Încă de când am văzut prima dată „Malmkrog” (2020), cel mai recent film al lui Cristi Puiu, am vrut să aflu cine este acea tânără actriţă română care o interpretează pe contesa Olga, unul din cele cinci personaje principale (restul fiind jucate de actori străini) – era o apariţie nouă şi impetuoasă în cinematografia noastră. Chipul ei sugera permanent o intensitate emoţională care contrasta cu inevitabilele convenţii ale unui film de epocă şi cu rigiditatea mizanscenei.  

Din diverse motive, interviul portret pe care mi-l pusesem în gând atunci vine abia acum, la doi ani de la premiera mondială de la Berlin a filmului şi la mai multe luni după ce „Malmkrog” şi-a epuizat şi circuitul scurt şi vitregit de pandemie prin cinematografele din ţară.

Născută la 31 martie 1991 în orăşelul Făleşti din Republica Moldova, Marina Palii a făcut liceul la Sibiu. Apoi s-a mutat la Bucureşti, unde mai întâi a urmat Limbi Străine la Universitatea Bucureşti (2011-2014), pentru ca apoi să studieze actoria la UNATC: licenţa între 2014 şi 2017, iar masteratul între 2017 şi 2019. 

Rolul din „Malmkrog” a fost primul din cinema, obţinut când era încă la masterat, în 2018. În 2019, a mai jucat într-un film francez de televiziune, „La forêt d’argent”, de Emmanuel Bourdieu. În 2021, a participat la Berlinale Talents la Festivalul de la Berlin, experienţă de pe urma căreia a rezultat „Ensemble”, descris drept o „operă audiovizuală colectivă” realizată de cei 42 de profesionişti ai filmului care au luat parte la respectivul program.  

După scurte colaborări cu unele teatre din Bucureşti în timpul facultăţii (Teatrul Nottara, Teatrul Mic), la finalul masterului s-a angajat la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, unde face naveta din capitală pentru repetiţii şi spectacole.    

În interviul pentru Films in Frame, Marina Palii vorbeşte despre procesul de lucru la „Malmkrog”, despre cum a fost colaborarea cu Cristi Puiu, despre receptarea filmului, despre experienţa sa de la UNATC, despre copilăria din Republica Moldova şi despre ce îi oferă actoria.

Au trecut patru ani de când a fost filmat Malmkrog şi doi ani de la premiera mondială la Festivalul de la Berlin. În toamna anului trecut a avut şi premiera în cinematografele din România, după unele ezitări sau amânări cauzate de pandemie. Prin urmare, a trecut suficient timp ca să poţi privi cu o mai mare detaşare în urmă, la această experienţă. Ce crezi că a contat decisiv în alegerea lui Cristi Puiu de a-ţi oferi acest rol? Te-ai gândit la asta?  

Evident că m-am gândit, dar nu am ajuns la un răspuns clar. Totul a început de la Simona Ghiţă (directoare de casting, dar şi actriţă, ea însăşi cu un rol secundar în Malmkrog – n.r.). M-a sunat într-o seară şi m-a rugat să dau o probă în franceză. Mi-a trimis un monolog. Am dat o probă în camera de cămin de la UNATC, după care am fost sunată să merg la Sighişoara să dau casting.

Habar nu aveam ce înseamnă asta. Mi se părea o excepţie să chemi un actor să dea casting, să îi plăteşti transportul. Atât de neştiutoare eram. Apucasem să iau de la cineva o ediţie veche a textului lui Soloviov în română („Malmkrog” porneşte de la cartea „Trei dialoguri despre război, progres și sfârșitul istoriei universale, cuprinzând și o scurtă povestire despre Antihrist”, a filozofului şi teologului rus Vladimir Soloviov – n.r.). Am citit cât am apucat în maşină. Apoi am ajuns acolo, direct pe set. Cristi stătea la o masă, eu stăteam la celălalt capăt. M-au şi filmat în timpul interviului. Am citit un fragment. Cristi m-a corectat, a zis să îl citesc mai omeneşte. Îmi dădea câteva indicaţii. Eram destul de timorată. Plecasem de la master. Aşteptam definitivarea distribuţiei la Pescăruşul, şi dintr-o dată mă trezesc la Sighişoara. 

