Din selecţia din acest an a secţiunii „Semaine de la Critique” a Festivalului de la Cannes, dedicată descoperirilor, face parte şi un scurtmetraj românesc, „Interfon 15” (2021). Scenariul şi regia sunt semnate de Andrei Epure, iar producătoare este Ana-Maria Gheorghe, prin Saga Film. 

În „Interfon 15”, câţiva locatari descoperă o femeie inconştientă în faţa blocului. Chiar dacă ea locuieşte la etajul al treilea, nimeni nu ştie cum o cheamă. În timp ce aşteaptă salvarea, vecinii reflectă la viaţa ei, dar şi la propria existenţă. Din distribuţie fac parte Cosmina Stratan, Mihaela Sîrbu, Ana Ciontea, Ozana Oancea, Otilia Panainte, Marius Ghica, Ioana Mateescu, Liviu Pintileasa şi Mara Luca.

Tot în acest an, un alt scurtmetraj scris şi regizat de Andrei Epure şi produs de Ana-Maria Gheorghe tot prin Saga Film, „Poate întunericul mă va acoperi” (2021), a avut premiera mondială la Festivalul de la Moscova. În noaptea de Înviere, un preot trebuie să aducă Lumina Sfântă în biserica din satul în care slujeşte. Cu cât se apropie mai mult de destinaţie, cu atât noaptea devine mai întunecată. Scurtmetrajul îi are în distribuţie pe Liviu Pintileasa, Dorotheea Petre, Ana Ciontea şi Daniel Popa.

Născut la 19 iunie 1989 la Târgu Jiu, Andrei Epure a urmat studii de licenţă în Scenaristică şi Filmologie (2010-2013) şi un masterat în Scenaristică (2013-2015), ambele la UNATC. El a fost co-scenarist la mai multe scurtmetraje regizate de Sebastian Mihăilescu, precum şi la debutul în lungmetrajul de ficţiune al regizorului Ştefan Constantinescu, „Om-Câine” (2021), încă nelansat.

Născută la 4 decembrie 1990 la Mangalia, Ana-Maria Gheorghe a urmat de asemenea studii de licenţă în Scenaristică şi Filmologie (2010-2013) şi un masterat în Scenaristică (2013-2015), ambele la UNATC. Ea a fost co-scenaristă la scurtmetrajele „Black Friday” (2015) şi „O noapte în Tokoriki” (2016), regizate de Roxana Stroe. Din 2016, lucrează la casa de producţie Saga Film, iar printre alte filme recente produse se numără şi scurtmetrajul „Bucureştiul văzut de sus” (2020, r. Andrei Răuţu). 

Într-un dublu interviu pentru Films in Frame, Ana-Maria Gheorghe şi Andrei Epure vorbesc despre bucuria de a fi selectaţi la Cannes, despre cum au lucrat la cele două scurtmetraje, despre parcursul lor şi despre felul în care văd cinemaul.

Cum aţi primit vestea selectării la Cannes?

Ana-Maria Gheorghe: Era într-o duminică seară. Ne uitam la un film, aşa că nu mi-am verificat telefonul. Mail-ul a stat în Inbox câteva ore până l-am deschis. Am ţipat prin casă (râde – n.r.). Ştiam că suntem pe shortlist, că le place filmul, primisem feedback de la ei, dar nu eram siguri că se va întâmpla. Ne-am bucurat foarte mult când am văzut mail-ul cu invitaţia oficială. Eu am foarte multe mail-uri de refuz în Inbox: „Ne pare rău, dar s-au înscris multe filme foarte bune. Filmul vostru a fost luat în considerare, dar…”. Aşa că de data asta am plâns. Mi-am printat invitaţia la birou, am înrămat-o şi am pus-o pe perete. Cred că am exagerat puţin (râde – n.r.).

Andrei Epure: Se pare că mail-urile prin care îţi acceptă filmul încep direct cu felicitări. A fost ceva ireal. Nu-mi venea să cred că se întâmplă şi că citesc acest mail. L-am citit de câteva ori. După aceea, am reconstituit tot traseul, de la primul mail. Oricum, în perioada asta am făcut tot felul de interpretări. Am încercat să înţelegem ce înseamnă fiecare cuvânt. La un moment dat, am văzut că Semaine de la Critique, chiar înainte să anunţe selecţia, au prezentat afişul ediţiei, cu un cadru dintr-un film de care noi eram foarte ataşaţi, It Follows. Ne-am gândit că trebuie să fie un semn. Chiar a fost o referinţă directă pentru scurtmetrajul nostru. Am zis că este mâna Universului.

