Ediția din acest an a Festivalului de Film de la Sundance, desfășurat online pentru al doilea an consecutiv, s-a distins printr-o selecție notabilă de filme documentare, printre ele All That Breathes și The Exiles, care au câștigat marile premii ale competițiilor World și respectiv US Documentary. Primul film, despre salvarea păsărilor în unul din cele mai poluate ecosisteme din lume, iar cel de-al doilea, despre dizidenții exilați ai masacrului din Piața Tiananmen, deși bine realizate și de actualitate, reprezintă câștigătorul tipic la Sundance în ultima vreme – explorări localizate ale unor subiecte relevante, adresate în special în media occidentală (și premiile publicului au fost acordate unor astfel de eforturi, Navalny de Daniel Roher, un portret tulburător al disidentului rus, și The Territory a lui Alex Printz, o ilustrare a luptei pentru drepturile indigenilor din Brazilia). Aparent, festivalul online s-a desfășurat fără probleme, atrăgând privitori de pretutindeni printr-o selecție de filme mereu anticipată, dintre care multe, cum se întâmplă și la Cannes, vor reprezenta cinemaul relevant al anului, cu ecou inclusiv în sezonul premiilor (Coda, marele câștigător de anul trecut din sfera ficțiunii, este nominalizat pentru cel mai bun film la Premiile Oscar în 2022). Dar, cu Sundance 2022 acum încheiat, a existat un film al cărui dialog extern a acaparat atenția, aducând în lumină o problemă etică esențială a cinemaului non-ficțional: Cui îi este permis să spună ce povești? O întrebare adresată de-a lungul anilor unor lucrări precum Nicaragua Is Our Home din 1985, Vaxxed din 2016 și The Commons din 2019, acestea fiind doar câteva exemple.

Conversația propriu-zisă

Cu toată sinceritatea și în interesul transparenței totale, relația mea cu Jihad Rehab se încadrează în aceeași linie ca și cu Sundance; de la bun început, a fost limitată. Bastionul cinemaului indie a decăzut mult față de apogeul atins la mijlocul anilor ’90, când Sundance era cu adevărat activ în adoptarea cineaștilor necunoscuți. Acum, transformat într-un eveniment glamour costisitor și, în esență, subvenționat de corporații, selecțiile Sundance tind (în opinia mea nu atât de umilă) să acorde interes mai degrabă subiectului decât modului de abordare, câștigătorii din ultimii câțiva ani gravitând în jurul unor conversații tipice din sfera activistă a Twitter-ului și a industriei media localizate. Și-atunci avem de-a face cu o calitate „proastă”? Nu neapărat, dar Sundance pare legat la ochi de către ideologii. Astfel, ajungem la Jihad Rehab, un film care a trimis afară pe ușă doi angajați ai festivalului și care a stârnit o rafală tipică trendului cancel culture, întâlnit destul de rar în omogenitatea ideologică a sferei documentare.

În esență, Jihad Rehab o urmărește pe regizoarea documentarului, Meg Smaker, fost pompier devenit realizator de film, care încearcă să găsească răspunsuri la întrebările ei persistente legate de trauma colectivă din 11 septembrie 2001. După ce a petrecut câțiva ani în zonele de război din Afganistan și Yemen, Smaker caută să exploreze ce anume îi determină pe tinerii islamici să devină terorişti. Și reușește acest lucru primind acces să intervieveze patru bărbați din Yemen supuși unui proces de „reabilitare” în Arabia Saudită. Din nou, pe hârtie, acest subiect nu-mi atrage atenția. Din postura cuiva care a trăit istoria 11 septembrie în New York (zece oameni din orășelul meu și-au pierdut viața acolo), luând în considerare și efectele percutante ale războiului asupra prietenilor și comunității și antagonismul meu ulterior față de orice aspect care are de-a face cu imperialismul sau complexul militar-industrial, Jihad Rehab părea pur și simplu irelevant pentru interesele mele actuale. Explorează vremuri trecute, asupra cărora am zăbovit atât de mult, încât nu vom putea niciodată să depășim acest impas continuând în același ritm. Subiectele terorismului, extremismului religios, războiului regional etc. au fost și încă sunt abordate și disecate în mii de feluri de zeci de ani, așa că încă un film care încearcă să descopere ce anume îi împinge pe tinerii musulmani să se dedice extremismului nu mi-a declanșat alarma (pentru o explorare extraordinară a acestui subiect, vezi Of Fathers and Sons al lui Talal Derki, nominalizat la Oscaruri în 2017). Prin urmare, atenția mea asupra filmului a constat mai degrabă într-o ascultare lejeră decât o vizionare riguroasă. Dar, odată ce angajații Sundance și-au dat demisia în semn de protest (Brenda Coughlin – Directorul de impact, implicare și susținere al Institutului Sundance și Karim Ahmad – Directorul de informare și incluziune), Twitter s-a aprins de parcă ar fi avut loc celebrarea Zilei Independenței, iar industria de film internațională și-a permis, în mod bizar, un extins ciclu de știri dominat de indignare colectivă, desigur, asta mi-a stârnit interesul – nu pentru film, să fim clari, ci pentru conversația în sine.

