Este octombrie, ceea ce înseamnă că Halloween-ul este aproape. Ușor-ușor vremea se răcește și frunzele se schimbă, așadar ne-am gândit că ar fi momentul perfect pentru a aduna câteva recomandări din rândul celor mai înfricoșătoare documentare horror de vizionat în acest sezon de Halloween. Mai jos sunt cinci dintre documentarele noastre preferate care utilizează tehnici și se inspiră din genul horror în prezentarea subiectelor lor. Privind și din unghiul opus, am inclus și câteva filme de ficțiune care își însușesc forma documentarului în dezvoltarea poveștilor lor.

Beware the Slenderman (r. Irene Taylor Brodsky, 2016)

Slenderman a fost meme-ul definitoriu de tip creepypasta la începutul anilor 2010. O pictogramă a culturii pop care a împânzit diferitele medii digitale, Slenderman este o figură umanoidă fără chip, îmbrăcată în costum negru, cu brațe nefiresc de lungi și degete și mai lungi. Repertoriul său de activități nefaste tinde să vizeze copiii (mai ales preadolescenții) și se bazează pe urmărire, răpiri și acte violente. În 2014, aceste acte violente au depășit limitele tărâmului digital și s-au materializat în lumea reală sub forma unei înjunghieri aproape fatale a unei fetițe de 12 ani de către cele două prietene ale ei de aceeași vârstă. Incidentul a declanșat o oarecare isterie morală în întreaga societate americană, asemănătoare cu celebra „Panică satanică” a anilor ’80. Beware the Slenderman urmărește procesul celor două fete inculpate și panica produsă ulterior pe parcursul a 18 luni. Înfățișând o versiune absolut înfiorătoare a personajului titular, intercalată cu diverse secvențe de pe YouTube și din jocuri video prezentând diferite ipostaze ale lui Slenderman, filmul este o perspectivă timpurie asupra pericolelor Internetului la care sunt expuse majoritar mințile tinere ușor influențabile (și veșnic plictisite). Deși mitul Slenderman s-a cam stins de-a lungul anilor, fenomenul creepypasta și prezența sa virală se mențin încă bine prin povești și conținut accesibile pe o mulțime de platforme, așa cum arată și provocatorul și fascinantul We’re All Going to the World’s Fair (r. Jane Schoenbrun, 2021).

Cropsey (r. Joshua Zemen, 2009)

Un adevărat documentar horror, filmul lui Joshua Zemen care a avut premiera la Festivalul de Film de la Tribeca în 2009, Cropsey, începe ca o explorare a legendei locale înainte de a se transforma în ceva mult mai sinistru. Fără a dezvălui prea mult din subiect, filmul urmărește istoria din spatele figurii care a terorizat Staten Island, un fel de bau-bau în cultura populară a New York-ului. Legenda lui Cropsey a apărut în mai multe filme slasher din anii ’80 precum The Burning (Tony Maylam, 1981) și Madman (Joe Giannone, 1982), dar acest documentar are particularitatea de a fi o poveste adevărată; una care se bazează pe o serie de dispariții a unor copii ce s-au petrecut în anii ‘80; dispariții care au dus la judecarea, condamnarea și închiderea unui (adevărat) suspect de criminal în serie. Totuși, pe măsură ce filmul se derulează, Zemen scoate la iveală faptul că povestea ar putea fi mult mai complicată decât pare. Inclus frecvent în topurile cu cele mai bune filme true crime și presărat cu un sentiment general de nihilism printre elementele specifice esteticii horror, Cropsey este, în definitiv, o investigație subiectivă asupra impactului (și traumei) pe care îl poate avea legenda.

The Devil and Father Amorth (r. William Friedkin, 2017)

William Friedkin ocupă un loc special în istoria cinematografiei despre posedări. Filmul său, The Exorcist, a lansat subgenul horror în 1973, urmat de o serie de sequels și spin-off-uri, creând o reală franciză horror (inclusiv subestimatul Exorcist 3, care se mândrește, pe bună dreptate, cu cea mai mare sperietură din cinema). Cu toate acestea, Friedkin se orientează spre genul documentar pentru investigarea cazului real de posedare demonică din The Devil and Father Amorth. Filmul îl urmărește pe preotul catolic italian și episcopul Romei, părintele Gabriele Amorth, care a efectuat mii de ritualuri de exorcizare de-a lungul vieții sale de aproape 90 de ani. De fapt, Amorth a fost exorcistul șef al Vaticanului până la moartea sa, în 2016. Documentarul, cu imagine granulată și filmat aproape în întregime de mână, urmărește încercările sale de a exorciza o italiancă din mediul rural pentru a noua oară. Atât un studiu asupra fiziologiei creierului uman cât și asupra puterii religiei, The Devil and Father Amorth lasă loc și pentru ideea că supranaturalul chiar există și că, într-o anumită formă, diavolul a fost mereu printre noi.

