O cauză a schimbărilor climatice protagoniste ale ultimilor ani este maniera în care transformăm și confecționăm pământul pentru a se adapta mai bine nevoilor umane insațiabile. Magnitudinea acestor schimbări sondează în însăși esența activității umane, relevând aspecte ale puterii și reprezentării care definesc moștenirea socio-culturală actuală. Pentru luna octombrie, am revizitat câteva filme care prezintă în straturile terestre ale exploatării esența unui cămin ciuntit, pre-ingineriat după chipul și asemănarea noastră.

Behemoth (Bei xi mo shou, r. Zhao Liang, China, 2015)

Cu referințe biblice la monstrul terestru din Vechiul Testament, Behemoth este o critică socială care denunță bestialitatea civilizației care întoarce pământul pe dos și îi epuizează resursele. Mitologia nu se oprește aici, Zhao Liang citând coborârea lui Dante în Infern din Divina Comedie atât formal, cât și metaforic. Modelul literar servește de fundal pentru structura călătoriei întreprinse în acest documentar, care diferențiază spațiile prin intermediul paletei cromatice și folosește o voce din off conceptuală, plasată prin intermediul subtitlurilor în lateralul imaginii impresionante, amplificându-i semnificația. Fotografiat de Liang însuși, filmul este împărțit în structura poemului dantescian, etapa exploatării cărbunelui și a mineralelor în Mongolia fiind de departe cea mai impresionantă. Imaginea e unficată de un personaj care stă ghemuit într-o poziție fetală în spații neobișnuite precum terenul decopertat al unei excavări semnalând, ca într-un performance, centralitatea omului în astfel de demersuri. Omul distruge în numele bunăstării sale, iar această intervenție se întoarce ca un bumerang împotriva-i. În consecință, dezastrul ecologic este protagonistul unor cadre spectaculoase, în care liftul care transportă muncitorii adânc în burta balenei capătă rolul unui luntraș la fel de morbid precum Charon. Partea Purgatoriului este cea care dă o dimensiune ambivalentă a exploatării, agenții ei fiind primii care suportă consecințele răului provocat mediului natural. Liang se oprește, asemeni conaționalului Wang Bing în epicul West of the Tracks (2003), asupra vieților celor exploatați în astfel de fabrici cu prețul vieții. Iar ultimamente, izbăvirea paradisiacă așteptată, nu reprezintă decât niște zgârie-nori abandonați, produse ale boom-ului imobiliar chinezesc care emulează un stil de viață puțin sustenabil. 

This Is Not a Burial, It’s a Resurrection (r. Lemohang Jeremiah Mosese, Lesoto, Africa de Sud, Italia, 2019)

Cel de-al doilea lungmetraj al regizorului de origine Basotho, Lemohang Jeremiah Mosese, l-a consacrat ca una dintre cele mai interesante voci ale cinematografului african. Inspirat de originea sa, This Is Not a Burial, It’s a Resurrection, este, asemeni filmelor sale anterioare, o explorare ambivalentă a relației individului cu tradiția. În mijlocul conflictului dintre valorile ancestrale și impulsul progresului se află și locuitorii satului Nazareth din Lesoto , amenințat cu dispariția de construirea unei halde de steril. Situație amintind de precedentul la îndemână de la cariera de la Roșia Poieni, care a îngropat satul Geamăna, Nazareth e condamnat să își piardă cimitirul, dar mai ales identitatea etnografică, legătura cu antecesorii care construiește ideea de comunitate. Protagonista Mantoa, bătrâna octogenară a satului așteaptă să i se alăture fiului recent decedat într-un accident de lucru dintr-o mină, însă planurile îi sunt date peste cap de ideile de progres ale guvernanților. Ca țară cu un trecut colonial nu așa îndepărtat, care exportă apă către Africa de Sud, revendicarea pământului inspirată de evenimente reale din This Is Not a Burial, It’s a Resurrection capătă o responsabilitate care transcede conștiința ecologică. Fidel unui stil unic și imprevizibil, Lemohang prioritizează „cum” asupra a „ce” să filmeze, evitând capcana esteticizării precarității. Deși indiciile intervenției umane asupra peisajului sunt minime, regizorul preferă să creeze tensiunea dintre nou și vechi prin infuzia elementelor de documentar și influența tradițiilor orale, dar mai ales recreând conexiunea comunității cu spațiul locuit. În acest sens, This Is Not a Burial, It’s a Resurrection ia forma unei parabole suprarealiste, cu mișcări de cameră care înglobează mediul înconjurător și unghiuri care deformează privirea, adoptând un format clasic de 4:3 cu margini rotunjite. Este o chemare a pământului de pus în ramă în contextul dezrădăcinării la propriu propusă de lumea nouă. 