Din descrierile mele de până acum, probabil că vă puteți da seama ce au avut atât de mulți de obiectat la adresa Jihad Rehab. Punctul său de pornire, premisa că violența extremistă e soră cu islamul modern, și asta venind din partea unei cineaste caucaziene, este momeala perfectă pentru acuzații de islamofobie. E o formă neglijentă de relatare, lipsită de perspectivă, și cu un titlu nefericit pe deasupra. Dacă adăugăm și faptul că niciun reprezentant al comunității pe care o prezintă nu a fost implicat în procesul de producție (cu excepția unui consultant local anonim), nu-i de mirare că avem de-a face cu o furtună de controverse. Islamofobie, șovinism, perpetuarea stereotipurilor, toți acești termeni au fost folosiți în reacțiile negative la adresa filmului.

Totul a început în 2019

În cercurile de specialitate, Jihad Rehab a stârnit controverse încă din 2019. În cadrul diferitelor ateliere și evenimente din industrie, Smaker a primit reacții puternice din partea cineaștilor musulmani, inclusiv Zeshawn Ali, Sami Khan și Jude Chebab. Fiecare dintre acești regizori, de altfel voci proeminente în actualul șir de postări #JihadRehab de pe Twitter, și-au exprimat îngrijorarea față de titlu în mod deosebit (conotația non-occidentală a termenului „jihad” este de fapt asociată cu strădania de a duce o viață în conformitate cu principiile credinței musulmane), dar și pentru faptul că se bazează pe o temere tipică Occidentului față de „celălalt” pentru a-și promova cauza, și față de diverse decizii stilistice (de exemplu, introducerea fiecărui personaj prin etalarea „cazierului”, prezentându-i în mod subconștient drept vinovați, deși nu au fost niciodată judecați în cadrul notoriului tribunal extrajudiciar Golful Guantanamo).

Dar chiar și după aproape trei ani de controverse, acest lucru nu a împiedicat Fork Films, marele distribuitor de documentare condus de Abigail Disney și Gini Reticker, să asigure producția filmului, și nici Sundance să-l includă în selecție. De fapt, atunci când filmul a fost anunțat, câțiva regizori și-au exprimat temerile celor de la Sundance, dar, potrivit regizoarei Amber Fares (Speed ​​Sister): „nu au avut niciun răspuns”. Așadar, filmul a debutat pe 22 ianuarie pe platforma de streaming a festivalului, și acum ne aflăm în acest punct. Trebuie menționat, Smaker a răspuns aproape la toate criticile (enumerate aici sunt doar câteva, dar există și preocupări cu privire la igienizarea centrului de îngrijire din Arabia Saudită, cât și privind siguranța celor implicați în producție). „Filmul nu afirmă niciodată că sunt condamnați pentru vreo crimă”, a declarat Smaker. „Pur și simplu enumeră, într-un singur cadru de text, pentru ce i-a reținut guvernul SUA. Apoi, protagoniștilor li se oferă următoarele 90 de minute ale documentarului pentru a-și împărtăși versiunea lor și ce li s-a întâmplat în Gitmo”, adresând controversa modului de prezentare a „cazierelor”. „Simt că traiectoria filmului urmează un proces organic de-a lungul timpului petrecut cu ei și felul în care ne-am deschis unul față de celălalt în acești trei ani”, a continuat ea.

Ține de programare

În acest context, se pune întrebarea dacă Meg Smaker ar fi trebuit să spună această poveste și dacă ar fi trebuit s-o facă în acest fel. Este ea însăși de vină, așa cum acuză colectivul de regizori și reprezentanți ai drepturilor omului, sau există de fapt ceva emblematic pentru o problemă mult mai complexă în peisajul documentarului și al cinematografiei? Ei bine, Sundance și-a încheiat festivalul declarând: „Înțelegem că filmul documentar Jihad Rehab a stârnit îngrijorări în rândul publicului nostru și le-am dat ascultare cu respect și umilință. Ca întotdeauna, încurajăm discursul constructiv în jurul filmelor pe care le prezentăm. – Jihad Rehab nu face excepție.” O atitudine cu adevărat diplomatică, dar nu incorectă, și una care ar trebui să fie acceptată de toți, de oricare parte a conversației s-ar afla. În final, la asta se rezumă – o conversație. Vitriolul ulterior aruncat asupra unui regizor care și-a propus să-și reconcilieze traumele și întrebările într-un mod la care simțea că are acces, cunoaștere și o viziune, deși subiectivă, pe care să o prezinte acelui public interesat de subiect, pare aberant. Poate era mai bine să fie direcționat către cei care nu sunt atât de accesibili, mai precis elitele industriei cinematografice moderne.

