Și poate mai trăiesc și azi – Clopoțeii dragostei

28 mai, 2021

Noul film al lui Tudor Jurgiu, Și poate mai trăiesc și azi, se înscrie în tradiția alunecoasă a filmelor contemporane care inserează câte o picanterie de realism magic (dacă nu-i consistentă, ca la Guillermo del Toro, s-ar putea să pară laxă, gratuită). La Jurgiu, e vorba despre o poveste de amor între doi protagoniști plictisiți de moarte, care nu-s neapărat îndrăgostiți până peste cap, dar nici nu ar face efortul să rupă legătura; e relația intermitentă, casantă, care la primul vânt se face țăndări. 

Și poate mai trăiesc și azi
Și poate mai trăiesc și azi

Vlad (Bogdan Nechifor) și Clara (Nicoleta Hâncu) trăiesc un basm contemporan la margine de București, unde împărăția nu-i nici pe departe un castel flamboaiant, ci un simplu apartament de bloc. Pețitoarea, nimeni alta decât Clara, și-l alege pe Vlad după un drum obositor, mitic, prin favelele Bucureștiului, unde el stă într-o speluncă, cu haine jerpelite și încercuit de pisici. Când sosește, Jurgiu introduce un mini-comic de situație, ea îl întreabă „unde e stăpânul tău?”, arătând că nu-i prințul falnic la care nădăjduia. Prințesa tot insistă asupra legăturii dintre ei (că ar fi copilărit amândoi, alergând prin păduri, că ar fi fost promiși unul altuia), dar el nu-și mai amintește nimic. „E un blestem”, exclamă prințesa! „Dă-te de trei ori peste cap”, îl îndeamnă ea. Fiul de împărat, buimăcit, se conformează, urmează alte încercări de restabilire a memoriei (ea îl sărută, el spune că parcă-și aduce aminte ceva, dar ea insistă că știe că totul trebuie să vină deodată); nimic nu-i reabilitează amintirile. În fine, chiar dacă e dezamăgită că întâlnirea nu s-a desfășurat conform așteptărilor, Clara îl imploră să aibă încredere că sunt aleși unul pentru celălalt, iar totul va reveni la cursul firesc al basmelor. Parti-prisul ăsta n-are cum să iasă bine, basmele ne spun că prințul (și nu prințesa) trebuie să treacă toate probele de foc (să bată dragoni, să le ia solzii, penele, să străbată șapte împărății și poduri șamd). Vlad și Clara au început cu stângul. 

Clara, Și poate mai trăiesc și azi
Clara, Și poate mai trăiesc și azi

De aici încolo, Și poate mai trăiesc și azi se aseamănă cu jocul du-te-vino din scurtmetrajul lui Jurgiu din studenție, În acvariu. Vlad și Clara se ceartă și se-mpacă din nimic, sunt prinși unul în plasa celuilalt. Toată lumea lor e o fabricație inocentă, o joacă (se aleargă prin casă, fac pe căpcăunii, vorbesc pisicit), menită tocmai să confirme că ei sunt potriviți unul pentru altul. Relația lor, în afara jocului, e însă problematică, scârțâie din toate părțile. Sunt dezechilibrați, decalibrați (când unuia îi e somn, celălalt e logoreic, când el e ludic, ea e cerebrală, și tot așa). Totul pare să vină din dorința Clarei de a idealiza totul – e limpede că asta vine pe fondul poveștilor care ne-au hrănit copilăriile, când basmele ne garantau că la finalul călătoriei vin bujorii fericirii, sună clopoțeii dragostei. Vlad îi face pe plac, dar e un role-play pe care nu îl poate duce la infinit, jocul nu e inepuizabil. Proiectul lor e efectiv transformarea relației într-o narațiune liniară de tipul Amelie Poulain – o traiectorie care începe cu pețirea și se termină cu euforia eternă, nu-i loc de mundanități, de certuri, de neconcordanțe. Într-o secvență comic-nerealistă, amândoi se plimbă prin curtea unei biserici, unde bat clopotele; rând pe rând, fiecare vine cu argumente pentru fericirea lor (le place același font, același filtru pe Instagram, aceeași culoare, același moment al zilei, desenează la fel cutare lucru – nici că ar mai exista pe lumea asta potriviri mai mari între doi oameni). 

Filmul e evident o pastișă comică la adresa poveștilor de tipul ăsta, dar e o pastișă alunecoasă: Clara iese șifonată din poveste, e capricioasă și dramatică, bate din picioare când nu-i iubită cum trebuie; Vlad e încolțit, e un biet băiat care nu știe cum să-și arate iubirea. Pentru un basm contemporan, cărările sunt deja bătătorite, dar Jurgiu nu vine cu reinventarea roatei, e aceeași viziune de tipul „ea iubește mai mult în relație, iar el nu poate să țină pasul”. Apoi, mai e dozajul dintre realism și fantezie – Jurgiu bifează o galerie subțire de motive suprarealiste (un bondar care-i dă târcoale prințului, care-i magic doar fiindcă zborul lui se aude nenatural, un corb care i se așază miraculos pe mână; regizorul nu face aici un cinema de tipul Secretul armei secrete, fără îndoială că vorbim de un plan mai terestru). Încadraturile majoritar fixe nu fac casă bună cu vibrația personajelor (camera le intuiește mișcările, le cunoaște prea bine reacțiile, nu-i loc de improvizație, astfel încât prospețimea din jocul actorilor pare eclipsată de prea multă pregătire). Și poate mai trăiesc și azi dă, astfel, impresia unui proiect neterminat sau frânat din diverse motive – pentru un film care dorea să spargă comediile romantice standardizate, e sfios, cade în aceeași capcană a repetării unei singure idei de la început până la final: nu sunt ei suflete gemene, dar se vor căuta toată viața ca și cum ar fi.

Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de