Earth / Erde (r. Nikolaus Geyrhalter, Austria, 2019)

Earth începe cu planul general al unei exploatări miniere din California. Mașini gigantice sondează nisipul deșertic în timp ce mută dintr-un loc în altul mari cantități de pământ. Lucrătorii declară despre munca lor că presupune a muta munții la propriu. Privirea ecologistă a lui Geyrhalter face loc înregistrării observaționale și neintervenționiste a realității, dând senzația că imaginile vin de la sine, fără filtrul unei agende, fie ea și denunțătoare. Camera se situează la nivelul ochilor, însă nu urmează o logică a acțiunii sau progresului narativ dintr-un punct în altul, denotând o opacitate care amintește de non-ficțiunea lui Frederick Wiseman, în sensul că separarea dintre dispozitiv și realitate este conștientă și asumată, mutând forța imaginii asupra puterii ei de descriere. Explorând tema muncitorească care îl preocupă în numeroase filme anterioare precum CERN (2013) sau Our Daily Bread (2005), Earth descrie multiple situații de manipulare a suprafeței pământului ca materie, fie prin fracking pentru exploatarea gazelor naturale, minerit pentru extragerea cuprului și a marmurei, sau simpla extindere a suprafeței comerciale și de locuit. Geyrhalter îi intervievează pe protagoniștii acestor schimbări împotriva naturii fără menajamente: frontal, cu peisajul artificial ca mizanscenă, fără să camufleze întrebările sau tăieturile de montaj dintre planuri. Impactează transparența cu care este tratată extragerea minereurilor, cât și conștientizarea acestei responsabilități de către muncitori. Deși spațiul alocat exprimării opiniei asupra activităților desfășurate dă naștere unor urme de regret, lucrarea umană se prezintă ca expresie a unei megalomanii sexualizate, în care bărbații se dedică îmblânzirii suprafeței și penetrării ei sub forma unei posedări forțate. 

Filmul se poate vedea online aici

Río Turbio (r. Tatiana Mazú, Argentina, 2020)

Altă propunere care face trimitere la sexismul implicit din ocupația mineritului este Río Turbio, eseu filmic politic și personal în același timp al regizoarei argentiniene Tatiana Mazú. Plecând de la istoria personală a familiei regizoarei, filmul investighează structurile patriarhale și capitaliste ale satului Río Turbio, o localitate minieră din Patagonia. Mazú se folosește de un limbaj cinematografic propriu pentru a porni o investigație socio-culturală într-o lume interzisă femeilor. Mai mult, conform unui schimb de emailuri care dă tonul filmului, nicio femeie nu are voie să pătrundă în minele din Río Turbio, populația satului fiind segregată de această discriminare justificată de mituri și legende. Conform tradiției, femeile sunt culpabile inclusiv de viețile omenești pierdute în mina de cărbune, pământul fiind gelos pe prezența lor subterană și răspunzând în consecință cu prăbușiri de teren. Femininul atrage ghinionul, superstiția, iar masculinul este reprezentantul sacrului și al puterii care conduce activitatea de exploatare a resurselor pământului. În ciuda interdicției de filmare, regizoarea se afundă în adâncurile ocnei și relevă o dată cu straturile geologice, vocile distincte ale femeilor reduse la tacere de represiune. Conceput ca dialog între trecut și prezent, amestecând mărturiile femeilor înlăturate din viața publică cu un program de radio feminist inițiat de mătușa regizoarei și imagini din arhivă de familie, Río Turbio relevă percepția asupra corpului feminin ca teritoriu. Sfântul protector al minei este la rândul său o femeie, însă nu oarecare, ci Sfânta Barbara, întruchipare a purității virginale a Maicii Domnului, încălcarea tabului semnificând întinarea acestei imagini a perfecțiunii. Toate neajunsurile exploatării au față feminină; semn al păcatului și decăderii omului, exploatarea pământului fiind un teren de cucerire și exponent al misoginiei interiorizate care ne-a adus aici. 

Filmul poate fi văzut online pe platforma DAFilms

Andreea Pătru

Critic de film și programmer, colaborează cu multiple festivaluri de film internaționale. Articolele sale au apărut în publicații precum Senses of Cinema, Kinoscope, Indiewire, Film Comment, Vague Visages și Desistfilm. În spaniolă a scris pentru Caimán Cuadernos de Cine, iar în română colaborează cu revista FILM. Este selecționer și coordonator al festivalului Tenerife Shorts.