One World Romania se desfășoară în prezent în cinematografe și diferite locații din București (11-20 iunie), urmând apoi să dea startul programului online (21-27 iunie).

Cea de-a 14-a ediție a festivalului de film documentar și drepturile omului include peste 60 de filme de lungmetraj și scurtmetraj din toate colțurile lumii, majoritatea în premieră națională. Mai mult, vastul program al ediției 2021 se axează pe celebrarea, prezentarea și luptele femeilor din întreaga lume. Ca parte a temei sale din acest an, One World România aduce o retrospectivă dedicată cineastei germane Ulrike Ottinger, două secțiuni focus – Delphine Seyrig și Centrul Simone de Beauvoir, și o serie de filme care au în prim-plan „Femei în pragul egalității de gen”.

În materialul special Dok.cetera din această lună, ne îndreptăm atenția asupra a cinci documentare de neratat în cadrul One World Romania. Desigur, există multe filme care nu sunt prezentate aici, dar care merită văzute (printre ele, Notturno al lui Gianfranco Rosi, The Last Hillbilly, de Diane Sara Bouzgarrou și Thomas Jenkoe, și My Mexican Bretzel, de Nuria Giménez Lorang), așa că recomand să vă faceți timp pentru cât mai multe dintre ele. Este primul festival bucureștean care se desfășoară fizic după mult timp, deci ce mod mai bun de a sărbători decât cu cel mai bun cinema de non-ficțiune al anului!

Corporate Accountability (dir. Jonathan Perel) – Argentina
Din 1976 până în 1983, Argentina s-a aflat sub dictatură militară. Această perioadă volatilă este subiectul întregii filmografii a documentaristului Jonathan Perel.

În cel mai recent documentar al său, Corporate Accountability, Perel își continuă investigațiile asupra consecințelor și realităților perioadei de aproape zece ani. După orașele mici din Toponímia (2015), cineastul își îndreaptă atenția asupra corporațiilor locale și multinaționale complice la crimele împotriva umanității ale regimului. Multe dintre aceste companii continuă să existe, ba mai mult, par să fie multinaționale înfloritoare – printre ele se numără producătorii auto Ford, Mercedes-Benz și Fiat. Evident, cu un astfel de subiect extrem de dăunător pentru „identitatea brandului” la care se ține atât de mult, Perel nu a fost niciodată invitat în interiorul vreuneia din companii. În schimb, el filmează fațadele sumbre ale uzinelor prin parbrizul mașinii sale și completează aceste cadre cu descrieri ale atrocităților comise, redate prin voice-over. Pasajele sunt extrase dintr-un raport oficial, Responsabilidad empresarial en delitos de lesa humanidad. Represión a trabajadores durante el terrorismo de Estado („Responsabilitatea corporativă în crimele împotriva umanității: represiunea muncitorilor în timpul dictaturii militare”), care descrie modul în care aceste companii au fost complice și responsabile de dispariția multor dintre angajații lor (majoritatea sindicaliști), la ordinul guvernului. Până în ziua de azi, în ciuda „investigațiilor” conduse, nu a existat nicio recunoaștere oficială din partea acestor companii cu privire la presupusa lor activitate teroristă internă, cu atât mai puțin o asumare a responsabilității.

Corporate Accountability e o meditație lentă asupra nodului gordian dintre neoliberalism, militarism și totalitarism. Tonul său sumbru și imaginea coloanelor de fum ieșind din coșurile uzinelor ne face să realizăm cât de mult se leagă aceste clasice „-isme”. Deși filmul redă doar o schiță a unei perioade, structurile corporative internaționale continuă să facă „jocurile” decidenților, fie că e vorba de acționarul majoritar, tehnocratul megaloman la conducere, sau elitele adepte ale pieței libere care conduc țările. De la sărăcirea resurselor și regiunilor din Africa de către Unilever, până la atitudinea ignorantă a Disney față de genocidul împotriva minorităţii uigure din China, până la exploatarea de zi cu zi a angajaților pe care se bazează capitalismul, separarea puterii între privat și stat nu pare să existe în mod real.

