucidem ce ni-i drag. Îmi dau seama că ce a vrut Pița să facă e un poem la patru mâini, cu un cotropitor urban și un cotropit rustic; inocență și experiență. Ceea ce-l face cu atât mai generos unei interpretări homoerotice, dacă traducem inocența în homofilie și experiența în acea homosexualitate urbană și decadentă care a primit numele peiorativ de queer (dubios, pederast), mai încolo adoptat de mișcări activiste în scop emancipator.

Scurtmetrajele de studenție ale lui Pița nu sunt doar studii de caz mai mult sau mai puțin grăitoare pentru ce-și propune fiecare să scoată din ele. Avem de-a face cu niște filme pur și simplu maiestuoase, suficiente lor însele, oglinzi retrovizoare indispensabile pentru cei ca mine, care nu simt nici pe departe același entuziasm când vine vorba de ultimele decenii de activitate ale lui Pița sau, că tot veni vorba, Nicolae Mărgineanu, pe atunci tânărul care a făcut imaginea ambelor. Firește, genul ăsta de tălmăceli nu-și au rostul atunci când pui mâna pe Nunta de piatră, cosmicul debut în lungmetraj al lui Pița și Veroiu, a cărui faimă se prelinge până în ziua de azi; eu, cel puțin, îl iau ca atare, ca pe-o capodoperă demnă de renumele său.

Acum c-am ajuns în punctul ăsta, la mediumetrajul Ca la nuntă, macazul se schimbă – intervin femeile, deci dorința nu mai e negociabilă. Nu? În calea soldatului dezertor (Mircea Diaconu) apare o șansă nesperată – muzicantul jucat de Radu Boruzescu, aflat în drum spre o nuntă unde-ar trebui să cânte. Zis și făcut; dezertorul devine toboșar și se lipește de acest alibi care l-ar putea feri de poteră. Lumea-n care ajung, cea a mijlocașilor sociali de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, aceia cu datini străbune și pălării șic, e fabulos construită de Pița, însă nu ține de interesele textului ăstuia. Ce mă interesează e înfrățirea spontană ce s-a petrecut între cântăreț și soldat, de așa tărie încât Diaconu își pune pielea la bătaie pentru Boruzescu. Căci protagonista acelei nunți e o mireasă nefericită (Ursula Nussbächer) – știm asta dinainte pentru c-auzim cum se duce vorba-n sat. Ei bine, chit că soțu-i vede, ea-și lungește ocheadele către muzicant, iar Boruzescu i le întoarce. Într-o bună zi ar trebui scris un eseu doar despre câtă importanță acorda Pița schimburilor de priviri în filmele lui. Realitatea dată este o nimica toată, o ocheadă pofticioasă o poate întoarce cu susu-n jos. În fine, aici intră Diaconu, care, pe măsură ce se întețesc privirile, se acoperă cu voalul miresei și-i cântă un mesaj:

„Toate fetele se duc
La umbra de nuc.
Numai eu nu mă mai duc
La umbra de nuc,
Căci pe mine nu mă lasă
Bade-al meu de-acasă

(…)

Dar eu mă duc în grădină
Cu altul de mână
Și ne-ascundem după casă
În pădurea… deasă…”

Iar ca ceilalți să nu observe, soldatu-și continuă cântările cât timp cei doi ies pe furiș. Doar că soțul e pe fază, iar în scurt timp o mână de bărbați împânjește-mprejurimile. Mireasa a trădat, la fel și muzicantul. Însă nu-s de găsit; la îndemână e Diaconu, cel mai apropiat de muzicantul fugit, și, mult mai semnificativ, cel care poartă voalul, care-a dansat când mireasa ședea, care-a cântat la persoana întâi despre a fi nestatornică. O încasează din camaraderie, însă camarad îi e Boruzescu, nu Ursula Nussbächer; în cazul acesteia, s-a întâmplat un lucru straniu, s-a pasat ceva de la ea la el, care a scăpat de poteră, de a muri ca el însuși, ca s-ajungă să moară ca ei.

