Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă… astăzi nu mai avem birouri, cinemaurile funcționează la capacitate redusă, iar conținutul pe platformele de streaming crește exponențial. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

O courtroom drama hollywoodiană (Goliath) și niște violență hiperstilizată asiatică (bineînțeles, Squid Game)… ce unește recomandările de luna aceasta, atât de diferite între ele, e faptul că niciuna nu ar fi fost prima mea alegere. Le-am evitat pur și simplu pentru că păreau more of the same, aceeași rețetă poate bine executată – primul –, iar desprea al doilea auzisem deja atât de multe, încât nu mai aveam nicio curiozitate, doar un pic de frondă pentru împachetări de marketing.

Concluzia la final de binging e mixtă: ultimul sezon din Goliath mi-a deturnat puternic lista de seriale de recuperat, în sensul că au intrat destul de sus în top primele 3 sezoane din Goliath; iar Squid Game e chiar bunicel, dar nu pentru motivele pentru care s-a viralizat.

Goliath (David E. Kelley, Jonathan Shapiro, 2021)

Directorii de casting îl sună când au nevoie de un asshole, ar fi declarat Billy Bob Thornton cu ceva timp în urmă. În Goliath, joacă însă un good guy, nici măcar un antierou, în ciuda datelor biografice: Billy McBride, avocat alcoolic, care aprinde țigară de la țigară, cu câteva minute de moarte clinică sub centură (traumă pe care o aduce aici din sezonul precedent) și serioase probleme de atașament emoțional (o fiică în viață cu care nu vorbește, și un tată care îi tot transmite mesaje de dincolo în vis).

Trailerul de la Goliath aproape că m-a împins să nu-l văd – a contat foarte mult și titlul, absolut la prima mână pentru o poveste de tipul ăsta: un avocat rebel care se ia la trântă cu big pharma din spatele epidemiei de opioide (în fiecare din cele patru sezoane, formatul e același, un om împotriva hidrei corporatiste). Mai exact, trailerul m-a forțat să îl vad deși n-aș fi vrut: narațiunea părea desprinsă din paleoliticul serialelor (legal drama e probabil cel mai prolific dinozaur al micului ecran, laolaltă cu serialele despre doctori și polițiști). Și, ce să vezi, chiar așa și era – inclusiv clasicele discursuri înălțător-naive în sala de tribunal – iar rezolvările procedurale destul de previzibile.

Doar că narațiunea nu e cel mai important lucru aici. Pe drumul de la investigație la tribunal, se dovedește că Goliath e un flaneur în toată regula: rătăcește atmosferic prin interminabile și neverosimile ploi și neoane melancolice din Chinatown (unde eroul își are bârlogul); bifează cinefil, fără program și din joben, tot felul de genuri/tropi și referințe/omagii la opere clasice din istoria cinemaului (de la musical la film noir, o pastișă după Sergio Leone, puțin Sin City, un remake aproape la Rear Window, la rândul lui integrat într-o city symphony inspirată de Vertigo); și, cel mai important, își lasă personajele să lâncezească agonizant în tot felul de situații vag tangente cu intriga, prilej pentru câteva interpretări memorabile.

Și aici ne întoarcem la trailer, un name-dropping vizual, care nu poate să-ți dea toate motivele expuse mai sus pentru care Goliath merită atenția, dar îți forțează mâna să te uiți prezentându-ți un careu de ași (și cel puțin un joker ascuns în mânecă). Aș fi zis pas la Billy Bob Thornton, aș fi zis pas și la J.K. Simmons (villain, magnetic și malefic, CEO îmbogățit din comerțul cu droguri legale), aș fi zis pas la Bruce Dern, care pare oricum să joace același rol de bătrân ursuz în toate filmele (o eroare pe care n-o s-o mai repet, și l-aș urmări oricând pe Dern jucând același rol la nesfârșit)… totul însă până la Jena Malone. De la Donnie Darko la Neon Demon, Jena Malone e mereu impecabilă.

Aici Malone joacă un personaj creat din doar două coordonate, de-ajuns cât să iasă scântei: e moștenitoarea unei case de avocatură pe care încearcă s-o țină pe linia de plutire și e diagnosticată cu scleroză multiplă. Dramaturgie minimă, tensiune interioară maximă: ai câteva luni de trăit, trebuie să lași ceva în urmă (mai presant, acest ceva ți-a fost lăsat ție de altcineva, n-ar fi doar eșecul unei vieți, dar și dezamăgirea unui părinte) și încerci să mergi pe linia subțire dintre bine și rău. Împachetarea acestei tensiuni dramatice în proceduri legale nu e cea mai strălucită, în ciuda forței creative din spate: Jonathan Shapiro și David E. Kelley (juriști, absolvenți de Harvard și Princeton, cel din urmă e și singurul producător care a reușit să câștige în același an cele mai importante premii Emmy – dramă și comedie – pentru două seriale cu avocați, The Practice și Ally Mcbeal).