Recent, așa cum ne-au reamintit Joe Rogan și Dave Chappelle, programarea (curatoriatul, cu alte cuvinte) este fundamentul multor forme de media moderne. Controversatul podcast al lui Rogan există pe Spotify, în timp ce spectacolul de stand-up, recent criticat, al lui Dave Chappelle, The Closer, e disponibil pe Netflix. Dar, la fel ca Jihad Rehab și Sundance, și aceste două exemple sunt fragmente de media curatoriate de o organizație în ofertele lor mai largi de conținut, complet axate pe lucruri mult mai importante. Cu toate acestea, Sundance, o organizație non-profit, se bazează pe un model de afaceri dual: o dată Institutul, care promovează voci creative marginalizate, și apoi festivalul, dependent de forțe care sunt mai degrabă dictate de piață, acelea de a genera furori și dezbateri (genul care asigură un profit considerabil) – două forțe care nu se încadrează neapărat în etosul ideologic al fanilor Sundance, sau al cinefililor, în general. Din 3.762 de lungmetraje înscrise, Jihad Rehab a fost unul dintre cele zece titluri selectate în categoria respectivă, respingând practic controversele anterioare. În schimb, s-au bazat pe ele pentru a da naștere unei conversații continue și intense în (social) media, care să permită desființarea regizorului din ambele părți și în același timp, o consolidare constantă a brandului festivalului ce ține de curatoriat.

Capitalism vs. comunitate

Această realitate conduce la opinia mea asupra problemelor legate de proprietatea subiectului în filmul documentar, opinie care poate fi rezumată prin avertizarea „atenție, suprafață alunecoasă”. Mai precis, felul în care axarea pe etică, în special în cadrul unui sistem bazat pe profit, deschide găuri de ipocrizie în care mulți din industria revoltei sunt susceptibili să se prăbușească. Acest lucru se aplică și în cazul Jihad Rehab. Ar fi trebuit Meg Smaker să facă acest film? Asta nu ține de mine să spun, sau de tine, sau de oricine altcineva. E o persoană, un regizor, un membru al societății globale, cu experiență, idei, emoții, întrebări și defecte. Are dreptul să exprime și să exploreze oricare dintre acestea oricum și în orice mod consideră ea potrivit. Aceasta este natura incluziunii. Nu e doar un marker demografic superficial al identității de sine, ci o recunoaștere a perspectivelor, atât interne, cât și externe. În vizionarea mea limitată a filmului, a părut autentic? Da. A părut nefast? Nu. Dar conținutul și modul în care fost livrat, au fost ele problematice? Desigur. Personal, nu aș fi făcut acest film, dar, din nou, ca un om venit dintr-o anumită cultură și care nu s-a implicat niciodată într-o altă cultură pentru mai mult de câțiva ani, conform unor voci din industrie, aș fi capabil să fac ORICE film? Având în vedere că, tehnic vorbind, nu aș avea acea conexiune culturală necesară realizării unui produs de non-ficțiune al cărui nucleu este comunitatea.

Așadar, nu cred că suntem în măsură să facem pe lupii moraliști când vine vorba de producțiile cinematografice. Documentarul este o formă; nu este un teren menit pentru colonizare. A existat înainte și va continua să existe și după ce se va stinge această vâlvă creată în jurul Jihad Rehab. Creatorul unei forme expresioniste libere nu are nicio responsabilitate față de un consens mai larg impus de industrie, deoarece aceștia nu sunt preocupați de perspectivă, ci doar de profit. Și, fiind o formă de explorare a actualității care explică frecvent importanța dialogului, orice demonizare ulterioară a celor care îl explorează pare destul de contradictorie, deschizând astfel multe căi pentru o critică bazată pe etică (și în întregime subiectivă). De exemplu, cantitatea de emisii de carbon pe care o generează producția unui film – asta înseamnă că nimeni nu ar mai trebui să facă un film despre problemele ecologice? Deci, poate că Sundance și industrializarea culturii sunt de vină aici. Diversitatea și incluziunea nu sunt doar niște slogane pentru promovarea unei identități diplomatice de către un anumit brand. Și nici niște termeni superficiali pe care presa să le arunce drept momeală pentru a câștiga public. Sunt conversații complexe și implicate, care operează undeva în mijlocul tensiunilor dintre capitalism și comunitate, o zonă pe care Sundance-ul de azi o cunoaște prea bine.

Steve Rickinson

Venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, sau Brooklyn, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review.