Jurnal de festival: Berlinale 2023
Revenind pentru a treia oară la festivalul a cărui inimă bate în Potsdamer Platz, Flavia Dima ține un diarium de la ediția din acest an a Berlinalei – cu impresii la cald despre filme, evenimente și discuții.
Cuprins:
14 februarie: Preambul la București
15 Februarie, Ziua 0. O borsetă chic, un eveniment cam dezlânat și o Claire Denis în mare formă
16 februarie, Ziua 1. O expoziție nostalgică, o reconstituire și un film ca o bomboană pentru milleniali
17 februarie, Ziua 2. Literatură queer, o porție de mâncare taiwaneză și un artefact cultural
18 Februarie, Ziua 3. Câteva scurtmetraje, o dezamăgire și o surpriză
19 Februarie, Ziua 4. Un walk-out, un film ca un vis și o pasăre cu aripile tăiate
20 Februarie, Ziua 5. O reîncarnare, o transgresiune socială și o răceală
21 Februarie, Ziua 6. O dramă grecească, o comedie finlandeză și un loc aparte al sufletului
22 Februarie, Ziua 7. O dimineață în pat, o schimbare la față și o invazie
23 Februarie, Ziua 8. Două filme de patrimoniu, o ultimă plimbare și un zbor în creierii nopții
24-25 Februarie, Zilele 9-10. Epilog la București
***
14 februarie: Preambul la București
Azi pornim la drum cu Ryan-Air-ul de seară – e a treia oară când merg la Berlinale, după edițiile din 2018 și 2020, iar festivalul nu mai pare așa de fioros și de copleșitor ca-n primii ani. Ușor-ușor, am învățat să navighez căile acestui festival c-o selecție enormă și să-mi îmblânzesc senzația de FOMO. Pornesc deci la drum împăcată cu gândul că probabil n-am să apuc tot ce-mi doresc să prind și că socotelile de-acasă cu cele din târg se vor nimeri doar parțial; în plus, e și ocazia de-a închide definitiv un cerc: Berlinala din 2020 a fost unul dintre ultimele momente de normalitate pentru mine înainte de dezlănțuirea pandemiei, așa că această revenire este, la nivel personal, și un soi de punct pe care-l pun unei perioade foarte tulburi și stranii.
E cea de-a 73-a ediție a festivalului, prima ediție fără niciun soi de restricții – care au mutat festivalul online în 2021 și care au afectat desfășurarea ediției în persoană de anul trecut – marcând deci o revenire la normalitate. Iar revenirea e într-un mare fel: cu nimeni alta decât Kirsten Stewart în rol de președinte al juriului (în care îl va avea drept coleg pe Radu Jude), un nou parteneriat cu Armani Beauty, cât și – important pentru publicul local – o consistentă prezență românească la festival.
Știu de pe acum că nu o să plec de acolo fără să bifez două filme: Music de Angela Schanelec și In Water de Hong Sang-Soo – doi dintre cineaștii mei contemporani preferați, care pun sub semnul întrebării narativitatea clasică din cinema. Mai vreau neapărat să prind și filmele românești, cât și noile lucrări de Christian Petzold, Lois Patino, Melissa Liebthal și Margarethe Von Trotta (despre poeta Ingeborg Bachmann, jucată de Vicky Krieps!). Sigur, lista e mult mai lungă, dar acestea ar fi câteva must-sees; sper să reușesc să strecor și ceva din retrospectiva de filme coming of age și cea dedicată regizorilor de culoare din Germania, organizată sub umbrela Forumului.
Merg la festival cu my partner (in crime), Pedro, cu care am venit aici și acum 3 ani – și care e persoana perfectă cu care să împart aceste zile.
***
15 Februarie, Ziua 0. Încălzire
O borsetă chic, un eveniment cam dezlânat și o Claire Denis în mare formă
Ne petrecem dimineața cu gazdele noastre, Christi și Alex, care ne-au primit cu brațele deschise în apartamentul lor din Ostkreuz – facem de aici cam jumătate de oră până la Berlinale Palast, epicentrul festivalului. Apoi dăm o tură prin cartier (cu o oprire obligatorie la Mustafa’s Kebap, una dintre micile legende ale orașului) și ne îndreptăm spre Potsdamer Platz, ca să ne ridicăm badge-urile. În loc de omniprezentele tote bags de festival, primim o borsetă roșie – o alegere chic, très Berlin – și, deși înțeleg că sunt mulți jurnaliști nemulțumiți că nu-și pot băga laptopul în ele (no shit, Sherlock), eu sunt mai mult decât fericită cu ea.
Seara mergem la deschiderea evenimentului paralel al festivalului, Woche der Kritik. Un eveniment în vena Semaine de la Critique (din cadrul Festivalului Cannes), organizat de Asociația Criticilor Germani, cu o selecție aparte de filme, al cărui program este coordonat de partenerul meu, Pedro. Are loc la Akademie der Kunste, în Pariser Platz, într-o clădire cu geamuri înalte, de sticlă, care dau spre poarta Brandenburg-ului – unde vedem mii de oameni care s-au adunat pentru a comemora victimele cutremurelor din Turcia. Pe parcursul serii cântecul unui imam străpunge discuțiile din sală, parcă aruncându-le în derizoriu. În definitiv, orice am avea de spus despre cinema pălește în fața unei tragedii de o asemenea anvergură.