Cum spuneam și la început, însă, povestea legală și întorsăturile de situație sunt mai puțin importante aici. După chixul Nine Perfect Strangers, al aceluiași neobosit David E. Kelley, un serial care nu putea să se hotărască ce vrea să spună până la urmă, mă întreb totuși dacă nu e cu intenție. Iei un format TV oarecare cu care ai obișnuit publicul, pui un schelet narativ minimal (oricum deja toată lumea știe regulile și a învățat legaleza), arunci niște staruri cu care defilezi în materialele promoționale… iar în interior îți faci de cap: îl pui pe Billy Bob să fumeze interminabil la fereastră, un gif melancolic în care conceptul din Rear Window se intersectează cu atmosfera din Blade Runner; de la fereastra opusă, Bruce Dern îi dă replica, un Scrooge dickensian ajuns rentier în Chinatown, veșnic nemulțumit; la subsolul clădirii – în nelipsitul bar de cartier unde, știm din seriale, avocații își încheie ziua – Jena Malone bea ceaiuri chinezești terapeutice, își plânge tinerețea furată și distruge aparate de karaoke când plânsul nu mai e de-ajuns.

Există totuși un high concept care unește toate aceste personaje/drame din care s-ar putea face lejer câte un spin-off, o mână de scenarist care ghidează și rotunjește un sinopsis încifrat, un torent emoțional care curge pe sub narațiune și dă sens melancoliei generale: daddy issues. Cu o singură excepție (cuplul J.K. Simmons – Haley Joel Osment), Goliath este un film despre tați și fiice: relații eșuate, vinovății, dezamăgiri, goluri imposibil de umplut, presiunea moștenirii (ce lași, sau ce ți-e lăsat). În această dimensiune subterană, unde drepturile și obligațiile țin de legea sângelui, scriitura celor doi veterani ai dramelor avocățești e câteodată sclipitoare. Forțat de vise recurente să înfrunte privirea acuzatoare a fiicei înstrăinate, protagonistul se confesează propriului tată, tot în vis: 

– Știi, e vina mea.

– Ai făcut tot ce ți-a stat în putere.

– De fapt… nu cred că am făcut tot ce aș fi putut. 

– Ei bine, asta e din vina mea.

Serialul e disponibil pe Amazon Prime Video.

Squid Game (Hwang Dong-hyuk, 2021)

Câteva sute de datornici sunt ademeniți pe o insulă misterioasă și puși la probe mortale inspirate de jocurile copilăriei. Fiecare moarte mărește potul, câștigătorul ia totul.

M-am apucat de Squid Game într-o doară, după ce devenise deja cel mai vizionat serial de pe Netflix. Convins că n-o să scriu despre el (ce-ar mai fi fost de spus în definitiv?), dar incapabil să rezist tăvălugului media… am trișat și l-am abordat in medias res, după ce-mi fuseseră povestite primele trei episoade. 

Ce m-a făcut să scriu până la urmă (și să urmăresc conștiincios și primele trei episoade) e că singurele texte relevante (oarecum) pe subiect (oarecum) în limba română arată așa și așa. Watercooler Wednesdays a pornit din ideea de a da cinemaului ce-i al cinemaului, într-o zonă (streaming/micul ecran) în care receptarea extremă e norma: serialele fie sunt percepute drept consumabile fără valoare, fie creează obsesii și proiecții alimentate de o inepuizabilă mașinărie de fum a producătorilor-distribuitori. Diferența între un blockbuster și un serial e că investiția în marketing și promovare e mereu rentabilă în cel de-al doilea caz: spectatorul nu plătește la bucată. În logica de business a streamingului, important nu e cât de bun e Squid Game, ci că toată lumea știe cine l-a distribuit, și unde să-și facă cont pentru următorul succes „neprevăzut” (în fiecare săptămână, Netflix își doboară fără să vrea propriile recorduri, să ne amintim că am început rubrica aceasta cu Bridgerton). 

Mașinăria de promovare e multiplicată exponențial de creatorii de conținut – sunt deja sute de videoclipuri pe Youtube construite doar pe ideea de a compila și reacționa la alte zeci de mii de videoclipuri/meme-uri inspirate de Squid Game. Serialul a stârnit (bineînțeles) panici morale printre părinți și profesori, a revitalizat industria textilă sud-coreeană și a zgândărit sensibilitățile geopolitice în Pakistan (distribuind un indian în rolul unui pakistanez musulman). Într-un peisaj media în care fiecare receptor e și emițător, devine cu atât mai greu să discerni ce aduce cu adevărat un hit de genul ăsta, să separi produsul de ambalaj.