Şi pentru că eram timorată, a făcut o glumă şi m-a întrebat dacă vreau puţină ţuică. Am zis da, ca să mă mai relaxeze. În capul meu credeam că poate şi asta era parte din indicaţii. Apoi a avut loc discuţia. Seara i-am întâlnit pe actorii francezi, am stat puţin de vorbă cu ei, cu gândul că a doua zi o să mă întorc liniştită acasă, la master. L-am cunoscut pe domnul Puiu, ce să mai vrei? 

Însă a doua zi, în maşină, în momentul când mă întorceam de la Sighişoara la Bucureşti, am primit un telefon şi am fost întrebată dacă pot să îmi fac bagajele şi să vin la filmări. În două zile mi-am făcut valiza şi am plecat. Cred că era luna februarie 2018. Ultima zi de filmare, dacă nu mă înşel, a fost pe 31 martie. Ştiu asta pentru că era ziua mea.  

Nu-mi dau seama ce a contat decisiv în alegerea lui Cristi. La un moment dat mă gândeam că a ţinut şi de conjunctură, de coincidenţă, de noroc, pentru că plecase o actriţă de pe set şi probabil aveau nevoie urgent de altcineva. Aşa că mi-am imaginat că procesul a fost mult mai puţin dur. Asta a fost explicaţia mea, pentru că nu înţelegeam ce caută o studentă, care nu a mai jucat în film, în distribuţie la Cristi Puiu. Mă copleşesc şi acum încrederea pe care mi-a oferit-o şi riscul pe care şi l-a asumat. Ulterior am înţeles că, într-adevăr, mă potriveam cu personajul. Însă am şi muncit mult la asta.

Ce înseamnă asta? Care a fost procesul de lucru?

Procesul a fost unul extrem de greu. Şi asta pentru că în facultate am învăţat un anume tip de abordare a personajului, a ceea ce înseamnă actoria. Aşa că am pornit din exterior imediat ce mi-am pus costumul. A doua zi după ce am ajuns, am început filmările, mi-am pus costumul şi m-am văzut în oglindă. Mi-am zis că sunt contesă şi am început să mă port ca atare (râde – n.r.)

Apoi, a venit Cristi şi mi-a spus că nu e bine. Evident că a avut dreptate. După vreo două săptămâni, aveam senzaţia că sunt goală în faţa camerei, în sensul în care costumul de epocă pune atât de mult în valoare expresia unui actor, încât tot ce făceam pe lângă mă încurca – închipuirile mele despre cum trebuie să fie o contesă, despre cum trebuie jucată. Erau nişte cârlige inutile. 

De asemenea, trebuia stăpânit şi egoul, pentru că acea candoare şi acea blândeţe pe care le căuta el la Olga veneau dintr-un parcurs invers, din renunţarea la propriile preconcepţii, la ce înseamnă să joci, şi din punerea în valoare a textului, ceea ce e foarte dificil. Mi-a fost greu să spun un text fără să îl înfloresc cu tot felul de sensuri, pentru că îmi era frică şi mă copleşea sinceritatea lui. 

Asta mi se pare a fi şi una din mizele filmului – cum să dea viaţă unor personaje convingătoare pornind de la un text de dialoguri filozofice unde participanţii la dezbatere sunt nişte abstracţiuni, nişte tipare purtătoare de idei. 

Probabil că atunci când, ca actor, renunţi să mai încerci să explici un text şi să îl diseci prea mult, ajungi la un fel de armonie cu el. Acesta era marele pariu: cum poate să devină un astfel de text abstract o extensie a actorului. Abia când am văzut o primă variantă a filmului am înţeles asta, pentru că atunci când eram în mijlocul evenimentelor nu realizam ce înseamnă.

Cristi îmi tot repeta să îl ascult, să am încredere, să pun mai puţine întrebări despre ce înseamnă una sau alta sau despre relaţiile între personaje.

Nu pot să explic raţional. Sensul a apărut din renunţare. De cele mai multe ori, învăţam noaptea textul pentru a doua zi, când ne trezeam la cinci dimineaţa ca să începem filmările, pentru că două ore durau numai machiajul şi pregătirea costumelor. Aşa că soluţia cea mai rapidă era să înveţi textul pe de rost şi să vezi pe set ce faci cu el. Paradoxal, asta a ajutat, pentru că am încetat să mă limitez raţionalizând prea mult.

Jucai în costum de epocă, într-o limbă străină şi pe un text foarte special. Vedeai toate astea ca obstacole sau ca provocări în încercarea de a obţine acea sinceritate despre care ai mai vorbit în interviuri? 