Evenimentul, organizat sub titlul „Cinema of Care”, e relativ dezlânat. Discursul de început al organizatorilor, prezentat în germană și în engleză, mănâncă din prima trei sferturi de oră (de unde rețin o asumare a precarității în care s-a desfășurat organizarea acestei ediții). Un keynote speech al profesoarei Isabella Lorey (political theorist la European Institute for Progressive Cultural Policies) – în care analizează genizarea și apolitizarea muncii de îngrijire și vorbește despre devalorizarea acesteia sub sistemul capitalist și patriarhal, dar și despre formele de violență (economică, „domestică”, legală și machistă) care o afectează – ridică nivelul discuției.
Evenimentul are loc la Akademie der Kunste, în Pariser Platz, într-o clădire cu geamuri înalte, de sticlă, care dau spre poarta Brandenburg-ului – unde vedem mii de oameni care s-au adunat pentru a comemora victimele cutremurelor din Turcia. Pe parcursul serii cântecul unui imam străpunge discuțiile din sală, parcă aruncându-le în derizoriu. În definitiv, orice am avea de spus despre cinema pălește în fața unei tragedii de o asemenea anvergură.
Dar lucrurile se dezumflă rapid. Proiecția unui scurtmetraj de Elke Marhöfer (reușit) este urmată de o discuție via Zoom care devine rapid repetitivă, astfel încât se fac deja mai bine de două ore când începe atracția principală a serii – un panel cu regizoarea Claire Denis (!!!), Marek Hovorka (directorul Festivalului Ji.hlava) și curatoarea Abby Sun, moderată de Devika Girish de la Film Comment. Denis e în mare formă. Livrează gând poetic după gând poetic – tratează cuvintele „care” și „aesthetic” cu circumspecție, iar când spune că vizionarea unui film singur, acasă, e ca un soi de masturbare, se lasă cu un râs înfundat în sală, care s-ar traduce prin oh doamne, cum a fost și pandemia asta.
Din păcate, discuția nu reușește să atingă un numitor comun, fiecare vorbește pe cont propriu, cu excepția lui Hovorka, care încearcă să creeze punți între ce spun celelalte două vorbitoare.
La finalul celor trei ore de discuții, fără pauză (!), evenimentul se încheie brusc, fără întrebări din partea publicului, lăsându-mă mai degrabă cu o senzație de derută decât de elucidare.
***
16 februarie, Ziua 1
O expoziție nostalgică, o reconstituire și un film ca o bomboană pentru milleniali
Ne începem prima zi oficială din festival cu o vizită în cartierul Wedding, la silent green, unde are loc expoziția An atypical orbit din cadrul Berlinale Forum Expanded. O instalație audio-video anuală a Forumului, inspirată de conceptul de expanded cinema (anume, un cinema care caută și alt context decât cel al cinematografului), care se organizează începând cu cea de-a 56-a ediție a festivalului. (De altfel, la expoziție este prezentată lucrarea „Time Tunnel: Takahiko Iimura at Kino Arsenal”, care reia o instalație prezentată la Arsenal în 1973, la începuturile Formului.)
Expoziția cuprinde o combinație de lucrări ale unor nume tinere de pe orbita festivalieră, printre care Un gif larguisimo de Eduardo Williams – care îmbină imaginea unei endoscopii cu cea a unor imagini de vacanță filmate cu un tele-obiectiv –, cât și clasici giganți. Chiar lângă intrare, pe un ecran clasic de televizor rulează Puccini conservato de Michael Snow, într-un omagiu adus marelui cineast experimental canadian care s-a stins în luna ianuarie.
Printre temele centrale ale expoziției este familia, iar artistul cel mai proeminent este Tenzin Phuntsog, prezent cu trei lucrări care explorează migrația. Una dintre ele, care de altfel deschide expoziția, îi înfățișează pe părinții artistului (care au migrat din Tibet în SUA) dormind. Însă cea care mă înduioșează cel mai mult este compusă din trei casete de bijuterii în care sunt încastrate mici ecrane pe care rulează imagini tip home movie din Tibet. Din expoziție rămâne cu mine și o instalație interactivă care explorează ideea de false amintiri de familie, de Tamer al Said – folosind imagini găsite într-o arhivă grecească –, care invită vizitatorii să folosească instantanee imprimate din filme pentru a nota amintiri (fie ele sau nu adevărate) într-un caiet care le este pus la dispoziție.
Primul film al acestei ediții îl bifăm la Kino Arsenal: Where God is Not, de Mehran Tamadon, în care regizorul invită trei foști prizonieri politici din sistemul penitenciar al Iranului să descrie condițiile în care au fost ținuți și formele de tortură la care au fost supuși. Un film cu un aparat interesant, deși nu nemaivăzut – prin reconstituiri minimale ale „decorului” și vorbele foștilor deținuți, spectatorul este lăsat să își imagineze cruzimea incredibilă din aceste închisori (totul de la tortură psihologică intensă la bătăi de o cruzime feroce).