Rats (r. Morgan Spurlock, 2016)

Bazat pe bestseller-ul cu același nume, documentarul horror al lui Morgan Spurlock (Super Size Me), Rats, lovește direct în musofobia din fiecare dintre noi. O călătorie în jurul lumii care adesea pătrunde adânc sub suprafață pentru a descoperi relația complicată a omului cu rozătoarea omniprezentă. De la sistemele de canalizare din New York și până la piețele alimentare din Cambodgia, documentarul de multe ori respingător se duce într-o zonă barbară în descrierea metodelor de exterminare, inclusiv ruperea gâtului practicată de Patrula nocturnă de șobolani din Mumbai. Cut toate acestea, Spurlock nu pare a fi deloc interesat în a-și prezenta subiectul ca fiind neînțeles sau oarecum în siguranță. În schimb, se concentrează asupra naturii parazitare a animalului, a bolilor pe care le poartă și a locurilor în care pot fi găsite (așezatul pe toaletă în anumite părți ale lumii s-ar putea să-ți pară un coșmar după ce vezi documentarul ăsta). Și totuși simt nevoia să lansez un avertisment pentru cei care, ca și mine, sunt mai sensibili cu privire la tratamentul animalelor.

The Nightmare (r. Rodney Ascher, 2015)

Inspirat de horror-ul clasic The Nightmare on Elm Street (r. Wes Craven, 1982), The Nightmare al lui Rodney Ascher (Room 237) este o incursiune înfiorătoare în teroarea provocată de paralizia somnului. Compus din relatările unor „victime” din întreaga lume, The Nightmare le recreează demonii nocturni apelând la costume, machiaj și efecte de nivelul producțiilor cu buget mare. În timp ce corpul rămâne paralizat într-o stare de teroare indusă de somn, toți subiecții oferă o descriere tulburător de similară a entității responsabile, un fel de demon cu ochi roșii ce zăbovește deasupra lor. Făcându-și apariția în colțul camerei sau la capătul patului, coșmarul se strecoară apoi tot mai aproape, provocând în cele din urmă o durere care, în multe cazuri, persistă și după trezire. Titlul filmului e dublu inspirat, atât de seria Elm Street menționată mai sus cât și de pictura în ulei din 1781 a artistului elvețian Henry Fuseli, înfățișând o femeie într-un somn adânc cu un demon ce aduce a maimuță stând pe pieptul ei, una dintre cele mai timpurii expuneri a acestei afecțiuni. Ținând seama de stilistica horror ocultă a filmului și sindromul cu care se pot identifica atât de mulți dintre noi, n-ar fi greu de crezut că monștrii proprii se ascund într-adevăr sub pat.

Bonus – Documentare false

Mai sus am redat cinci documentare clasice, dar sezonul invită și la gustarea fiorilor unui alt subgen horror, documentarul fals (mockumentary). Spre deosebire de materialul de tip found footage din seria Paranormal Activity sau din recentul horror taiwanez de pe Netflix, Incantation, documentarul fals oferă „senzații tari” prin însuşirea tehnicilor specifice documentarului în cadrul povestirii narative. Deși un gen cu succes relativ, există totuși o mână de titluri remarcabile, captivante și oarecum obscure din care se poate alege. Printre recomandările noastre se numără filmul japonez Noroi: The Curse (r. Kōji Shiraishi, 2005), care urmărește dispariția misterioasă a unui autor specializat în fenomene paranormale, și investigația extrem de cutremurătoare asupra criminalilor de copii în serie din SUA, The Poughkeepsie Tapes (r. John Erick Dowdle, 2007). Dar poate cel mai bun dintre toate este filmul australian Lake Mungo (r. Joel Anderson, 2008). Începând cu o investigație condusă de familie asupra dispariției unuia dintre membrii săi, lucrurile iau o întorsătură întunecată atunci când este adus un parapsiholog pentru a examina înregistrările audio și video tulburătoare lăsate în urmă.

Steve Rickinson

Venit în București, din diverse locuri ca Amsterdam, sau Brooklyn, Steve este PR și editor la revista de film documentar - Modern Times Review.