Când filmam, le priveam ca pe nişte obstacole. După aceea, mi-am dat seama că au fost nişte provocări. Îmi lipsea un soi de maturitate, inclusiv profesională, ca să ştiu cum să mă raportez la un astfel de text. Deşi este un text pe care iniţial l-am perceput ca pe o dezbatere intelectuală, pe parcursul filmărilor am avut tot felul de reacţii incontrolabile.

De exemplu, a fost o secvenţă – când Ingrida citeşte acea scrisoare – în care efectiv am izbucnit în plâns, pentru că mă gândeam la războiul din Ucraina, unde mi-au murit cunoscuţi. Totul a venit ca o avalanşă. Nu înţelegeam cum poate un astfel de text să îmi creeze reacţii atât de viscerale. Deseori Olga mă revolta, textul ei devenea duşman. Într-un fel, şi asta a fost o luptă – încercarea de a mă detaşa de conţinutul textului.

Dar care e raportul dintre tehnică şi intuiţie, impuls?

Depinde de situaţie. Dar m-am bucurat că pe parcursul filmărilor erau îmbinate cele două. Pe de o parte, erau secvenţele de text, riguroase, când replicile trebuiau respectate la virgulă. Logica frazei, cadenţa, intonaţia, accentul, toate acestea trebuiau respectate cu stricteţe. Iar dacă erau mici improvizaţii, ele nu trebuiau să fie simţite. Aveam semne clare pe set în care trebuia să ne mişcăm. Era o coregrafie fixată, dar ea se năştea din improvizaţie la repetiţie. De exemplu, în partea întâi, cu dialogul despre război, coregrafia s-a născut iniţial dintr-un soi de plimbări ale actorilor prin cameră. Toţi cinci încercam să găsim un ritm, nişte poziţii prin care să stabilim raporturile între noi. La polul opus erau secvenţele de improvizaţie, de o bucurie imensă. Există câteva în film, cum este secvenţa de la balcon în rusă, câteva secvenţe cu István (István Téglás – n.r.), secvenţa de început cu Zoe (Zoe Puiu – n.r.).

Există reputaţia că Cristi Puiu este dur cu actorii, că relaţia este una dificilă. În acelaşi timp, cei mai mulţi au vorbit despre colaborarea cu el ca despre o experienţă esenţială, care i-a transformat. Cum a fost relaţia ta cu el? 

Pe alocuri, foarte dificilă. Dar Cristi poate să fie şi extrem de generos şi să aibă încredere în actori. Am văzut asta. Am discutat la un moment dat despre motivele ciocnirilor noastre dure. Răspunsul a fost simplu. În general, sunt o persoană destul de nesigură. Nu am încredere în mine, aşa că am tendinţa să pun tot felul de întrebări stupide. Am avut un moment în care relaţia cu Cristi a ajuns foarte dificilă, dar asta pentru că nu reuşeam să ajung suficient de repede la acea prezenţă şi la acea sinceritate pe care le căuta. 

Pe de altă parte, erau şi momente în care ajungeam destul de rapid la asta. De exemplu, în secvenţele în rusă, când relaţia devenea una foarte deschisă, luminoasă. La cele de franceză îmi era mai greu, pentru că eram obişnuită cu franceza din facultate, aşa că ajungeam să cânt replicile la final, în loc să pun punct la capăt de frază şi să păstrez o anumită cadenţă a textului.

A fost cu ups and downs. Am învăţat foarte mult din asta. Şi învăţ în continuare. Însă nu te duci undeva şi te aştepţi ca totul să fie lapte şi miere. În plus, până la urmă contează rezultatul. Când era bine, era bine. Când nu era bine, nu era bine.

Dar ce înţelegi prin această „prezenţă” în faţa camerei, despre care el vorbeşte des şi pe care ai pomenit-o şi tu, mai ales în cazul unui film de epocă precum Malmkrog?

Am simţit-o de câteva ori. Când se întâmpla, parcă eram goală. Era o senzaţie de goliciune în faţa camerei, că nu ai unde să te ascunzi. Pe moment aveam senzaţia că mi-e ruşine, pentru că se vedea tot şi ştiam că se vede tot şi nu înţelegeam de ce mă simt aşa. Dar, aparent, era bine dacă mă simţeam aşa. Nu era o ruşine arătată, era doar o conştientizare a faptului că nu ai nimic de ascuns. Atunci, ruşinea se transforma în linişte, iar în dreptul sternului simţeam ceva cald şi plăcut.