A-M.G.: După ce am primit această scrisoare oficială, i-am scris coordonatorului de scurtmetraje de la Semaine de la Critique şi i-am mulţumit. Şi mi-a zis că pentru ei a fost o alegere evidentă de la început. Iar noi ne-am stresat din martie până în iunie aşteptând răspunsul oficial. Până la urmă, sunt alese doar 10 scurtmetraje din 1800 înscrise din toată lumea.

A.E.: Foarte straniu să asişti la chestia asta. Ei au acest shortlist care se actualizează permanent. În orice minut poate să apară un film mai bun şi tu să ieşi în clipa următoare din lista scurtă. Aşa că te tot întrebi dacă încă mai eşti acolo.

Poate întunericul mă va acoperi şi Interfon 15 sunt primele voastre proiecte la care lucraţi împreună ca regizor şi producător?

A-M.G.: Am mai lucrat în facultate. Noi, cei de la Comunicare Audiovizuală (CAV), nu făceam filme. Colaboram fie cu regizori, fie cu directori de imagine la filmele lor de diplomă. Aşa am mai făcut scurtmetraje, inclusiv pe peliculă. Lucram tot cu Laurenţiu Răducanu, care a făcut imaginea şi la aceste două scurtmetraje. Dar Poate întunericul mă va acoperi şi Interfon 15 sunt primele noastre filme profesioniste, cu finanţare, făcute împreună.

Cum s-a întâmplat să ieşiţi cu două filme aproape în acelaşi timp?

A-M.G.: Am filmat Poate întunericul mă va acoperi în 2019, iar în 2020 am terminat sunetul, montajul şi colorizarea. Am început să îl trimitem la festivaluri, doar că a venit pandemia, aşa că nu am putut să îl arătăm. În tot acest timp, ne-au mai venit idei şi am mai lucrat la el. De aia s-a lansat tot în 2021, la Festivalul de la Moscova, fiindcă atunci am fost gata să îl arătăm. A fost o proiecţie fizică, în cinema. Între timp, în luna februarie a acestui an, am filmat Interfon 15. Ne-am ambiţionat să mai facem încă un film. Aveam finanţare. Aşa că au apărut amândouă în acelaşi timp.

A.E.: Pentru că am avut mult timp, ne-au venit alte idei. Am vrut ca drama conexă, la care preotul jucat de Liviu Pintileasa în Poate întunericul mă va acoperi nu are acces, să fie mult mai importantă în film, să nu se piardă în economia acestuia. Am simţit nevoia să plusăm.

A-M.G.: În scenariul iniţial de la CNC, era un accident rutier cu o ambulanţă şi maşina de poliţie. Apoi, în producţie, am renunţat la partea asta şi am lăsat totul ambiguu şi deschis – o maşină care se îndepărtează într-un câmp, fără să ştii ce e cu ea. Andrei citea Dostoievski în perioada aia.

A.E.: Am citit ceva de la Dostoievski care spunea, parafrazez, că nu există nicio persoană în lumea asta care să nu se uite cu o anume plăcere la un incendiu. E un fel de fascinaţie. Ni s-a părut că se potriveşte. Ne-am dorit o zonă mai abstractă şi mai ascunsă şi să vedem un singur personaj. Am vrut iniţial ca momentul să fie absurd: o maşină în câmp care merge la nesfârşit. Dar ni s-a părut prea lax momentul, aşa că l-am făcut un pic mai grav – maşina ia foc.

Cum lucraţi împreună la un proiect?

A.E.: La Poate întunericul mă va acoperi, ideea a pornit de la Laurenţiu Răducanu, care e directorul de imagine. El ne-a spus o poveste care ni s-a părut foarte bună ca punct de pornire.

A-M.G.: El are un prieten foarte bun al cărui tată e preot. Ne-a zis că tatăl prietenului său se duce la Bucureşti, ia lumina sfântă de Paşte şi o distribuie în tot judeţul Călăraşi. M-am gândit imediat cum ar fi să se stingă lumina şi să o aprindă cu bricheta. Practic, am pornit de la o glumă. Dar apoi am luat-o foarte în serios şi Andrei s-a apucat de scris acest scenariu.

