Watercooler Shows, serialele la modă despre care vorbește toată lumea a doua zi la birou, în jurul bidonului cu apă. Watercooler Wednesdays își propune să fie un ghid (critic) prin hățișul VoD: de la capodopere în foileton la guilty pleasures și de la blockbustere de canapea la hidden gems, dacă e cu binging, le dezbatem aici.

Recomandările de luna aceasta vorbesc în feluri diferite despre relevanță artistică și celebritate. „In the future, everyone will be famous for 15 minutes” se pare că (nu) ar fi spus Andy Warhol, dar asta nu face citatul mai puțin warholian. The Andy Warhol Diaries documentează printre altele nevoia lui Warhol însuși de a-și perpetua cele 15 minute la nesfârșit, reinventându-se în ton cu moda (în egală măsură moda respectivă devine modă tocmai pentru că Warhol îi acordă atenție).

15 minute, pe de altă parte, e și durata standard a unui set de stand-up: primești un microfon, o scenă și un public. În Standing Up – traducere cât se poate de nefericită a titlului original francez, Drôle – personajele sunt surprinse în ipostaze care se învârt în jurul acestor 15 minute: stele în ascensiune, legende expirate sau începători care se chinuie să facă tranziția de la cele 3 minute rezervate pentru noaptea amatorilor.

The Andy Warhol Diaries (Ryan Murphy, Andrew Ross, 2022)

The Andy Warhol Diaries e într-un sens o operă postumă a lui Warhol însuși. În 1968, Andy Warhol se recuperează la pat după ce fusese împușcat, dar trebuie în același timp să administreze un imperiu comercial-artistic în expansiune. Warhol își înregistrează toate conversațiile și o angajează pe Pat Hackett să le transcrie și arhiveze. Începând cu 1976 și până la moartea artistului în 1987, cei doi își împart rolurile într-un performance cotidian, fără o finalitate clară. În fiecare dimineață la 9, Warhol își dictează memoriile la telefon – de fapt îi povestește ce a făcut în ziua precedentă –, iar Hackett le transcrie de mână apoi le bate la mașina de scris.

„Putea să se înregistreze singur, dar își dorea un public”, se  confesează Hackett pentru The Andy Warhol Diaries, varianta audiovizuală a unei cărți editate de ea acum 30 de ani, și al cărei conținut fusese trecut din audio în scris de mână, apoi bătut la mașină și în fine tipărit. E un detaliu care luminează însuși procesul creativ al lui Warhol, și creatorii acestui documentar Netflix se branșează cât se poate de real la formele și formulele patentate de „The Pope of Pop Art”: repetiție, mecanicitate, standardizare, trans-media. În memoria populară și în receptarea critică, Warhol rămâne cel mai cunoscut pentru portretele sale, în fapt fotografii – câteodată instantanee Polaroid luate chiar de el – mărite, tipărite pe un ecran de pânză și apoi pictate.

Urmărind firul ultimilor 11 ani din viața personajului principal, The Andy Warhol Diaries înglobează masiv și coerent în alegerile sale stilistice și de conținut opera lui Warhol – desene, fotografii, picturi, filme, show-uri TV, modă, computer art, citate etc. – și le însoțește cu talking heads (prieteni, colaboratori, curatori și critici de artă) care contextualizează toate aceste lucruri la nivel artistic, social-politic și personal. Excelent montat, The Andy Warhol Diaries e un curs intensiv de istoria artei, inclusiv în recapitulările didactice redundante – în fiecare episod ni se reamintește cum Warhol nu fost luat niciodată (prea) în serios de structurile artei înalte. 

Documentarul nu se mulțumește doar să translateze și să dezbată conținutul creat anterior, dar se autoproiectează ca un produs tipic al viziunii warholiene. De pildă în atenția pentru cultul celebrității și al acumulării de detalii despre existența celor bogați și faimoși. „Oamenii au o așa fascinație pentru cele mai mici detalii legate de viețile altora – ce fac, ce mănâncă, ce beau sau ce poartă. Presupun că dacă ții o evidență a tuturor acestor trivialități suficient de mult timp – lucru pe care îl face și Andy într-un fel – obții într-adevăr o imagine completă a existenței noastre.” – spune la un moment dat redactorul șef al Interview, revistă creată de Warhol fix pentru acest scop.

Începând cu anii ‘70, Warhol își mută privirea dinspre underground-ul artistic spre fauna mondenă. E un pariu artistic, dar mai ales financiar: Warhol e la vânătoare de noi modele, dar genul de muze-mecena care își cumpără apoi portretele pentru prețuri cu multe zerouri. E interes comercial, dar și fascinație genuină și dorința de a se integra în această lume – e visul american pentru cineva care a fost în permanență un outsider.