Aşa am înţeles eu prezenţa: să asculţi cu adevărat ce spune omul din faţa ta, să nu te gândeşti la nu ştiu ce, cum te vezi pe monitor, la faptul că urmează să îţi spui replica sau că ţi-a căzut furculiţa de pe masă. E vorba de conştientizarea respiraţiei, de privire. Şi e un dialog nespus între oameni, nu personaje. Am fost câteva momente când am uitat că există camera de filmat, echipa, textul. Probabil asta înseamnă prezenţa.

Malmkrog ţi-a deschis nişte uşi: lumea te-a văzut, a aflat cine eşti, ai participat la programe precum Sarajevo Talents în 2020 şi Berlinale Talents în 2021. Ce înseamnă pentru tine acest film? 

Din punct de vedere profesional, a fost foarte important. A fost piatra de temelie. E debutul meu în lungmetraj. Pe de o parte, asta e copleşitor, pentru că nu ştii ce să faci cu acest lucru. Eşti actriţă, duci o viaţă profesională, trăieşti în lumea ta mică, faci puţin, visezi mult. Dar filmul ăsta m-a ridicat la un alt nivel, fără să fiu conştientă că aşa se va întâmpla.

Am aplicat şi am participat la Sarajevo Talents şi Berlinale Talents, care s-au desfăşurat însă online. Dar a fost minunat şi am învăţat multe. După Berlinale a fost o perioadă de linişte, pentru că era pandemia. În mod normal, în situaţia ideală, trebuia să îmi fac valiza, să plec la Berlin pentru noi oportunităţi. În realitate, m-am întors la viaţa obişnuită. E o discrepanţă între cele două. Dar te adaptezi. Revii cu picioarele pe pământ şi primeşti ceea ce ţi se oferă.

Cât de interesată şi de atentă ai fost la reacţiile pe care le-a produs filmul, care au fost influenţate uneori şi de poziţionarea oamenilor faţă de declaraţiile publice ale lui Cristi Puiu?

Îmi plăcea foarte mult să provoc. La finalul proiecţiilor, când vorbeam cu amici şi prieteni, eram foarte curioasă să văd reacţia lor sinceră, care să nu ţină cont de notorietatea regizorului. Unele reacţii erau de-a dreptul viscerale. Unii prieteni erau revoltaţi. Aveam discuţii şi de câte o oră şi ne certam pe idei. Urmăream să văd în care dintre personaje se regăseşte fiecare spectator. La o proiecţie la Chişinău, o doamnă m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu. Am un răspuns, dacă parcă nu l-aş spune în public, e ceva foarte intim.

Dar reacţiile unor necunoscuţi?

Unii erau foarte influenţaţi de discursurile personale ale lui Cristi. Unii îl condamnau fără să fi văzut filmul. Alţii îl ridicau în slăvi fără să fi văzut filmul. Ţine de fiecare om. Până la urmă, nu poţi să impui o anumită viziune publicului. Unii s-au plictisit, îmi spuneau că este un film foarte lung. Dar şi asta este o întrebare: De ce ajungi să te plângi că e prea lung un film de trei ore şi douăzeci de minute, când sunt atâţia oameni care văd câte un serial pe weekend? Probabil are legătură şi cu ritmul de viaţă, cu efectele social media. 

Acest film este o provocare, un exerciţiu de răbdare cu tine însuţi. Am primit reacţii şi de la oameni care poate nu au studii teologice sau nu sunt intelectuali rafinaţi şi care au înţeles totuşi lucruri esenţiale. Nu ai de unde să ştii cum te atinge un astfel de film. De aceea mi se pare că, prin natura subiectului abordat, este un film atemporal. 

Prima facultate pe care ai făcut-o a fost Limbi Străine, Franceză-Polonă, după care ai urmat actoria la UNATC, licenţa între 2014 şi 2017, apoi masteratul, între 2017 şi 2019. Cum au fost cei cinci ani de studii la UNATC?

Dificili. Pentru că mai făcusem o facultate la stat, a trebuit să plătesc UNATC-ul. Automat, aşteptările erau mult mai mari. Una e când iei cursurile ca atare şi te bucuri de ele şi nu ai nicio îngrijorare financiară. Şi alta e când dai bani şi te aştepţi la un nivel de profesionalism care câteodată lipseşte.