A.E.: Punctul de pornire s-a adaptat la alte lucruri care ne interesau în acel moment. Aveam nişte căutări în filmul de gen şi voiam un fel de fluctuaţie între realism şi altceva. Mi s-a părut că se potriveşte foarte bine. Ne-am dorit să avem o latură oarecum mistică în povestea asta. O latură spirituală la care nici un alt personaj nu are acces. Am bricolat în acest sens.

Cum decizi că un subiect e bun de dezvoltat?

A.E.: Ţine de instinct.

A-M.G.: De obicei, eu mă aprind şi zic să aplicăm la CNC şi fac dosarul. Dar, în principiu, ne entuziasmăm toţi la o idee.

A.E.: Ana are totuşi o privire concretă şi de ansamblu. Eu funcţionez mai bine în fragmente şi în momente. Ea reuşeşte să le lege în ceva coerent. De obicei mă pierd foarte mult în plăcerea de a scrie un moment anume, dar apoi îmi dau seama că nu se mai leagă neapărat de ce voiam să spun. E plăcerea descoperirii, dar ea trebuie să fie legată de o anumită temă sau idee.

De unde vine interesul tău pentru zona uşor mistică, pentru evadarea din realitate, prezentă în ambele filme?

A.E.: Nu ştiu exact. Ideea e că, în timpul facultăţii, cu ajutorul lui Andrei Gorzo şi al lui Andrei Rus, i-am descoperit pe Bresson, Dumont şi Reygadas şi am vorbit mult despre filmul transcendental. Mi s-a părut că există un fel de flirt între realitatea imediată şi altceva. Mi-a plăcut zona asta. Mai mult decât atât, cred că ţine şi de felul în care am copilărit. Am crescut cu bunica şi străbunica. Iar bunica avea o atracţie faţă de nişte poveşti mai stranii, care se duceau într-o zonă suprarealistă. Bunica nu avea niciun filtru în direcţia asta, îmi vorbea ca unui adult. Apoi, a mai venit din ce-am citit. Cred că Herzog zicea că ceva care pare uman, dintr-o zonă realistă, dar tu ştii că nu e, e cel mai înspăimântător lucru. Asta a rămas cu mine. Mi s-a părut o zonă foarte bună de explorat.

Tu aplici asta pe o convenţie realistă, unde introduci un fel de ruptură care duce spre altceva.

A.E.: Ce am descoperit, inclusiv citind despre Blue Velvet, e că mi-ar plăcea să fac un film horror în care drama să fie puternic ancorată într-un fond realist. Drama să pornească mai degrabă din probleme real umane, care la un moment dat ating alte zone. Mi se pare că trebuie să existe fondul ăsta realist pentru ca apoi să ai alte straturi supranaturale. Să fie un ecou între suprarealism şi realitate. Dar trebuie să construieşti foarte bine partea realistă. Aşa funcţionează pentru mine.

Ruptura vine şi din imagine şi mişcarea de cameră, care completează dimensiunea asta. Cum stabileşti forma filmului?

A.E.: Atunci când vreau să scriu un scenariu, am observat că funcţionez mult mai bine când încerc să îi găsesc tonul, de la care pleacă totul, inclusiv forma filmului. Forma e o reacţie directă la tonul filmului pe care vreau să îl fac. Dar nu e ceva foarte conştient. Trebuie să se lege organic. Lucrând împreună, încercăm să stabilim o zonă în care vrem să ne jucăm, în principiu. Accentele pe care ar trebui să le aibă povestea. Dacă e un scenariu care mizează mult pe absurd, mi se pare evident că şi forma filmului o să împrumute ceva din acest ton, pe care îl stabileşti la început. E o chestie cauzală şi nu foarte căutată.

Cât de mult scrii la un scenariu de scurtmetraj?

A.E.: Depinde. Dacă e o poveste cu care rezonez instinctiv şi o chestie pe care o simt aproape corporal şi îmi dau seama că funcţionează, de obicei scrisul e scurt. Lucrez destul de rapid.

A-M.G.: Pentru Interfon 15 a lucrat două zile. Am făcut dosarul şi am aplicat la CNC.

A.E.: Din nou, e o poveste pe care Ana mi-a spus-o acum foarte mult timp.

A-M.G.: E o amintire din copilăria mea. Efectiv, primul om pe care eu l-am văzut mort – locuiam cu mama la parter – a fost o femeie în faţa blocului. Nu ştiam cum o cheamă, era doar „boschetara”. Mergeam la şcoală. A fost o imagine care m-a bântuit. I-am povestit-o lui Andrei, mai demult, nu cu intenţia de a deveni un film. Dar a rămas cu el. Andrei a scris tot, ficţionalizând.