Prezent constant în cadru, Tamadon nu doar că își demistifică prezența din proces, ci se și deschide criticilor (de pildă, atunci când martori săi sunt copleșiți de direcția în care acesta îi conduce) cât și unei priviri meta-cinematografice. Un film foarte dur, cu siguranță, cu concluzii nihiliste. În definitiv, recunoaște necesitatea sa ca document, dar se îndoiește că ar putea avea vreun efect asupra torționarilor și oamenilor regimului – în vorbele unuia dintre foștii deținuți: „Și, ce crezi că se va întampla dacă revii în Iran? Că te vor băga la închisoare și apoi vor semna toți regizorii și actorii scrisori deschise în numele tău? Frumos!”.
Blackberry este un răspuns delicios la toate biopic-urile recente care se iau foarte în serios și, pe cât de lejer și de amuzant, pe atât de profund critic este la adresa corporatizării tech.
Seara se încheie cu un film aproape „opus”: Blackberry, de Matt Johnson, care cu siguranță va ajunge și la noi. Filmul e o cronică a echipei care a creat legendarul smartphone care a dominat anii 2000, dar nu vă așteptați la un film ca The Social Network, nici la unul ca The Big Short. Johnson creează o comedie în vena unor seriale precum The Office, puternic bazată pe umorul de limbaj și caracter, în care confruntă marotele rechinilor tech ai începutului de mileniu cu tocilăreala acestor ingineri care-și petrec timpul liber jucând Doom II și Starcraft și consumând pe bandă rulantă filme ca Star Wars, Raiders of the Lost Ark sau They Live.
Blackberry este un răspuns delicios la toate biopic-urile recente care se iau foarte în serios și, pe cât de lejer și de amuzant, pe atât de profund critic este la adresa corporatizării tech. În plus, e și o bomboană nostalgică pentru milenialii pe care-i va atrage într-un joc de trimiteri la artefacte digitale: totul de la Age of Empires la Winamp.
***
17 februarie, Ziua 2
Literatură queer, o porție de mâncare taiwaneză și un artefact cultural
De dimineață mergem la Orlando, ma biographie politique, la Cinemaxx – primul film al renumitului teoretician spaniol Paul B. Preciado, cunoscut pentru scrierile sale despre queerness, sexualitate și identitate. Filmul intră în dialog cu clasicul roman al Virginiei Woolf (Orlando), într-o adaptare liberă, profund infuzată de conceptul de fluiditate: atât de gen, cât și una formală (un hibrid între ficțiune, documentar și formatul eseistic).
Romanul este considerat o lucrare fundamentală a literaturii universale moderne, ca fiind cu mult înaintea vremurilor sale în termeni de reprezentare a genului (titularul Orlando se transformă din bărbat în femeie la mijlocul romanului), cât și în trena unei adaptări cinematografică (Orlando, r. Sally Potter, 1992), considerată la rândul ei un clasic al Noului Cinema Queer. Preciado nu își propune atât o modernizare a romanului prin completările pe care le aduce acestuia în termeni de reprezentare a transsexualității, cât să găsească un Orlando ascuns în sânul fiecărei persoane trans. De altfel, fiecare performer din filmse introduce cu aceeași formulă: „Bună, sunt X, iar în filmul acesta îl voi juca pe Orlando, de Virginia Woolf”.
Relația lui Preciado cu Woolf este în mare parte admirativă, care găsește în interiorul lucrării ei conexiuni profund politice (atât în ce privește sexualitatea, cât și colonialismul, privilegiul nobilității și identitatea legală/legislativă), dar totodată critică. Prima jumătate de oră din film este dedicată unor adăugiri: de pildă, despre medicalizarea și patologizarea persoanelor trans. Odată trecută această parte mai liberă și slab închegată în vinietele sale și întrucâtva mai nedirecționată, Preciado intră în adaptarea liberă propriu-zisă, re-înscenând cu persoane trans (de toate genurile, etnicitățile și vârstele) momentele marcante ale romanului, pe care le îmbină cu biografiile actorilor, dar și cu gândurile și memoriile sale. Devin ca niște note de subsol cinematografie, într-un manifest care zbârnâie de vervă, nerv politic și îndrăzneală.
Preciado nu își propune atât o modernizare a romanului prin completările pe care le aduce acestuia în termeni de reprezentare a transsexualității, cât să găsească un Orlando ascuns în sânul fiecărei persoane trans.
Orlando-ul anului 2023 nu-i un film perfect, însă tocmai conceptele de perfecțiune și imperfecțiune fac parte din arealul de construcție pe care acesta la chestionează.