Prima surpriză majoră a fost să constat că mult clamata satiră socială trebuie căutată cu lupa. Squid Game e cu siguranță relevant pentru disparitatea de venituri și criza datoriilor personale din Coreea de Sud, dar – și aici e un compliment pentru subtilitatea serialului – relația rămâne în mare intraductibilă pentru cinefilul vestic standard. În cazul meu, documentarea de după vizionare i-a șters câteva minusuri, pe măsură ce am înțeles exact unde bate. De pildă, discursul aparent ridicol despre importanța acordată respectării regulilor și egalizării șanselor pentru fiecare participant la joc capătă altă dimensiune după ce afli despre numeroasele specificități care reduc mobilitatea socială la minim în Coreea (elitismul din învățământul terțiar, criza financiară, prețul chiriilor, hiper-competitivitatea și presiunea socială de a reuși). Specificul coreean e că cei bogați devin mai bogați, dar cei săraci nu devin neapărat mai săraci, ci mai datornici (ultima modă printre milenialii sud-coreeni e să se împrumute pentru a investi în criptomonede). E o nuanță fină, care salvează (oarecum) Squid Game din capcana propriului narativ: sărăcia nu e de-ajuns să te împingă să participi de bunăvoie la un reality-show mortal, însă disperarea faptului că, și dacă ai câștiga la pariuri, banca sau cămătarii îți vor lua banii, poate că da.

Dimpotrivă, Squid Game eșuează tocmai atunci când încearcă să agațe o audiență globală. În loc să exporte ceva pur coreean (inteligibil cu wikipedia în mână, dar cu siguranță captivant), să-și asume riscul ca în jocurile fără prizonieri la care își supune protagoniștii, Squid Game încearcă să vândă Vestului ceva familiar: un complot internațional vorbit în engleză și, implicit, un cârlig înfipt în clivajul colonial. Cel mai probabil e mâna Netflix aici – tot ei l-au convins pe regizorul Hwang Dong-hyuk să modifice scenariul de lungmetraj (pe care tot încerca să-l realizeze din 2009) într-unul de serial. Două lucruri decurg de aici. Primul, Squid Game își faultează propria ambiție artistică: în momentul în care introduci în joc niște păpușari – ultra-bogații depravați care organizează acest măcel pentru distracția lor – toată pretenția de liber arbitru e serios diluată. Fără liber arbitru, orice comentariu social sau antropologic devine irelevant; din oameni care au făcut niște alegeri greșite, puși în situații morale limită, ei devin niște victime și-atât. Al doilea lucru ține de modul în care e gestionată creativ (caracterizare, dialog, scenografie) această dezvăluire… e un dezastru kitsch de serie B. Bogătanii fără suflet poartă niște măști sclipitoare de animale, se tolănesc pe canapele umane sub candelabre aurite și, bineînțeles, își verbalizează depravarea și amoralitatea de fiecare dată când deschid gura… te și întrebi unde și-au lăsat ecusoanele pe care scria „Bogătan 1” etc. 

Noroc că această devoalare a „spectatorilor” vine spre final, iar Squid Game apucă să bifeze până în punctul ăsta câteva lucruri valoroase: o estetică și creativitate a violenței onorabile pentru tradiția de la care se revendică și, desigur, o scenografie captivantă și în ton cu toate subtemele abordate (de la jocurile copilăriei la reality-show-uri de tip Survivor). Ce m-a impresionat însă mai mult la această survival K-drama e fix partea de dramă. M-a impresionat pentru că e pur și simplu bine realizată (nu departe de umanitatea și căldura care emană din filmele lui Hirokazu Koreeda), dar a fost destul de neglijată chiar și în comentariul critic. În obsesia generală de a găsi „mesajul filmului”, și comentariul social, partea de dramă e bifată în treacăt ca o mică catapultă către partea de thriller/battle royale. Parcursul sinuos al protagonistului, de la loser la loser gata să moară ca să facă rost de bani – mama bolnavă, fiica dezamăgită, micile revolte și bucurii, umorul, chiar și interacțiunile cu personaje din joc, dar în lumea reală –, e creat până la urmă dintr-o necesitate dramaturgică; e un mijloc, nu un scop. Dar tot ce se întâmplă în Squid Game în afara „jocului” e mai împlinit artistic decât jocul propriu-zis.

Serialul e disponibil pe Netflix.

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.