A.E.: Am găsit la un moment dat un document în care aveam multe idei scrise, şi m-am oprit la asta. În primă instanţă, ni s-a părut un subiect poate prea sobru.

A-M.G.: Mie îmi plac foarte mult poveştile despre moarte, foarte triste. Însă depinde cum le spui. Andrei a găsit o formulă mai accesibilă.

A.E.: Am vrut să se îndepărteze de zona socială şi să se ducă în alte direcţii.

Cum stabileşti cu directorul de imagine Laurenţiu Răducanu momentele de ruptură în stilistica filmelor?

A.E.: În principiu, îmi place să încep fix de la fondul realist. Încerc ca primul cadru să funcţioneze ca un fel de reper, dar care să-mi permită să mă îndepărtez de el. Contează mult acest reper. Îmi place ca prin fiecare film să încerc să descriu un fel de senzaţie care nu poate fi cuprinsă prin dialog, prin cuvinte. Să existe acest moment la care ai acces foarte puţin şi care funcţionează ca un fel de invitaţie, şi nimic mai mult. Îmi place să simt că filmul pe care îl fac împrumută un fel de autoritate exterioară mie. Un fel de ritm exterior. Un altceva care intervine peste ceva ce tu ţi-ai construit în prealabil. Aşa se întâmplă şi în Interfon 15. Simţi că ritmul capătă o viaţă proprie. Pentru mine e foarte important să existe o ruptură în stilistica filmului şi un moment în care mergi împotriva regulilor pe care ţi le-ai stabilit la început. Un fel de deviaţie.

Înainte de a regiza aceste două filme, ai scris scenarii şi pentru alţi regizori, cum ar fi Seb Mihăilescu sau Ştefan Constantinescu. Cum te-ai decis să treci la regie? Cât de greu ţi-a fost?

A.E.: Înainte de a intra la UNATC în 2010, am fost doi ani student la Litere, Română-Germană. Dar eram atras de filme încă din liceu. Nu ştiam exact în ce zonă să mă duc şi ce mi-aş dori să fac legat de filme. Fiind student la Litere, mi s-a părut mai uşor să mă îndrept spre Scenaristică, decât să mă duc la Regie. A fost o perioadă foarte confuză. Am vrut la un moment dat chiar actorie, dar ideea nu a ţinut mult. La UNATC, deşi eram amândoi la Scenaristică şi Filmologie, noi am mai făcut nişte scurtmetraje.

A-M.G.: A fost foarte mişto partea de filmologie. Mi se pare că pe noi ne-a ajutat destul de mult. Am fost colegi de clasă, aşa am început să lucrăm împreună. Aşa ne-am împrietenit.

A.E.: Dorinţa de a face regie nu a venit brusc sau dintr-o frustrare legată de scenaristică.

A-M.G.: Noi ne doream să facem cât mai multe filme. Şi eu, şi Andrei am lucrat cu colegi de la Regie. Andrei a lucrat cu Seb Mihăilescu, iar eu am lucrat cu Roxana Stroe. Dar, pe lângă asta, mai aveam multe alte idei, iar pe unele le-am concretizat. Am făcut şi scurtmetraje independente, cu bani din sponsorizări şi calcule scrise cu pixul.

A.E.: Eu am mers la filmare la Seb, de exemplu. Acolo mi-am dat seama că sunt nişte lucruri care mă interesează şi la care nu aveam acces, pentru că eram scenarist. Îmi plăceau multe etape din tot acest proces – montajul, imaginea, lucrul cu actorii. Ideea de a face regie s-a coagulat de la sine.

A-M.G.: Eu m-am apucat de producţie ca să ne facem proiectele de suflet. După facultate şi master, e o perioadă când nu prea ştii ce să faci, nu ai bani. Andrei s-a angajat în publicitate. Eu am dat la doctorat la UNATC în ideea de a rămâne asistent. Am fost doi ani, dar am renunţat la doctorat sau, de fapt, cred că am fost exmatriculată, pentru că producţia îmi ocupa mult timp.

Ana, scenariile pe care le-ai scris pentru cele două filme realizate de Roxana Stroe sunt dintr-o cu totul altă zonă decât cea a lui Andrei. Ce te atrage pe tine când scrii un scenariu? De unde îţi iei ideile?