La final, e deja ora prânzului. Ne bucurăm că următorul film este în zona Zoo Palast, la Delphi (cel mai frumos cinematograf al Berlinalei, de departe), așa că profităm de ocazie să dăm o tură și pe la Lon Men’s Noodles din zonă, micuțul și deliciosul restaurant taiwanez unde am avut una dintre ultimele cine în oraș înainte de lockdown, în 2020. Comand aceiași tăieței cu sos de arahide pe care i-am luat și atunci și pe care am încercat de nenumărate ori să mi-i fac singură acasă în ultimii trei ani. Pe cât de plăcut este să închid toate aceste cercuri, pe atât de mult mă fac să mă gândesc la câte s-au schimbat de atunci.
Ne oprim să bem o cafea cu amicul nostru de la MUBI, Danny, și mergem să vedem Kara Kafa (Black Head), primul film din retrospectiva de film diasporic prezentată în cadrul Forumului, care-a fost interzis în Turcia și a dus la exilul creatorului său. Un artefact absolut fascinant al unei mișcări marginale, acum dezgropate. Deși filmat ca un serial de televiziune din anii optzeci – zoom-uri nebunești, un stil actoricesc excesiv de histrionic pe alocuri, multă dramă –, filmul lui Korhan Yurtsever este atât de profund politic, încât aproape că e o lucrare de agitprop.
Centrul narațiunii este reprezentat de familia lui Cafer, un emigrant turc care lucrează într-o uzină locală, care suferă modificări radicale odată strămutată în Germania. Soția lui, odinioară casnică, este nevoită să se angajeze la o fabrică de tricotaje, copiii lui nu se integrează în sistemul (pre-)școlar, iar autoritatea tradițională a soțului se erodează pe zi ce trece. Interesant e conflictul de cuplu: în vreme ce soția are o trezire politică și începe să militeze alături de colegele ei într-o celulă marxistă, el adoptă o poziție de dreapta – a imigrantului docil, care nu dorește sub nicio formă să intre în conflict cu puterile din noua sa țară (deși aceasta îi exploatează forța de muncă), fiindcă depinde de veniturile sale.
Cu mici note preluate din tradiția neorealistă, mai ales din De Sica (printre care o scenă care are în centrul ei o bicicletă), Kara Kafa e într-adevăr datat în anumite privințe – are o poziție destul de teribilă vizavi de chestiunea violenței domestice –, dar rămâne un testament politic în continuare valabil în ziua de astăzi.
Dăm o tură și pe la Lon Men’s Noodles din zonă, micuțul și deliciosul restaurant taiwanez unde am avut una dintre ultimele cine în oraș înainte de lockdown, în 2020. Comand aceiași tăieței cu sos de arahide pe care i-am luat și atunci și pe care am încercat de nenumărate ori să mi-i fac singură acasă în ultimii trei ani. Pe cât de plăcut este să închid toate aceste cercuri, pe atât de mult mă fac să mă gândesc la câte s-au schimbat de atunci.
Spre seară, ne întoarcem la Cinemaxx, pentru The Adults, de Dustin Guy Defa (al doilea film nord-american pe această ediție, iată). Plăcut, dar complet inofensiv, cu o premiză și execuție tipică indie-ului din State – un homecoming movie, cu umor quirky și plin de trimiteri cinematografice (de la Buster Keaton și Godard la Regele Leu și The Simpsons), cu Michael Cera în calitate de protagonist.
Dacă eu cea de la 16 ani ar fi văzut acest film, m-ar fi dat pe spate și aș fi învățat pe de rost unele din replicile sale. Dar așa, îl iau ca pe un respiro de la o selecție altminteri profund politică de filme la Berlinale, o mică distracție drăgălașă din care rămân cu o singură revelație: cea a actriței Sophia Lillis, care are toată expresivitatea facială și corporală a unei actrițe de film mut, atât de ingenuă și de hipnotizantă încât acaparează tot ecranul în rolul lui Maggie, sora cea mică a familiei.
P.S. Mâine au loc premierele mondiale ale celor două filme românești în secțiunea Forum, Mammalia (r. Sebastian Mihăilescu) și Între Revoluții (r. Vlad Petri). Revin cu impresii.
***
18 Februarie, Ziua 3
Câteva scurtmetraje, o dezamăgire și o surpriză
Zi de foc azi – care începe la 9:30, la Cubix Alexanderplatz, cu proiecția filmului Între Revoluții, apoi fuga la o cafenea ca să-mi notez gândurile despre el într-o cronică la cald. În fața cinematografului a fost mutat ecranul care transmite în direct conferințele de presă ale festivalului, odinioară plasat la Sony Center (inimă a festivalului în 2018, aflat acum în reparații capitale, și cu cinematograful Cine Star închis încă dinaintea pandemiei) – ocazie cu care prind puțin din conferința de presă a filmului lui Sean Penn despre Ucraina și Zelensky, la care pare că au mers doar oamenii obligați să scrie despre film de către redacțiile lor. Nu se aude prea bine, e mult trafic și plouă cu găleata, dar văd că Sean Penn poartă o șapcă cu cozoroc pe care scrie – cu roz! – Killer Tacos. Amazing.