Festivaluri: Berlinale, Cinéma du réel, Dokufest, IDFA, Sheffield Doc/Fest, Viennale

Paris Calligrammes (r. Ulrike Ottinger) – Germania, Franța
Cel mai recent film semnat de Ulrike Ottinger, căreia One World Romania îi dedică o retrospectivă anul acesta, Paris Calligrammes, este eseul pe care cineasta germană de avangardă îl dedică orașului care i-a devenit casă în perioada anilor ’60.

În Paris Calligrammes, amintirile lui Ottinger și imaginile de arhivă se împletesc într-un colaj care surprinde scena artistică explozivă din Paris între 1962 și 1969. În timpul acestor ani, tânăra artistă întâlnește figuri legendare precum Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Claude Lévi-Strauss, Johnny Friedlaender, pe măsură ce pătrunde tot mai adânc în lumea boemă pariziană. Titlul în sine e inspirat de locul care are o influență majoră asupra cineastei, Librairie Calligrammes, care adăpostește un număr impresionant de comori literare, majoritatea aparținând refugiaților evrei din Germania care le-au lăsat în urmă în Paris, fugind din calea invaziei naziste.

Evident, nu tot ce se întâmplă în Parisul anilor ’60 e minunat. De-a lungul timpului petrecut în Franța (și al filmului), Ottinger rămâne extrem de critică față de nedreptatea socială, inegalitatea veniturilor și influențele trecutului colonial al țării. Aproape 50 de ani mai târziu, cineasta încă poate observa urme ale colonialismului peste tot în oraș, în timp ce revizitează acest spațiu definitoriu pentru dezvoltarea ei creativă și personală. Pe măsură ce Parisul se transformă într-un alt exemplu de omogenitate extrem de gentrificată (ea însăși o versiune a neocolonialismul), Ottinger se întreabă dacă mai există vreun strop de energie creativă prin ascunzișurile și colțurile orașului în aceste vremuri.

Festivaluri: Berlinale, CPH:DOX, Doclisboa, Festivalul Internațional de Film de la Moscova

Petit Samedi (r. Paloma Sermon-Daï) – Belgia
Documentarul cineastei debutante Paloma Sermon-Daï, prezentat în premieră la Berlinale, e o incursiune în lupta cu adicția, un portret atât intim cât și universal al dependenței în toate formele sale. Fie că e vorba de droguri, familie, că privește o singură persoană sau se reflectă într-o întreagă societate, aceste dependențe există în noi toți.

Damien Samedi, un grădinar dintr-un sat din Belgia, suferă de adicție de heroină de 20 de ani. Eforturile sale de a-și menține sobrietatea sunt un permanent factor de tensiune în relația strânsă pe care o are cu mama sa. Deși volatilă, relația lor nu este una fragilă. Această legătură intrinsec umană permite fiecăruia să-și manifeste complexitățile în contextul dinamicii materne dintre mamă și fiu. Duminicile petrecute împreună se transformă frecvent în discuții tensionate sau chiar negocieri pe măsură ce se ajunge la subiectul dependenței. Perspectiva pe care o prezintă acest film este una diferită de cea a clasicului consumator de droguri, la fel cum fiecare caz e diferit din prisma motivelor care au dus la dependență. Există o intimitate în Petit Samedi care nu poate fi ignorată. Documentarul oferă un portret blând și temperat al unui om pe care mulți din societate l-ar trece cu vederea din cauza condiției sale.

Dependența e, de asemenea, un subiect pe care îl acoperă prea puține documentare, cel puțin în raport cu alte subiecte, precum nedreptatea socială sau conflictele, care sunt mult mai frecvent adresate de industrie. Dependența este, totuși, una dintre caracteristicile definitorii ale unei societăți globalizate în care se pune accent mai degrabă pe material. E ceva de care nicio regiune, clasă socială, gen, rasă sau religie nu poate scăpa. E o boală pentru care nu există niciun alt leac decât empatie, răbdare și voință.

Festivaluri: Berlinale, DocuDays UA, DocAviv

The Earth is Blue as an Orange (r. Iryna Tsilyk) – Ucraina, Lituania
Unul dintre cele mai premiate documentare ale anului trecut, The Earth is Blue as an Orange, al regizoarei ucrainence Iryna Tsilyk, a ajuns peste tot în festivaluri, de la Sundance (unde câștigă premiul World Cinema Documentary Directing Award) până la Berlinale.