Un lucru constant care reiese din jurnal e această obsesie de a fi acolo, de a avea acces la elite, oricare ar fi ele. Probabil că Warhol ar fi fost încântat că întâmplarea de mai jos și-a găsit locul în documentarul făcut despre el, la pachet cu fotografiile doveditoare: „Ne-am dus la ziua lui Sean Lennon… erau câțiva fani afară… Drept cadou, i-am făcut o mică cutie de bomboane în formă de inimă și o brățară din bănuți… Era un puști acolo care instala un computer Apple pe care Sean îl primise cadou. I-am zis că mă tot sună un tip care insistă să-mi trimită și mie un astfel de aparat. Puștiul s-a uitat la mine și a spus: «Da, eu sunt ăla… Sunt Steve Jobs.» Și apoi mi-a arătat cum poți să desenezi pe el… m-am simțit atât de bătrân și de depășit.”

Cea mai mare creație a lui Warhol e până la urmă Warhol însuși. The Andy Warhol Diaries țintește dincolo de persona meticulos construită – machiaj, peruci, stilul exersat robotic de a vorbi și autoproclamata asexualitate. E un efort impresionant de deconstrucție care îmbină informațiile prețioase din jurnal cu interpretarea critică a producției artistice și contextualizarea socială și psihologică a ipotezelor de lucru. Obsesia de a(se) acoperi și ascunde, cuplată cu fascinația pentru icoane (produse și oameni, de la Campbell’s Soup Cans la Marilyn Monroe și în final la Andy Warhol), sunt trasate hermeneutic către copilăria artistului. Fiu de imigranți catolici din Slovacia, Warhol e impresionat de icoanele bisericești; crescut într-un mediu muncitoresc, contextualizează pe pânză consumerismul american care pune pe picior de egalitate bogații și săracii (Coca Cola are același gust pentru toată lumea); imposibil să treacă drept hetero într-o cultură mainstream cu aversiune față de homosexualitate, Warhol disimulează prin exagerare: își proclamă asexualitatea, în timp ce producția lui artistică indică altceva (de la primele nuduri homoerotice refuzate de galerii, până la filme lansate în cinemauri dedicate pornografiei gay).

Cea mai importantă miză pentru The Andy Warhol Diaries e tocmai această istorie romantică a lui Warhol. E o miză artistică, nu una de investigație. Scopul nu e de a definitiva răspunsul la chestiunea sexualității lui Warhol (de altfel un subiect important de cercetare, imposibil de dezlipit de producția lui artistică), ci de a face vocea autentică și drama personală să răzbată din paginile jurnalului prin toate artefactele culturale, multe dintre ele create de Warhol însuși. De a umaniza robotul, cu alte cuvinte: „Mașinăriile au mai puține probleme. Mi-aș fi dorit să fiu o mașinărie, tu nu?” spune Warhol la un moment dat. Nu sunt sigur că ar fi susținut în întregime un asemenea demers, dar cu siguranță ar fi apreciat atenția care i se acordă și mai ales creativitatea realizatorilor: cel mai important gimmick warholian pus la lucru în acest documentar e chiar vocea lui Warhol, recreată cu ajutorul inteligenței artificiale, care își citește propriul jurnal. E o voce incredibil de tristă, care tânjește după iubire, preocupată constant de (i)relevanța artistică și dispariția fizică… e probabil cea mai umană variantă a lui Warhol dintre toate portretele și autoportretele sale.

Serialul e disponibil pe Netflix.

Standing Up (Fanny Herrero, 2022)

„Durează ani buni să devii un succes peste noapte” postulează la un moment dat un agent despre modul în care ajungi să dai lovitura pe scena de stand-up. Sper ca pentru Standing Up și pentru minunații lui actori succesul ăsta să vină totuși mult mai repede. Fără să fie o capodoperă – tematic, narativ și stilistic, mizele sunt minore – Standing Up e pur și simplu serialul superficial de care aveam nevoie: colorat, chic, energic, amuzant, ritmat, coloană sonoră excelentă. Escapism perfect uitabil, dar bine făcut, Standing Up e un serial de consum care mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să scriu despre el în ciuda unui detaliu despre care știam că îmi va da bătăi de cap: comic? comedian? comediant? … cu sau fără „stand-up” atașat?

Încurcătura asta lexicală e valabilă și pentru  scena franceză de stand-up (le stand-up, comique de scène sau monologue comique) și reflectă într-un fel noutatea fenomenului, dar și natura lui împrumutată. Cultura franceză are tradiții comice bine închegate, dar stand-up-ul nu e printre ele. Iar când banii pentru un astfel de serial vin de la Netflix, riscul e ca la final să iasă un produs artistic diluat de două ori. Prima dată pentru că te mufezi tematic la o subcultură importată (e plin Netflix-ul de formate americane vorbite în limbi străine), a doua oară pentru că platforma în sine vrea de cele mai multe ori ceva înapoi, ceva traductibil și relevant pentru piața lor principală. Standing Up e atât de reușit tocmai pentru că e cât se poate de franțuzesc.