A-M.G.: Când lucram cu Roxana, ne apropiau nişte lucruri. La Black Friday a venit cu o nuvelă de Sorokin şi am încercat să facem o adaptare. A fost destul de greu. Am modificat anotimpul şi am plasat povestea în comunismul românesc. Am lucrat foarte mult. Roxana este foarte perfecţionistă, toate detaliile erau scriptate. Totul era foarte bine gândit şi lucrat. În principiu, scriam cam ce îşi dorea ea. Pentru O noapte în Tokoriki voia o poveste la ţară, fără dialog, ceea ce a fost o provocare pentru noi. Ne propuneam să spunem poveşti fără dialog. Găseam tot felul de gimmick-uri – ba cu muzica narativă şi diegetică, ba cu personaje foarte expresive. Toate erau bazate pe experienţa noastră de viaţă, chiar dacă e una limitată.

Cât de important a fost că aţi studiat CAV, unde aţi îmbinat scenaristica şi filmologia?

A-M.G.: Mi se pare esenţial. Mai util decât dacă am fi făcut Regie. Avem o bază teoretică. Am citit destul de mult. Ne-a influenţat asta. Cred că ne uităm altfel la filme. La colegii de la Regie era vorba foarte mult despre ei şi despre problemele lor personale. Un egocentrism pe care noi nu îl avem. Nouă ne plăceau tot felul de filme. Am şi scris foarte mult, tot felul de exerciţii de scenaristică.

A.E.: La Filmologie am descoperit mulţi regizori. Apoi, era mişto să priveşti dintr-o perspectivă teoretică şi să înţelegi nişte lucruri fără să te arunci în mijlocul lor. Nu am avut aşteptări în legătură cu Filmologia. Ne-a surprins plăcut, dar nu ne doream să fim critici de film.

A-M.G.: Nu eram foarte buni la asta, dar o făceam ca exerciţiu. Apoi, mi se pare că e util să ştii istoria filmului şi să ai nişte referinţe. Diferenţa între a fi la Regie şi a fi la CAV e practica. Cei de la Regie fac foarte multe filme. Noi nu am avut asta, dar tot am făcut exerciţii, fără să ni se ceară.

Cum a fost momentul în care aţi terminat cei cinci ani de studiu şi trebuia să intraţi în industria filmului?

A.E.: A fost o perioadă destul de nasoală. Ne-am trezit cu o diplomă care ne califica pentru ceva foarte incert, aproape inexistent. M-am angajat în publicitate. Am fost trei ani copywriter.

A-M.G.: Eu am nişte mail-uri în arhivă cu scenarii scrise de mine şi trimise la diverşi regizori şi case de producţie. A fost o perioadă destul de grea.

Iar tu cum ai ajuns să lucrezi în producţie?

A-M.G.: Prin Raluca Mănescu, care era la Saga Film de câţiva ani. A intrat în concediu de maternitate şi căuta înlocuitor. L-a văzut la un PPM (Pre-Production Meeting – n.r.) pe Andrei, care lucra la o agenţie de publicitate pe vremea aia, şi şi-a adus aminte de mine. Nu ne cunoşteam foarte bine, doar că fusesem în acelaşi an la Sarajevo Talent Campus. Avea un feeling bun în ce mă priveşte. Eu nu ştiam producţie. Am stat cam o lună cu ea şi am preluat proiectele şi arhiva şi am încercat să îmi dau seama ce se întâmplă. Asta era în 2016.

Cât de dificilă a fost trecerea la producţie?

A-M.G.: Evident, nu ştiam nimic. Am învăţat făcând.

A.E.:  Ana e o persoană descurcăreață.

A-M.G.: Am învăţat ce e un buget, care sunt costurile. Am făcut aplicaţii la CNC, băbeşte. Fiind tocilară, mă iau foarte în serios. Era greu orice făceam, dar am dobândit experienţă. M-au ajutat şi doamnele de la CNC, mi-au arătat ce e greşit şi cum se face corect un decont. În principiu, eu chiar nu ştiam nimic, dar am învăţat foarte mult. Chestii de contabilitate, juridice, legate de aplicaţii. Când am venit la Saga, erau multe proiecte deja filmate care se aflau în post-producţie. Vreo câţiva ani, am făcut management de post-producţie. Am avut nişte proiecte de lungmetraj la care am muncit mult până să le finalizăm.

