Premiile Gopo sunt cele mai importante premii de film din România, fiind adesea promovate drept „Oscarurile româneşti”. Atât presa, cât şi cei care le câştigă le prezintă ca pe nişte confirmări absolute ale valorii. Și totuși, chiar aşa stau lucrurile? Cred că nu există un an mai bun decât 2022 pentru a discuta de ce anume Premiile Gopo nu trebuie înghiţite pe nemestecate, având nevoie de context şi relativizare pentru a fi judecate la justa valoare.

Trebuie spus de la bun început că dacă Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, excelentul film al lui Radu Jude, nu ar fi câştigat trofeul pentru Cel mai bun film, acest articol ar fi sunat cu totul altfel. Din fericire, cei 800 de profesionişti din mica industrie de film autohtonă nu s-au lăsat speriaţi nici de sexul explicit, nici de comentariul social deloc flatant pentru România şi au votat un film incisiv în locul unuia inofensiv, dar cu valori „sănătoase”.

Intuiesc că, dacă filmul regizorului Daniel Sandu Tata mută munţii ar fi fost nominalizat şi el în categoria Cel mai bun film, Babardeală n-ar fi avut aceleași șanse să câştige. Nu trebuie decât să ne uităm la Premiile Oscar pentru a vedea cât de des filme mai mult decât convenţionale iau marele trofeu. The King’s Speech, Argo, Spotlight, The Shape of Water sau The Green Book nu sunt filme slabe, dar sunt filme care nu fac decât să amestece câteva elemente noi folosind aceeași reţetă evidentă. Toate aceste producţii au câştigat trofeul pentru Cel mai bun film pentru că membrii Academiei au preferat să premieze un mesaj pozitiv şi o valoare „sănătoasă” – de exemplu rezilienţa regelui în The King’s Speech sau prietenia interrasială din The Green Book, adică fix ce emoționează și mișcă un public numeros, şi nu noutatea, sau curajul de a explora noi forme.

Dacă Tata mută munţii ar fi avut parte de bunăvoinţa juriului şi ar fi fost nominalizat în mai multe categorii importante, lista câştigătorilor cred că ar fi arătat altfel. Din fericire, juriul ediţiei de anul acesta – din care am făcut şi eu parte – a găsit, pe bună dreptate, cinci opţiuni mai bune decât Tata mută munţii pentru nominalizările la cel mai râvnit trofeu al galei Gopo.

Lipsa lui Întregalde

Pentru mine, cel mai frustrant aspect al ediţiei, atât în calitate de jurat cât şi în calitatea celui care crede că Premiile Gopo sunt necesare şi că cineaştii români trebuie premiaţi şi acasă pentru reuşitele lor, a fost controversa (îl nominalizăm sau nu?) legată de Întregalde (r. Radu Muntean), în opinia mea un foarte bun film românesc al anului trecut.

În urma unui dialog cu echipa de producție și distribuție a lui Radu Muntean şi probabil din dorinţa de a evita un conflict public, organizatorul Premiilor, Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR), a comunicat juriului să nu ia în considerare Întregalde, film pe care eu unul îl aveam pe listă la cel puţin opt categorii. Fiecare jurat a trebuit să găsească o alternativă pentru poziţia ocupată de Întregalde, iar filmul lui Radu Muntean, deşi pe deplin meritoriu, nu s-a regăsit printre filmele nominalizate.

Este deosebit de frustrant (aş fi putut scrie cuvântul cu majuscule) pentru cineva care îşi imagina – poate naiv – că participă la recompensarea vârfurilor cinemaului românesc să îşi asume faptul că una dintre cele mai bune producţii ale anului trecut este complet ignorată şi că, iată, lista câştigătorilor nu formează o hartă completă a ceea ce a avut de oferit filmul românesc în 2021. Acest aspect a muşcat consistent din relevanţa ediţiei și din nefericire, această problemă va persista, întrucât organizatorii Gopo au decis anul acesta ca, la toate ediţiile viitoare, regizorii care refuză să îşi înscrie filmele în cursă şi implicit să ofere acces juraţilor şi membrilor votanţi să vadă filmul, nu vor fi luați și luate în considerare.

Cum atât Radu Muntean, cât şi Cristian Mungiu (care participă la Cannes luna aceasta cu noul său lungmetraj, RMN) au refuzat în trecut ca filmele lor să fie luate în considerare, este de aşteptat ca fiecare ediţie următoare în care cei doi îşi lansează un film să fie incompletă. Anul acesta a lipsit Întregalde, anul viitor probabil va lipsi RMN şi aşa mai departe. Atâta vreme cât această situaţie persistă, Premiile Gopo vor avea o relevanţă relativă şi îşi vor îndeplini doar parţial principala misiune, aceea de garant al calităţii filmului românesc.