Serialul are în centru trei comici parizieni, trei prieteni surprinși pe diferite trepte ale succesului. Succesul în cazul de față e invers proporțional cu timpul pe care trebuie să îl pui deoparte pentru job-ul de zi, ăla din care chiar reușești să-ți acoperi facturile. 

Aïssatou (Mariama Gueye) are o slujbă stabilă în teatru, dar bate străzile din cartier cu fetița în brațe, șantajând emoțional afaceriștii locali să-i promoveze spectacolul de stand-up. E destul de cunoscută încât să aibă nevoie de afișe, dar trebuie să și le lipească singură. E foarte apreciată în branșă, dar încă mai face spectacole pentru 15 oameni. După ce un monolog de-al ei despre stimularea prostatei în cuplu se viralizează, Aïssatou înțelege că libertatea creativă vine cu un preț: soțul nu vrea să mai glumești despre viața voastră sexuală, familia te sâcâie să-ți folosești succesul pentru a aborda probleme serioase, iar agentul îți sugerează să nu insiști prea mult pe bucata despre discriminare rasială, căci lumea vrea în definitiv să se simtă bine.

Bling (Jean Siuen) e veteranul scenei, primul și singurul care a dat lovitura, dar asta se întâmpla cu ani în urmă. Chiar și el trebuie să muncească, administrează cu sora lui un restaurant vietnamez, moștenire de familie, pe care l-au reamenajat în club de comedie. Se branșează din ce în ce mai nevrotic la energia și umorul noii generații pe care o promovează, conștient că are programat un spectacol pentru care nu a pregătit nimic nou. Acum pasiunile lui sunt adidașii de firmă și cocaina, are frică de scenă și i se pare că toți colegii pe care i-a promovat au ajuns mai amuzanți decât el. Bling se bazează mult pe interacțiunea cu publicul, e ceea ce se numește un insult comic. Presat de agent să-i arate niște material nou, Bling urcă pe scenă nepregătit; un dezastru care se lasă cu înjurături și îmbrânceli.

Nezir (Younes Boucif) își șlefuiește monologul în trafic, în timp ce livrează comenzi de mâncare. Câteodată clienții lui devin spectatori fără să știe: „Ați comandat sushi, nu? Păi, vedeți, e deja rece.” În meseria asta trebuie să ai mereu replica la tine (working the room/ crowd), în fiecare public e mereu cineva care se crede mai amuzant decât tine (heckler), trebuie să simți publicul și să știi cum să deturnezi ostilitatea (fie îi faci să râdă, fie îi faci pe ceilalți să râdă de ei). Nezir e gata să atârne microfonul în cui, dar până la urmă se apucă de mentorat: pe Apolline, studentă de familie bună, care are ceva de spus despre fetițe, sexualitate și ponei… la microfon, spre groaza unei mame al cărei umorist preferat a rămas Molière.

O veche butadă din stand-up-ul american împarte scena în două: cei care spun lucruri amuzante (comics) și cei care spun lucruri într-un mod amuzant și care au un stil bine definit (comedians). Standing Up se ocupă în mod evident de cea de-a doua categorie și reușește să surprindă într-un fel esența acestui tip de spectacol. Umorul vine în mai mică măsură din glumele spuse pe scenă, cât mai ales din dispozitivul narativ. În ambele cazuri, ce contează mai mult decât poanta e modul în care e livrată, actoria din spate. E punctul fix în jurul căruia gravitează tot restul: carisma actorilor principali (o revelație: Elsa Guedj în rolul lui Apolline).

Calitatea textului este evident importantă, dar stand-up-ul este în primul rând o artă performativă, și acest serial reușește să surprindă foarte bine acest lucru. În funcție de cum e spusă, unde e spusă, și mai ales de cine o spune, aceeași glumă va ridica sala în picioare, sau o va cufunda într-o tăcere stânjenitoare. Standing Up înțelege foarte bine această dinamică, și cele mai bune momente ale sale sunt tocmai cele în care pune sub lupă această negociere permanentă între cel de pe scenă și public.

Serialul e disponibil pe Netflix.

Andrei Sendrea

Critic și jurnalist de film. A scris pentru LiterNet, Gândul, FILM și Film Menu și a fost redactor al emisiunii TV Ca-n Filme. În timpul liber colecționează cadre din filme și le ordonează în categorii idiosincratice. La Films in Frame oferă recomandări lunare de seriale & se ocupă de editarea articolelor.