Cum te simţi în postura de producător?

A-M.G.: Nu mă consider producător per se, chiar dacă îmi place mult ce fac. Nu cred că am încă skill-urile pentru a mă numi producător. Mi se pare că sunt mai degrabă o fată super pasionată de filme şi care se descurcă. Fac orice pentru filme. Nu am încă experienţa de networking, de aplicaţii sofisticate. Nu am aplicat la Eurimage până acum. M-am obişnuit şi am învăţat să fac dosare pentru CNC şi să mai strâng alte finanţări, dar tot din România.

Ai continuat să scrii scenarii?

A-M.G.: Mai am nişte idei, dar îmi place să le dezvolt cu alţi oameni. Nu le ţin pentru mine. Se mai întâmplă asta cu Andrei. Am mai avut o idee cu Seb. Am idei pe care, în funcţie de timpul disponibil, le scriu şi le duc la capăt, dar nu vreau să le regizez eu. Scriu mult mai puţin decât înainte. Producţia, deşi nu era o prioritate, mi-a acaparat viaţa.

De unde a pornit interesul vostru pentru film?

A-M.G.: Ştiam de foarte mult timp că vreau să merg la UNATC. Când eram mică, mă uitam la foarte multe filme, în special horror şi de seria B. Aşa am învăţat să citesc şi să scriu în engleză. În Mangalia erau trei licee. Unul era industrial, altul era de economie şi contabilitate, iar al treilea era de matematică şi informatică. Aşa că am plecat la Constanţa, unde era un liceu umanist foarte bun, „George Călinescu”. Am făcut bilingv engleză. Am avut noroc de profesori foarte pasionaţi de film. Ne uitam la filme fără subtitrare, care erau un instrument de învăţare pentru noi. Aveam şi drama classes. Făceam teatru. Eu voiam neapărat să joc, numai că nu mi se atribuiau roluri. Mă păstrau mereu pentru regie şi pentru scris texte. Mi-au spus că mai bine rămân behind the scene. M-am supărat foarte tare. Am şi renunţat la drama classes şi în clasa a noua am intrat la business classes. Prin clasa a zecea am hotărât că vreau să scriu şi să dau la UNATC. Toate pasiunile şi cunoştinţele mele ar fi fost într-un singur loc. Mi s-a părut că scenaristica mi se potriveşte cel mai bine. Îmi şi plăcea să scriu short stories. Cumva, am ştiut că asta vreau să fac.

A.E.: Eu m-am apropiat de Litere şi de literatură ca un fel de refuz al ştiinţelor exacte. Am studiat Matematică-Informatică la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu. Dorinţa de a face Litere a venit dintr-un fel de frustrare şi din încercarea de a-mi găsi un spaţiu în care să mă simt mai confortabil decât m-aş fi simţit în zona de matematică şi informatică. La liceu, acestea erau un prilej de umilinţă şi ruşine în faţa clasei. Am vrut să mă transfer în clasa a 12-a, dar am o problemă de comoditate. Îmi făcusem doi prieteni în clasa aia, aşa că am zis că nu are sens să încerc să găsesc alţi oameni. Am rămas acolo.

Şi pasiunea pentru filme?

A.E.: Nu îmi amintesc exact. Cred că în liceu eram un cinefil de ocazie sau mai degrabă un cinefil care vedea filme ca Fight Club sau cele ale lui Kubrick. Ideea de a merge la UNATC a apărut vag în timpului liceului. Dar nu am dus-o mai departe. Mi se părea destul de greu de atins. M-am dus la Litere, iar acolo a apărut dorinţa asta mai pregnant.

Ce s-a întâmplat la Litere?

A.E.: La Litere am descoperit un fel de reminiscenţă a matematicii. Adică m-am lovit de morfologie şi sintaxă. Şi mi-au trezit nişte amintiri. Am intrat într-o zonă mult prea teoretică decât mi-aş fi dorit la 19 ani, iar filmul mi se părea atunci un domeniu mai liber. Un  domeniu în care aş fi putut să mă joc mai mult decât în zona asta teoretică. La Litere erau şi foarte stricţi. Mi s-a părut că se repeta experienţa pe care am avut-o în liceu.

A-M.G.: La UNATC trebuia să mergem la festivaluri şi să vedem filme. Era altă viaţă. Citeai şi te uitai la filme.

