În cei peste 130 de ani scurși de la moartea ei, Împărăteasa Elisabeta a Austriei, cunoscută Sissi, a rămas, la fel ca în timpul vieții, un icon feminin major în imaginarul european, simbol arhetipal al standardului de frumusețe din secolul XIX. În epoca modernă, imaginea ei tapetează nenumărate suveniruri și bunuri (de la praline de ciocolată la mărci de șuncă) – iar mediul audiovizual s-a dovedit și el fascinat de către aceasta: de la cele patru dăți în care a fost jucată de legendara actriță Romy Schneider (în trilogia Sissi de Ernst Marischka și în Ludwig, de Luchino Visconti) la serialul animat Prințesa Sissi, văzut cu sufletul la gură de mai toate fetele născute în anii nouăzeci. Toate acestea au creat o imagine de durată în mentalul colectiv: cea a tinerei nobile superbe cu tendințe băiețoase și aventuroase, umanistă și generoasă, apropiată de natură și de animale, poliglotă și diplomată talentată – bref, o imagine a perfecțiunii, bazată desigur și pe însemnările istorice despre viața și caracterul acesteia, care nu atât că acționează subversiv asupra conceptului de imperial(ism), dar îl umanizează prin (foarte) micile sale transgresiuni față de rolul de gen feminin și de la rigorile stricte ale curții.

În ultima vreme, pare că Împărăteasa se bucură de o resurgență în popularitatea ei audivizuală: doar în ultimii doi ani au apărut două seriale (Sisi, The Empress) despre viața acesteia, iar la anul urmează să fie lansat Sisi & Ich, spus din perspectiva damei sale de companie, Irma Sztáray de Sztára et Nagymihály. Dar cel mai popular titlu dintre toate cele apărute în ultimul timp este Corsage, cel mai nou film al cineastei austriece Marie Kreutzer, a cărui premieră a avut loc în primăvara aceasta la Cannes. În această adaptare liberă după viața Elisabetei, Vicky Krieps (recompensată cu un bine-meritat premiul pentru cea mai bună actorie în cadul secțiunii Un Certain Regard) întrupează o Împărăteasă în plină criză a vârstei de mijloc, cuprinsă de disperare odată cu împlinirea vârstei de 40 de ani, vârstă pe care filmul o va cartografia. Prinsă între obligațiile rolului ei, obsesia pentru propria aparență (atât cea proprie, cât și a celor din jur), dorința perpetuă de-a călători și diverse flirturi, Elisabeta se deprimă și sufocă din ce în ce mai tare în mediul ei, pe măsură ce le cere servitoarelor ei să îi strângă din ce în ce mai tare corsetul.

Suntem, așadar, în 1877/78 – ca atare, într-un punct „mort” în biografia arhicunoscută a prințesei bavareze: a trecut mai bine de un deceniu de la învingerea suferită în războiul austro-prusac de către forțele conduse de Otto von Bismark și Giuseppe Garibaldi și, deci, de la proclamarea formală a imperiului austro-ungar, cam în aceeași perioadă în care, în Mexic, Maximilian I este prins de către forțele lui Benito Juarez și executat, iar sufocanta Împărăteasă-mamă Sophie este deja moartă de ani buni, la fel ca și acea primă fiică numită după ea. Desigur, toate aceste evenimente au ecouri puternice în film: printre altere, Sissi are o scenă în care, pe un ton ferm, îi spune lui Franz că este singura însărcinată cu creșterea copiilor; după moartea primului copil, soacra exercitase un control aproape deplin asupra educației celorlați copii. În același timp, este conștientă de rolul pe care l-a jucat în relațiile cu Ungaria, îndeosebi cele cu Gyula Andrassi: „Ți-am dat o împărăție [Königreich]” îi spune soțului într-o altă scenă. Totodată, suntem încă departe și de tragicul ultim deceniu al vieții ei, în care o bună parte a familiei ei (părinții, două dintre surori și mai ales unicul fiu, prințul moștenitor Rudolf, într-un dublu suicid) moare în decurs de câțiva ani, alături de îndrăgitul ei conte Andrassy, culminând cu asasinarea ei de către un anarhist italian în Geneva.