O să fie dur ce spun, dar eu am învăţat actorie după ce am terminat facultatea. Evident, facultatea îţi oferă nişte baze, depinde de tine cum le fructifici mai departe. Şi concurenţa e aproape ca în junglă. Eram 60 de studenţi. Enorm. E foarte greu să acorzi atenţie fiecăruia dintre ei. 

Lucrurile au fost destul de fragmentate. De multe ori, inclusiv tehnicile de actorie erau amestecate. E strict percepţia mea, şi anume că ele erau bazate mai mult pe experienţa profesorilor şi pe propria lor interpretare a metodelor de actorie, ceea ce pe mine m-a zăpăcit.

A fost un drum foarte greu, pentru că mi-am dat seama de toată situaţia asta încă din anul doi de facultate. Am înţeles că trebuie să mă orientez foarte repede, să capăt experienţă, pentru că de fapt lucrurile le poţi învăţa muncind. În anul trei am avut deja prima colaborarea în afara facultăţii, la Teatrul Nottara, începută încă din vara de după anul doi. Am avut puţine spectacole în afara şcolii, unele foarte mici, dar erau importante ca experienţă. 

După ce ai încheiat masterul în 2019, te-ai angajat la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Nu îţi este greu cu naveta Bucureşti-Arad?

Ba da. Acolo s-a dat concurs, acolo m-am dus. Am aflat dintr-o pură întâmplare că se dă concurs la Arad. Din motive personale, nu puteam să îmi permit o existenţă de freelancer, pentru că aveam nevoie de siguranţă financiară. Mi-am zis că, dacă asta a apărut, asta accept, şi mai văd după aceea. Este o echipă faină, deschisă. Şi un mediu de lucru foarte prietenos, ceea ce contează mult. E adevărat, contează foarte mult şi distanţa. Nu vreau să mint, e greu. Dar sunt tânără, nu am de ce să mă plâng deocamdată.

Ai făcut liceul la Sibiu. Acolo ai intrat în contact cu teatrul în timpul celebrului festival, unde asigurai traducerea pentru invitaţii vorbitori de rusă, aşa cum ai mai spus în interviuri. De ce nu te-ai dus apoi direct la UNATC, în locul Limbilor Străine?  

Am dat la Sibiu la actorie. Şi am intrat ultima (râde – n.r.). Mă pregătisem atât de prost şi de superficial. Bine, m-am dus şi cu ditamai monologul Ninei şi cu o povestire din Ivan Turbincă. Mi se părea că nu ştiu să fiu comică decât atunci când vorbesc moldoveneşte. Ştiam că nu era bine. M-au copleşit emoţiile şi am început să mă bâlbâi. Domnul Constantin Chiriac, care era în comisie, mi-a şi zis: „Marina, noi te cunoaştem – de ce nu ai învăţat ca lumea textul?” Apoi am văzut că am intrat, mi-a fost atât de ruşine. Mi s-a părut că am fost acceptată pentru că mai degrabă mă cunoşteau oamenii, nu pentru că meritam. 

Aşa că am plecat la Bucureşti. Voiam o pauză, să înţeleg exact ce înseamnă să te pregăteşti bine. Aşa că am ales Limbi Străine. Dar tot mă trăgea spre actorie. Jumătate de an am fost la Teatrul Podul, fix în ultima perioadă de viaţă a lui Cătălin Naum.

Ca studentă la Filologie, am descoperit plăcerea de a învăţa limbi străine. Şi am putut să unesc aceste două facultăţi abia la filmările pentru Malmkrog.

Însă nu ştiam ce o să fac în România cu limbile slave, cele care îmi plăceau mie. Nu e un mediu în care să fie foarte folosite. Foarte rar ajungi să le vorbeşti, şi asta doar dacă este un context anume. Polona am învăţat-o de la zero în facultate. Am şi tradus recent din polonă. O să apară în curând o antologie de dramaturgie contemporană poloneză, coordonată de Institutul Polonez. Aşa mi-am făcut debutul în traducere.

Dar nu îţi pierdusei interesul pentru actorie în cei trei ani de studii la Filologie? Nu ţi-a fost greu după aceea să reiei legătura?

Aparent, nu. Am dat examen la UNATC, am intrat printre primii douăzeci, deci nu ultima. Ştiam că o să mai dau la actorie. Nu eram sigură dacă o să şi intru. Evident, aveam şi eu fricile şi dubiile mele, dar a fost bine în cele din urmă.

Cum te-ai decis să vii la liceu în România şi de ce ai ales Sibiul?