Mă întâlnesc cu Oana Ghera și intrăm la proiecția pentru presă și industrie a scurtmetrajelor, programele I & II. Siigur, ca la orice festival mare care are o programe de scurte, mereu croite pentru a atinge câte puțin din toate, e imposibil să-ți placă chiar toate. Însă punctez aici două care mi s-au părut foarte reușite – 8, de Anaïs-Tohé Commaret, o explorare supra-realistă a vieții de cartier în banlieue și Jill, Uncredited de Anthony Ing, care recuperează imaginea unei actrițe care a avut o carieră prolifică în figurație. Jill, Uncredited de Anthony Ing este o mică odă adusă ei, dar și tuturor actorilor care apar în fundalul imaginilor pe care le vedem pe marele ecran, adesea rămași suspendați în viziunea noastră periferică.
Intrarea spre Universitatea Humboldt e blocată de zeci de figuranți îmbrăcați în ofițeri SS, unii îmbarcați în mașini de epocă umplute cu cărți (probabil că se filmează o scenă a arderilor), cu toții bărbați tineri, cu toții purtând banderole cu zvastica. Recunosc că nu-i neapărat ce mi-aș fi dorit să văd și mai ales nu în Berlin.
Urmează apoi o primă dezamăgire a acestei ediții – Cidade Rabat, de Susana Nobre. Văzusem filmul anterior al cineastei, prezentat la Berlinale în 2021, No Taxi do Jack – un film-portret hibrid, ludic și însuflețit al unui taximetrist –, așa că așteptările pentru acest film despre o producătoare de film care trece prin pierderea mamei ei erau suficient de ridicate. Iar prologul filmului – care spune povestea unei scări de bloc și a locuitorilor săi, din perspectiva cuiva care a copilărit acolo – părea perfect: însă de acolo totul merge în jos. Europudding, după cum îl numește colegul Morozov: iarăși, o femeie adesea singură, constant încruntată, care trece prin pierderea unui părinte, care are nevoie de-un moment de dans pe o melodie stupidă la jumătatea filmului pentru a fi „caracterizată”, care se plimbă printr-o colecție de viniete seci care vor a ne spune ceva despre natura doliului dar și a privilegiului social, a detașării emoționale în modernitate și a tuturor locurilor comune a cinemaului recent, dar fără a avea substanță concretă sau ceva nou de spus. Rinse and repeat. Păcat.
În drum spre ultima proiecție a serii, decid să fac o plimbare de la Checkpoint Charlie până în Potsdamer Platz, via Friedrichstrasse și Unter den Linden, zona mea preferată din centrul Berlinului, probabil fiindcă e cea mai bine conservată arie a acestuia, unde mai scapi de zgârie-nori și sticlă – însă dau nas în nas cu ce-ar putea prea bine să fie un viitor film de Radu Jude: intrarea spre Universitatea Humboldt e blocată de zeci de figuranți îmbrăcați în ofițeri SS, unii îmbarcați în mașini de epocă umplute cu cărți (probabil că se filmează o scenă a arderilor), cu toții bărbați tineri, cu toții purtând banderole cu zvastica. Recunosc că nu-i neapărat ce mi-aș fi dorit să văd și mai ales nu în Berlin.
Ultimul film al serii – a cincea proiecție a zilei, record pe care nu l-am mai egalat demult! – e și cel mai bun al întregii mele Berlinale de până acum: Here, de Bas Devos, prezentat în secțiunea Encounters. Filmat în cadre lungi și puternic saturate pe peliculă, în format academic, Here urmărește câteva zile din viața unui emigrant care lucrează în construcții, Ștefan (Ștefan Gota, jucând cu multă delicatețe), care e pe punctul de-a se întoarce în România pentru vacanța de vară și care, înainte de plecare, se vede cu câțiva apropiați, la rândul lor emigranți.
În a doua parte a filmului, o surpriză – nimeni altul decât Teodor Corban, în ceea ce este probabil ultimul lui rol de cinema, jucând proprietarul unui garaj de mecanică auto. Și ce film superb în care să-și fi folosit pentru ultima dată capacitățile sale incredibile!
Deși este plasat în Bruxelles-ul Gastarbeiter-ilor, filmul nu virează înspre teritoriul bine-tatonat al suferinței, izolării și exploatării, dimpotrivă – ci subliniază umanitatea personajelor sale prin reprezentarea momentelor lor de calm și liniște, micile momente și detalii ale vieții cotidiene care au puterea să capete o aură aproape transcendentă. Cum sunt, de pildă, superbele scene ale plimbărilor lui Ștefan prin parcuri, în care se strecoară adesea un respiro cu cadre macro ale florei bogate care îl înconjoară, care ne spun că suntem înconjurați de atât de multă viață, iar orice viață conține în ea atât o semnificația ei profundă, cât și o ușurătate a ființei.
În a doua parte a filmului, o surpriză – nimeni altul decât Teodor Corban, în ceea ce este probabil ultimul lui rol de cinema, jucând proprietarul unui garaj de mecanică auto. Și ce film superb în care să-și fi folosit pentru ultima dată capacitățile sale incredibile! Deși mic, rolul său are parte de un monolog extrem de emoționant, mai ales în contextul plecării sale dintre noi, care amintește puternic de Corban în rolul zapciului Constandin, mai cu seamă în momentele sale de introspecție și mâhnire. La final, genericul dedică filmul memoriei acestuia – și ce omagiu perfect.