Alții. Un el, scrimer, și-un altul, boxeur; de fapt, amândoi sunt ingineri. Se tachinează-n sala de sport, de-a lungul unui montaj ce mimează o confruntare – celui tânăr, Mihai (Claudiu Bleonț), i s-au aprins călcâiele după o fată. Celălalt, considerabil mai în vârstă, un anume Ghiță jucat de Petre Nicolae, îi amintește c-a promis să termine facultatea înainte de însurătoare (căci fata, numită Monica și jucată de Anda Onesa, vom afla că vrea „casă, familie, copii”); la care Mihai nu se poate abține și îi amintește stângăciile din trecut, toate legate de femei. „Sunt urât?”, întreabă Ghiță cu oftică. „Nu ești urât, dar habar n-ai ce-i aia poezie”, i-o întoarce Mihai, acum sprijinit cu spatele de sacul de box, în așteptarea loviturilor celuilalt. Și vine un cadru apropiat; chipul tânărului, cu bretonu-n ochi, transpirând șiroaie și un fel de coroană cu spini pe cap. Și instrucțiunile – „jos, jos! stânga, dreapta!”. Mai încolo în film, colegii de cămin îi joacă o poantă lui Ghiță și-i aduc o marionetă îmbrăcată în mireasă. Scurt pe doi, Ghiță o agață de sacul de box.

Să sărim peste mica glumă din discotecă, atunci când doi băieți se ceartă pe o fată iar camaradul unuia dintre ei îl ia la dans pe celălalt pentru a da cale liberă. Și peste momentul în care Ghiță și Mihai cântă cot la cot despre ce frumoasă-i dragostea. Chiar și peste repetițiile de fanfară în slip.

Și să ne întoarcem la datele homosociale; cei mai buni prieteni încă din armată, colegi de muncă și cameră, bașca ingineri la o fabrică în care se pare că femeile lucrează separat de bărbați. Însă am putea spune că în Pas în doi femeile declanșează mare parte din acțiune. Monica, firește, dar mai cu seamă Maria (Ecaterina Nazare), colegă de muncă cu cei doi și dragoste comună. Mihai merge înainte cu ambele fete, asta în pofida riscului, la început inconștient, de a pierde prietenia, frăția cu Ghiță.

„În locul tău? Eu n-aș putea fi în locul tău.”

„Pentru că tu poți fi doar Ghiță.”

Dar ce sau cine e Ghiță mai precis? Muncitor necalificat dar iscusit, băiatul mamei, cea de la care a și deprins respectul protectiv pentru femei (potențat de discuțiile „ca băieții” ale celorlalți), mândru deținător al unui complex al salvatorului, în fine, individ cu trac. Atunci când se vede nevoit să ia cuvântul, îndeobște de-a lungul ședințelor din fabrică, bărbatul se blochează. Însă după aceea, când nimeni nu-i în preajmă, Ghiță se bagă îmbrăcat sub duș și spune tot ce ar fi vrut să audă colegii, de data asta de la cap la coadă; se petrece ceva cu el când toată lumea ascultă, există lucruri pe care nu le poate spune. Schema cu dușul, chit că-i apă caldă, amintește de acel mic șiretlic în care bărbații își toarnă apă rece pe organ pentru a evita orgasmul. E just să ne întrebăm de ce insistă Ghiță ca Mihai să mai stea câțiva ani pe tușă. Și de ce se grăbește el în așa măsură să iasă de pe tușă? E o secvență pe la finalul filmului în care Mihai se așază pe treptele scărilor din fața căminului, la distanță egală de Maria și Monica, ambele siderate de ce tocmai au aflat. Ei bine, Ghiță e cam la fel: insistă ca Mihai să rămână, la urma urmei, cu el, în timp ce se pune pe tavă în fața Mariei pentru a face lucrurile pe repede-nainte – casă, căsnicie, familie, cam tot ce i-ar putea valida heterosexualitatea. Abia atunci acel „suntem ca frații” pe care i l-a urlat Mihai ar deveni convenabil.

Un soț așteaptă o soție; cum altfel?

Călin Boto

Curator de film, scriitor și redactor, membru al comitetelor de selecție ale BIEFF și Woche der Kritik. Membru FIPRESCI și alumn al atelierelor de critică de film organizate de festivalurile de la Sarajevo, Varșovia și Locarno. Susține un curs despre critică și analiză de film la UNATC. A curatoriat programe pentru Cinemateca Română, Short Waves, V-F-X Ljubljana, Trieste Film Festival, precum și retrospectiva bucureșteană a Il Cinema Ritrovato on Tour din 2024 și 2025.