Am zis că vreau să plec către o viaţă mai bună. A urmat un consiliu de familie, în frunte cu bunica, un fel de Moromete. Era o dezbatere. Să o lăsăm sau să n-o lăsăm? Ţară străină, droguri, tentaţii – au fost aduse pe masă toate argumentele. Până la urmă, mama a decis să semneze documentele. A fost din partea mea şi un mic şantaj, pentru că am spus că, dacă nu mă lasă să plec, nu o să mai dau la liceu în Moldova şi va trebui să mă suporte, pentru că o stau acasă.

Iar Sibiul l-am ales pentru că văzusem nişte fotografii foarte frumoase (râde – n.r.). Am aflat şi că era Capitală Europeană a Culturii în 2007.

De când aveai înclinaţia asta artistică?

Nu ştiu. Nu fusesem la nici un spectacol de teatru înainte să ajung la Sibiu şi să văd spectacole în festival. Am sărit foarte sus: de la zero spectacole acasă, am ajuns să văd dintr-odată companii din toată lumea. Eram fascinată. Evident, e şi foarte uşor să te laşi influenţată la vârsta de 17 ani.

Mama spunea că aveam oricum tendinţa de a juca teatru când eram mică. Făceam tot felul de scenete, dar nu în sensul de montări. Pur şi simplu aveam o fire mai histrionică şi excentrică. Nu era neapărat artă acolo, ci mai mult încăpăţânare (râde – n.r.).

Tu te-ai născut şi ai făcut şcoala la Făleşti, un orăşel din Republica Moldova aproape de graniţa cu România şi nu departe de Iaşi. Cum a fost copilăria ta în Moldova la sfârşitul anilor ‘90 şi începutul anilor 2000?

O copilărie într-o familie foarte modestă, chiar săracă, de ce să mă ascund, într-o ţară care trecea printr-un colaps economic. La fel ca mulţi alţi copii are au locuit în Moldova în perioada aia. Însă nu cred că s-au schimbat multe lucruri de atunci, ceea ce mă întristează foarte tare. 

Da, a fost o copilărie cu multe lipsuri, cu părinţi divorţaţi când aveam 11 ani şi cu mama care a plecat după divorţ să muncească în Rusia, să ne construiască o casă. Ajutam la cărat pietre pentru fundaţie, alături de sora mea, de verişoare, că era o familie mai mult de femei, de unchi şi mătuşi. Îmi plăcea să mă urc pe acoperiş cu bunicul, să-l ajut să bată cuiele în căpriori. 

Dar toate aceste lipsuri m-au făcut mai puternică. Nu am fost niciodată un copil răsfăţat, şi e foarte bine că s-a întâmplat aşa. Copilăria a devenit principala mea sursă de inspiraţie în tot ce fac.

Ce îţi oferă actoria?

Ştiu că e un clişeu, dar în primul rând este o formă de libertate. Lucrurile pe care nu le poţi trăi în viaţa reală ajungi de multe ori să le trăieşti în roluri. E un refugiu, pentru că în fiecare dintre spectacolele în care am jucat există cel puţin un moment care e despre mine, despre familia mea, despre copilăria mea, nu despre personaj. Sunt ca nişte cutiuţe, sertăraşe, mici şedinţe de terapie cu public, pe care le ştiu doar eu. Şi e minunat asta. Îmi echilibrează turbulenţele emoţionale. Am un temperament destul de coleric, aşa că actoria mă calmează. E un echilibru în dezechilibru, îmi face bine.

Şi mai e ceva. Mi-am dat seama că nu am putere asupra mesajului pe care îl transmit de foarte multe ori, nefiind regizor, ci actor. Dacă ar fi să fac un one woman show sau să concep eu un spectacol, atunci probabil că ar conta foarte mult şi mesajul social. Dar, în condiţiile în care trebuie să te adaptezi de la un regizor la altul şi de la o viziune la alta, resorturile sunt strict personale, pentru că de multe ori nu joci ceea ce ţi-ai dori. 

Trebuie să găsesc ceva care să îmi placă. Nu pot funcţiona altfel. În cazul în care nici procesul şi nici rezultatul nu se ridică la nivelul aşteptărilor, mă mint, pentru a putea să îmi practic meseria. Iar când apare câte o excepţie ca Malmkrog, iei tot ce poţi, pentru că ştii că s-ar putea să nu ai parte prea des de aşa ceva.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.