***
19 Februarie: Ziua 4
Un walk-out, un film ca un vis și o pasăre cu aripile tăiate
Azi reușesc să mă odihnesc puțin de dimineață și să fac o plimbare cu Pedro prin cartier, unde ne oprim pentru un bine-meritat mic dejun la o brutărie din cartier. Urmează prima mea proiecție din această ediție la Berlinale Palast, de altfel primul mare cinematograf cu peste 1.000 de scaune în care am călcat vreodată. Îmi amintesc și acum momentul, când am mers acolo la o proiecție de presă și m-am simțit absolut copleșită de senzația de-a fi înconjurată de atâția oameni. O mică furnică într-un mușuroi imens. Pedro merge să vadă De Facto, din Forum, iar eu am făcut o alegere de care nu sunt foarte sigură – fie o să-mi placă mult, fie o să-mi displacă tot la fel de mult – Ingeborg Barchmann, Reise in die Wuste, de Margarethe von Trotta.
Cea de-a doua variantă se confirmă rapid: pe ecran se derulează o dramoletă de Hallmark (filmată ca atare), în care această poetă enormă este văzută strict în raport cu bărbații din viața ei, iar atât ea, cât și ei sunt reduși la caricaturi. Vezi, de pildă, marele Max Frisch, mintea din spatele Homo Faber și Mein Name Sei Gantenbein (de altfel, o scenă îngrozitor de kitsch sugerează că geneza acestui roman din urmă are loc ca urmare a unui discurs ținut de Bachmann și explicat în cei mai primitivi termeni), care este redus la un simplu terchea-berchea care spune platitudini precum „mă fascinează mintea ta” sau la cea mai primitivă gelozie.
Ceea ce nu-i a spune că Frisch n-ar fi fost capabil de lucruri oribile în relația cu Bachmann (vezi romanul ei, Malina, totodată o adaptare de succes de Werner Schroeter), ci că este inexplicabil acest scenariu care sună de parcă ar fi fost scris de o adolescentă, în contextul unei ample corespondențe care-ar fi putut să furnizeze material pentru scenele celor doi. Cât despre Bachmann – jucată superb de Vicky Krieps, pasăre în colivia acestui film –, degustăm amplu din suferința ei și mult mai puțin din ceea ce o face unul dintre cele mai mare nume ale literaturii germane postbelice.
În fine, decid să ies din sală după ce o scenă absolut imbecilă și rasistă, care îmi întoarce stomacul pe dos: Bachmann e într-o cafenea din Egipt, singură, în hainele ei impecabile, iar doi tineri arabi se holbează la ea, apoi o abordează în cel mai libidinos mod. Iar cei doi nu vorbesc engleza – așa că scenariul crede de cuviință că discuția dintre ei cele două părți trebuie să se structureze pe principiul „eu Tarzan – tu Jane”. Oribil.
Deși e tentant să spui că Forms of Forgetting este un soi de meditație, sau un test de anduranță, este mai degrabă un film care se joacă tocmai cu acel ceva inefabil care se află la granița între conștient și subconștient, oniric și rațional, un film de-o tandrețe incredibilă.
Ce bine că următorul film este fix o cură pentru o așa experiență – Forms of Forgetting, de Burak Çevik. Un film-eseu care folosește drept osatură o discuție liberă dintre doi actori, Nesrin și Erdem, pornind de la visele lor, experiențele din terapie, fosta lor relație de cuplu, confruntând mereu ideea de amintire și ne-amintire (care, spune Nesrin, citând din Marc Auge, nu sunt neapărat două lucruri opuse). Peste discuția lor, Çevik țese o tapiserie de imagini care amintesc de filmele documentare ale lui Tsai Ming-liang: spații liminale din Istanbul (printre care și situl unui viitor muzeu de artă, unde acest film se va arăta în viitor), lacuri înghețate, sere botanice, un laptop pe care rulează un film de Stan Brakhage.
Tocmai nespectacularul imaginii testează în spectator conceptul de memorie, de retenție / atenție, de extern procesat prin intern. Deși e tentant să spui că Forms of Forgetting este un soi de meditație, sau un test de anduranță, este mai degrabă un film care se joacă tocmai cu acel ceva inefabil care se află la granița între conștient și subconștient, oniric și rațional, un film de-o tandrețe incredibilă.
Și un ultim film pe ziua de azi – The Cage is Looking for a Bird, de Malika Musaeva, debutul acestei tinere cineste de origine cecenă, refugiată de război în copilărie. Un film extrem de fragil în contextul invaziei Ucrainei – co-producție franco-rusă, automat desuetă dincolo de propria voință, deși este un film profund critic la adresa societății cecene și a marotelor sale patriarhale.