Personal, consider că refuzul unui regizor de a-şi oferi filmul pentru considerare este în principal un act de egoism; decizia unei singure persoane anulează şansa la premii pentru toţi profesioniştii care au lucrat la acel film. Dacă regizorul are şanse la trei trofee, Cel mai bun film (dacă e şi producător), Cea mai bună regie şi Cel mai bun scenariu (dacă e şi scenarist), filmul şi echipa lui au şanse la celelalte 11 categorii din cele 14 destinate lungmetrajelor de ficţiune la Premiile Gopo.

Este injust ca decizia unui singur cineast să priveze de posibile premii o întreagă echipă şi în acelaşi timp să descurajeze Premiile Gopo în rolul lor de „instantaneu” al valorilor cinematografice din anul anterior. De amintit aici şi situaţia nefericită din 2013, când decizia lui Cristian Mungiu de a nu participa la Premiile Gopo cu După dealuri a determinat juriul să desfiinţeze, din lipsă de opţiuni, categoria Cea mai bună actriţă în rol principal. Altfel spus, decizia unui singur regizor a anulat şansele la premii şi pentru actriţe din alte filme.

Mic exerciţiu de imaginaţie despre procedura de vot

Sunt celebre interviurile anonime luate de publicaţia The Hollywood Reporter în care membrii votanţi ai Academiei dezvăluie raţionamentele care îi determină să voteze pe cineva sau altcineva la o anumită categorie. Un exemplu – mai degrabă cuminte – de anul acesta găsiți aici, dar au fost şi ediţii în care intervievatul refuza să ia în considerare o actriţă pentru că nu îi putea pronunţa numele.

Nu am niciun motiv să cred că votanţii de la Premiile Gopo procedează la fel, însă mă întreb câţi dintre ei văd absolut toate filmele. Anul acesta cele 30 de titluri (lungmetraje de ficţiune, documentare de lungmetraj, scurtmetraje de ficţiune şi documentare de scurtmetraj) care au primit cel puţin o nominalizare, au o durată cumulată de 2.374 de minute, adică puţin sub 40 de ore. Sau, dacă preferi, o întreagă săptămână de lucru (dacă nu eşti francez)! Nu am luat în considerare cele cinci filme europene, acestea adăugând aproximativ zece ore la durata totală.

Cu excepţia criticilor de film, care de obicei fac un efort să vadă toate producţiile româneşti dintr-un an, mă îndoiesc profund că un profesionist din industrie chiar are timpul şi disponibilitatea să strecoare 40 de ore de vizionări într-un program de lucru încărcat. Cu siguranţă sunt votanţi care fac asta (şi le cer scuze), dar aceștia reprezintă un mic procent din numărul total al votanților. Este foarte posibil ca disponibilitatea lor să fi fost încă şi mai mică în 2022, când termenul-limită pentru vot (2 mai la ora 23.59) s-a sincronizat nefericit cu Paştele şi vacanţa pe care mulţi dintre noi ne-am luat-o cu această ocazie.

O să te întrebi: păi dacă votanţii nu văd filmele, atunci cu cine votează? Păi votează cu filmele la care au lucrat, indiferent de calitatea lor. Sau votează cu prietenii lor sau cu persoanele pe care le simpatizează cel mai mult dintre cei nominalizaţi. Desigur, nu am cum să dovedesc, dar nu cred deloc în alternativă, anume că un membru votant petrece 40 de ore pentru a vedea toate filmele şi apoi votează complet detaşat de propria istorie profesională, doar pe baza valorii (care e şi aşa subiectivă a) unui film.

Şi aici tind să cred că au un avantaj producţiile cu buget şi echipă mare. Pur şi simplu cu cât echipa unui film este mai mare, cu atât mai mari sunt şansele ca acel film să câştige, din simplul motiv că din start votează mai multe persoane cu el. Acesta e motivul pentru care consider că dacă Tata mută munţii ar fi fost nominalizat la Cel mai bun film, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc ar fi avut şanse mai mici să câştige. Dincolo de faptul că la Tata mută munţii a lucrat o armată de oameni, valorile sale (dedicarea unui părinte pentru salvarea fiului) sunt mult mai susceptibile să trezească simpatia votanţilor decât comentariul acid din Babardeală cu bucluc.

Indiferent de considerentele de mai sus, industria de film din România merită aceste premii, pentru că pur şi simplu face lucruri admirabile cu resurse insuficiente; iar oamenii din fața și din spatele camerei de filmat merită să fie premiaţi nu doar la marile festivaluri, ci şi la ei acasă, Premiile Gopo fiind o sursă excelentă de autovalidare pentru cineaşti. Chiar dacă sunt perfectibile, Premiile Gopo sunt necesare.

Ștefan Dobroiu

Născut în Piteşti în 1980, Ştefan a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii din Bucureşti. După ce şi-a încercat mâna cu jurnalismul financiar şi cu fotografia (care îi e în continuare foarte dragă), a făcut o schimbare în 2006, când a devenit senior editor pentru Cinemagia. Este şi corespondentul României şi al Bulgariei al Cineuropa, iar la Films in Frame recomandă lunar cele mai fresh trailere de film.