A.E.: La Film mi se părea că poţi să ieşi cu mai multă uşurinţă din zona pur teoretică. Mai ales că mi-am dat seama că am ales Litere fiindcă de fapt refuzam şi fugeam de ceva.

Ce rol joacă literatura atunci când scrii scenarii şi regizezi filme? În ce fel te inspiră?

A.E.: Literatura e foarte importantă. Mi-am dat seama destul de recent că în special teoria literară şi filozofia mă ajută foarte mult. Sunt lucruri cărora nu le-am acordat importanţă în cei doi ani de Litere, cum ar fi semiotica şi lingvistica. Le-am redescoperit la masteratul de scenaristică. În literatură şi în teoria literară, am găsit un alt fel de a vedea o poveste. În cei cinci ani de UNATC, mi-am dat seama de anumite zone care mă interesează şi apoi am fost curios cum sunt tratate în literatură. Literatura invită foarte mult la imaginaţie, şi cred că şi filmul ar trebui să funcţioneze în acest fel, să lase nişte spaţii goale. Există în literatură nişte exemple în care anumite senzaţii şi probleme sunt puse într-o cheie abstractă şi mi se pare că mă invită să încerc să cuprind vizual, în cinema, metafora care ţine de text.

Cum vezi rolul dialogurilor în scenariu?

A.E.: Din ce mi-am dat seama destul de recent, îmi place să folosesc dialoguri care funcţionează împotriva interpretării. În mod clasic, dialogurile încearcă să descrie o lume interioară, la care tu nu ai acces decât prin cuvinte. Însă eu am dobândit un fel de atracţie pentru ideea că dialogurile trebuie să funcţioneze împotriva descrierii unei lumi interioare. De fapt, dialogul mai mult încurcă. Mi se pare că trebuie să punctez felul în care cuvintele înşală interlocutorul. La fel cum şi imaginile înşală.

A-M.G.: Andrei mai are un feeling foarte bun la pauze. Sunt momente foarte awkward, în care oamenii nu răspund şi e foarte multă linişte. O resimţi.

Ana, tu cum te simţi în postura de producător al altor filme decât cele realizate de Andrei?

A-M.G.: Mă iau foarte în serios. Ţin foarte mult la toate proiectele pentru care lucrez. Am mai lucrat cu Andrei Răuţu, de exemplu. Am făcut foarte multă post-producţie pentru alte proiecte şi am luptat pentru ele. Mă ataşez emoţional de ele. Îmi place foarte mult ceea ce fac. Mă înţeleg bine cu regizorii, suntem împreună şi vrem să facem mereu cel mai bun film posibil, optimizând toate resursele.

E un moment important pentru voi. Am văzut în caietul de presă pentru Interfon 15 că vreţi să dezvoltaţi într-un lungmetraj ideea din acest scurtmetraj.

A.E.: După ce mi-am dat demisia de la agenţia de publicitate şi lucrând cu Seb şi Ştefan, am simţit nevoia să găsesc şi un proiect al meu. Am început trei-patru scenarii de lungmetraj la care am renunţat. După aia, cel mai bine s-a coagulat proiectul ăsta, continuarea la Interfon 15. Întâmplarea face că în acest lungmetraj s-au întâlnit alte elemente pe care le folosisem în alte trei lungmetraje pe care le-am scris şi la care am renunţat. A fost încununarea unor lucruri pe care le căutam.

Ce vă oferă cinemaul în acest moment?

A-M.G.: Îmi plac atât de mult filmele, încât nu ştiu ce altceva aş putea să fac. Mi se pare că this is it. E foarte bine să ştii ce vrei să faci şi să îţi placă şi să ai şi mediul şi susţinerea să poţi să faci asta. Nu-mi doresc nimic mai mult. Evident, vreau să facem şi lungmetraj şi să evoluăm. Dar mie îmi plac foarte mult şi scurtmetrajele, ca formă. Sper să facem mai multe. Suntem tineri. Aplicăm la toate concursurile CNC, cu toate ideile, şi vedem ce iese (râde – n.r.). Cred că avem energie, entuziasm şi idei şi muncim foarte mult. Validarea de acum îmi arată că nu sunt nebună şi că e ceva acolo.

A.E.: Pentru mine, e un mediu prin care mă pot exprima mai bine decât aș putea s-o fac în alte circumstanțe. Cinemaul mi se pare un mod comprehensibil de a cuprinde nişte senzaţii care în alte forme s-ar pierde.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.