Filmul, realizat pe peliculă granulată, care adesea își îndreaptă ochiul lentilei spre peisaje bucolice, urmărește un an din viața unei fete pe nume Yakha, care trăiește într-un sat parcă desprins din timp – deși are 17 ani, este încă în mod vizibil o copilă, una cu apucături rebele, și activitatea ei preferată este să se plimbe peste dealurile care înconjoară satul cu prietena ei cea mai bună, Madina. Viața lor paradisiacă este însă pe punctul de a se încheia– vine vârstă măritișului, iar singura lor alegere este fie să accepte o căsătorie aranjată de familie, ori să aleagă de bunăvoie un băiat (oarecare) din sat și să-i ceară să o ia de nevastă, pentru a se emancipa de părinți. Teren tatonat – dar ce este aparte la abordarea lui Musaeva este faptul că universul pe care-l țese pe ecran este unul aproape exclusiv feminin (arareori mai apare câte un personaj masculin), cu toate tandrețea dar și contradicția ei. Mama Yakhăi și-a acceptat cu multă dificultate „crucea”, dar își încurajează fiicele în aceeași direcție fatalistă, împinsă de la spate nu atât de tradiție, cât de nevoia de a supraviețui într-un sistem cu coordonate cât de poate de clare (sărăcia profundă, patriarhalismul). Nu-i nici un film didactic, nici un film care să edulcoreze în vreun fel realitățile sociale de pe teren (poate doar romanțează copilăria la sat), însă unul executat foarte corect, poate prea corect. Totuși, un debut notabil.
La final ne propunem să ajungem la o petrecere, dar după un drum îndelungat înspre estul orașului (ocazie cu care vedem East Side Gallery, cu lucrarea mea preferată de artă stradală din lume – My God, Help Me to Survive This Deadly Love), dăm nas în nas cu o faimoasă coadă Berlineză. Noroc că, fix când să plecăm cu coada între picioare de la petrecere, ies bunele prietene Irina Trocan și Sasha Gabrizova, cu care stăm puțin de vorbă-n față, până când niște noi cunoștințe ne racolează la o bere de consolare la Tante Emma, un bar din apropiere care pare desprins din Fassbinder. Gata, la culcare.
***
20 Februarie: Ziua 5
O reîncarnare, o transgresiune socială și o răceală
La Berlin e ba zi cu soare, ba o zi ploioasă și cu vânt, fără etape intermediare – și azi e una din cea de-a doua categorie. Azi (abia azi, spre rușinea mea) merg pentru prima dată la cinematograful de la Akademie der Kunste, din Hanseatenweg, locație istorică a cinefiliei germane. Aici a fost locul în care legendarii curatori de cinema Ulrich și Erika Gregor au pus bazele, în 1963, a Freunde der Deutschen Kinemathek, unde vreme de șapte ani au proiectat importante filme din istoria cinematografiei globale, cât și a Germaniei interbelice – aceiași soți Gregor care mai târziu au fondat Forum-ul și Arsenal. Un loc de legendă – mi s-a strâns puțin inima la gândul că Harun Farocki a văzut cândva filme pe același ecran pe care urma să-l privesc și eu, senzație amplificată de studenții academiei care treceau lin, je-m’en-fische-ist prin foaier.
Meniul: Samsara de Lois Patiño – în proiecție publică, prezentată chiar de către Carlo Chatrian, directorul artistic al Berlinalei –, unul dintre filmele pe care le anticipasem cu mult entuziasm înaintea festivalului, al treilea lungmetraj realizat de tânărul cineast galician, prezent la festival și în urmă cu trei ani, cu Lua Vermella.
Lucrând din nou cu actori neprofesioniști într-un format docu-fictiv în care granițele dintre cele două sunt adesea imperceptibile, Patiño îndreaptă o privire răbdătoare, tămăduitoare asupra unei școli de călugări budiști, filmată pe peliculă de 16mm, perfect croită pentru un film cu o cromatică atât de puternică, adesea potențată în secvențe în care suprapune ilustrații religioase peste cadrele sale.
O senzație spectatorială absolut incredibilă, ceva ce nu cred să fi trăit vreodată într-un cinematograf – măcar nu astfel. Fără niciun dubiu, Samsara cel mai bun film al întregului festival de până acum.
Firul narativ este minimal – vedem viața de zi cu zi din această comunitate izolată, unde tineri din jurul Laos-ului, din varii etnii, vin adesea pentru a evada din medii sărace, iar din această observație se desprinde povestea unui tânăr care vizitează zilnic o femeie bătrână, aflată pe patul de moarte, pentru a-i citi versete despre reîncarnare și despre călătoria sufletului după moarte. Și, în mod absolut incredibil, Patiño face aici un pariu imens și decide să folosească mijloacele cinemaului pentru a reprezenta tocmai această călătorie, într-o secvență care durează pe puțin vreo zece minute. Fără a strica surpriza (doar să spun că este un film care trebuie obligatoriu văzut în sala de cinematograf), tot ce pot spune este că această secvență incredibilă este un amestec din învățăturile curentului letrist, secvența călătoriei din Odseea Spațială, cât și din punctele de turnură din El auge del humano și What Do We See When We Look at the Sky?. O senzație spectatorială absolut incredibilă, ceva ce nu cred să fi trăit vreodată într-un cinematograf – măcar nu astfel. Fără niciun dubiu, Samsara cel mai bun film al întregului festival de până acum.