Așadar, personajul excepțional văzut în circumstanțe ne-excepționale – mă rog, pe cât de ne-excepțional poate fi să asiști la inaugurarea masivului Kunsthistorisches Museum, scenă pe care-o vedem chiar la începutul filmului –, o strategie bine tatonată în ultimul timp de către biopic-ul de artă, care se îndepărtează din ce în ce mai mult de marotele sale obișnuite. Nu mai vedem viața unei figuri istorice marcante pe repede-nainte, înghesuită în doar 120 de minute și redusă la esențial (a se citi: la cele mai dramatice și iconice momente), ci tragem cu ochiul la perioade scurte de timp din cel pe care aceștia l-au petrecut pe pământ și la micile lucruri (iconoclaste) care îi aduc mai aproape de noi, muritorii de rând. O vedem pe Sissi fumând turcește, evadând nopțile pentru a călări, arătându-i verișorului ei Ludwig II al Bavariei cum să leșine pentru a se eschiva din situații nedorite, inițiând o partidă de sex cu Franz Josef sau masturbându-se cu gândul la un amor imposibil.  Aceasta este strategia umanizatoare a filmului: reprezentarea tuturor acestor transgresiuni, acestor gesturi mundane, acestor ascunzișuri ce fracturează imaginea pură, cuminte, aproape alegorică a împărătesei, asumată cu riscul încălcîrii rigorii biografiste, dar cu o miză foarte clară – dincolo de cea a răsturnării paradigmele obișnuite în care aceasta este portretizată, cea principală este una feministă, prin care imaginea lui Sissi este revelată în întregimile ei inestetice (conform logiocii tradiționaliste).

Altminteri, întreg filmul este punctat de mici anacronisme și de libertăți în ce privește interpretarea biografiei Elisabetei, unele chiar tabu: precum ipoteză că, de fapt, Franz Josef nu a iubit-o dincolo de frumusețea ei („Sarcina mea e să cârmuiesc imperiul, a ta este să-l reprezinți, de asta te-am și ales,” îi spune el cu surplus de cruzime, la un moment dat), dar și alte teorii care stau aproape de teritoriul conspirației, precum cea a unei legături amoroase cu Ludwig II. (Poate cel mai pregnant moment de acest tip vine chiar înspre începuturile filmului, când un lord francez folosește o invenție proprie pentru a filma o peliculă cu Sissi, la mai bine de două decenii înainte de cinematograful lui Lumiere.) Bașca, avem și câteva ecouri ale războiului mare ce-avea să vină: niște turbulențe din sudul imperiului fac numele orașului Sarajevo să apară pe buzele familiei imperiale, fatidice mai ales când sunt spuse de către Rudolf, al cărui suicid ulterior va pune una dintre semințele conflictului izbucnit odată cu asasinarea verișorului său, Franz Ferdinand. Câteva alegeri formale întăresc această miza iconoclastă, soundtrack-ul este la rândul anacronic, ca-n Marie Antoinette (r. Sophia Coppola, 2006, alt film care-a rescris povestea unei regine iconice), melodiile de pop melodramatic dând un aer pronunțat-contemporan poveștii; totodată, un număr de scene o arată pe Sissi de mărimi supranaturale, încăperile ei din castelul Schoenbrunn reduse la simple diorame.

Există două opțuini distinctive pentru cei deja câștigați de mitul lui Sissi care se vor duce să vadă Corsage în săli: fie vor pleca împăcați de gândul c-au văzut un film care-a refuzat să edulcoreze viața împărătesei și care-a arătat niște ascunzișuri și dureri mai puțin evidente și cunoscute, ori vor fi complet oripilați de această aducere pe pământ a imaginii ei. Cât despre cei care nu prea știu mare lucru despre prințesa bavareză – greu de spus, în afară de faptul că probabil ar trebui să înceapă în altă parte. În absența histrionismului melodramatic din Spencer (r. Pablo Larrain, 2021), a umorului sec și subversiv din Amour Four (r. Jessica Hausner, 2014) sau a obrăzniciilor sexy din The Favourite (r. Yorgos Lanthimos, 2018), mi-este greu să văd de ce anume se vor lega, în afară de încă o imagine a unei femei suferinde înconjurată de o bogăție obscenă.

Corsage intră în cinematografele din jurul României începând cu data de 2 decembrie 2022.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.