The Earth is Blue as an Orange e o cursă emoțională în mijlocul unei scene de război; modul în care o mamă singură și cei patru copii ai săi fac față distrugerilor și deznădejdii. Zona de război este Ucraina de Est, unde forțele locale sunt angajate într-o luptă acerbă împotriva invadatorului rus. Cu toate acestea, filmul nu e acel documentar tipic despre viața din timpul războiului. De fapt, momentele cele mai puternice sunt acelea în care conflictul planează asupra evenimentelor din cadru, imediat în afara lui. Filmul este, în schimb, o scrisoare de dragoste adresată puterii cinemaului și actului creativ, întrucât procesul de filmare este în fond cel care menține această familie unită și echilibrată. Fiind martori la încercările lor de a-și transpune experiențele din timpul războiului într-o formă narativă, ajungem să ne dăm seama că e mai mult decât un mod de a-și ocupa timpul cu ceva, ci pur și simplu este calea spre a avea o viață. Acest lucru e valabil mai ales pentru Mira, sora cea mai mare, și pentru regizoare, a cărei singură dorință e să urmeze școala de film din Kiev. Pe măsură ce familia își dezvoltă și filmează scenele, Tsilyk, la rândul său, surprinde acțiunea în cinema vérité, relevând necesitatea artei ca act de supraviețuire.

The Earth is Blue as an Orange e un documentar filmat și regizat cu măiestrie care jonglează discret cu ficțiunea și realitatea, creativitatea și trauma, în moduri atât personale cât și grandioase. Arată cum actul creației în sine poate fi atât o experiență care apropie oamenii, cât și un colac de salvare atunci când te lovești de precaritatea vieții.

Festivaluri: Berlinale, CPH:DOX, DocuDays UA, Dokufest, Hot Docs, Millennium Docs Against Gravity, Sundance

There Will Be No More Night (r. Eléonore Weber) – Franța
There Will Be No More Night e mai mult o compilație înfricoșătoare a morții decât un film narativ. Documentarul lui Eléonore Weber prezintă o imagine granulată, în alb-negru, asupra crimelor sancționate de stat, în care omorul apare ca un act la fel de obișnuit precum jocul unui joc video.

Piloții de elicoptere militare din SUA, Franța, Marea Britanie și diverse alte „puteri” se joacă de-a Dumnezeu în cerul de deasupra ținuturilor năpăstuite din vremurile noastre – cele mai multe nenorociri datorându-se motivațiilor geopolitice pe care aceste puteri occidentale le au de secole. În Afganistan și Siria, piloții cu pricina nu oferă nicio scăpare siluetelor care le apar în vizor, justificând fiecare bombă aruncată sau glonț tras drept „activitate suspectă”. Pentru piloți, nu există niciun risc. Se află la sute de metri distanță, undeva pe cer, adesea în afara câmpului vizual. Însă cei care populează zonele nefericite a căror resurse sunt legate în mod direct de profiturile occidentale trăiesc constant într-o atmosferă de teroare, aceasta fiind realitatea vieții de ani de zile. Poate cel mai cunoscut exemplu, inclus în acest film, este înregistrarea de pe WikiLeaks a uciderii fotoreporterului irakian Saeed Chmagh, aflat la fața locului ca reprezentant al agenției de presă Reuters. Împreună cu mulți alții, el a fost victima unui raid nonșalant al forțelor americane în perioada administrației lui George W. Bush care a pornit această crimă împotriva umanității ce avea să dureze ani de zile, războiul din Irak. Motivul morții lui Chamgh – trepiedul său a fost confundat cu un RPG.

There Will Be No More Night ocupă un spațiu interesant și unic în gama filmelor anti-război. Ce îl face atât de înspăimântător este faptul că redă fix realitatea războiului modern, în care termenii sunt dictați de cei care controlează tehnologia. E o acuză aspră la adresa sistemului industrial militar occidental și a motivațiilor perverse ale soldatului modern.

Festivaluri: Astra Sibiu IFF, Cinéma du réel, DocuDays UA, IDFA, Ji.hlava IFF

Steve Rickinson

Venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, sau Brooklyn, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review.