Între cele două filme, o vizită scurtă la birourile Filmgalerie 451 – atât casă de producție, distribuție și butic de DVD-uri –, ocazie bună de-a mă simți ca în faimoasa Criterion Closet (ce titluri: Marseille, Blissfully Yours, un box set Pasolini…) și de-a primi un exemplar din Counter Gravity, volumul definitiv despre biografia marelui cineast experimental German, figură centrală a filmului arhitectural și structuralist contemporan, Heinz Emigholz, ale cărui lucrări nu știu să fi fost văzute în România în alt loc decât pe MUBI – și care sper să aibă cândva parte de o retrospectivă la noi.
Revin la AdK pentru al doilea film pe care mi l-am notat din retrospectiva de film diasporic: Ordnung (1980), de Sohrab Shahid Saless – cineast Iranian refugiat în Germania în anii șaptezeci.
Un film extrem de diferit față de filmul precedent din retrospectivă: extrem de riguros în formalitatea sa (cadrele sunt compuse foarte atent, adesea geometric), în care îl urmărim pe cetățeanul Sladowsky, un tip cu un comportament straniu. În prima scenă a filmului, îl vedem mergând pe o stradă pustie, oprindu-se, apoi urlând „Trezirea! Trezirea!” până când reușește să trezească locuitorii străzii. Zisul Sladowsky – despre care înțelegem că ar fi fost cândva inginer constructor, dar că n-a mai muncit de vreo doi ani – este nu atât un trântor care trăiește de pe spatele soției sale din ce în ce mai exasperate, cât un om care pare să fi decis să se detașeze complet de societate: se plimbă mult, dar totodată evită o groază de locuri (îndeosebi, agenția de muncă), hrănește animale și plante cu tutun, scrie poeme stranii și privește îndelung casierițele de la magazinul alimentar.
Apare întrebarea – ce este cu acest om? Este excentric? Țicnit? Depresiv? Sau pur și simplu cineva care încalcă în mod conștient și obstinat regula numărul unu a fiecărei orânduiri sociale: dorința de-a munci și a fi productiv? Cu un ultim capitol care aruncă o privire dură a modul în care societatea patologizează orice individ care se abate de la normă, Ordnung însumă tocmai aici privirea diasporică: prin modul în care creează un personaj pe care societatea nu-l dorește asimilat decât cu forța.
Deși mai aveam un al treilea film în program – Eastern Front, de Vitaly Mansky și Yevhen Titarenko – și multă lume cu care să mă văd apoi, în timpul proiecției simt că-ncepe o răceală. Csf, aia e, final anticlimactic pentru această intrare în jurnal – mă urc în S-Bahn și-ajung deja acasă la ora zece seara, ceva ce nu cred c-am făcut vreodată la acest festival. Bummer.
***
21 Februarie: Ziua 6
O dramă grecească, o comedie finlandeză și un loc aparte al sufletului
Ziua cea mare, ziua de foc: în această dimineață se proiectează Music, noul film al Angelei Schanelec, iar diseară – In Water, noul Hong Sang Soo. Drept care ne trezim la șapte dimineața că să ajungem la timp la Palast – și, dragi cititori, trebuie vă să spun din capul locului că foarte puține lucruri de pe fața acestui pământ mă fac să mă scol din pat la ora aceasta, iar unul dintre ele este șansa de a vedea noul Schanelec.
Ca oricare dintre filmele ei, Music este simultan foarte simplu și foarte dificil de descris în termeni descriptivi: este un film-pandant pentru giuvaierul ei din 2016, The Dreamed Path, iar nu doar datorită faptului că ambele filme traversează atât Grecia cât și Germania de-a lungul câtorva decenii, fără a ni se da detalii specifice despre situarea temporală a narațiunii. Mai degrabă, e un corespondent cu un mesaj final solar, în contrast cu fatalismul filmului precedent, deși conține în el extrem de multă tragedie.Tragedie redată în maniera ei aluzivă, puternic influențată de Bresson, cineast al căror unici adevărați moștenitori contemporani sunt ea și Pedro Costa –, o afirmare a faptului de-a trăi, de-a decide asupra acestui fapt în favoarea sa.
Muzica din titlu se lasă așteptată (la fel ca și dialogul: a doua replică din film se aude cam la 30 de minute după începerea sa, nu cu mult înaintea primului moment muzical), însă ce rol catartic incredibil joacă aici: de la Händel la folk modern în vena Nick Drake / Elliott Smith, intuind asupra temelor majore ale filmului și totodată parcă încifrându-le și mai puternic. Un film extrem de liber – ca toate filmele ei. Cred că șanse mari la premiul pentru regie; depinde mult de juriu.
Foarte puține lucruri de pe fața acestui pământ mă fac să mă scol din pat la ora 7 dimineața, iar unul dintre ele este șansa de a vedea noul Schanelec.
Luăm o cafea după film cu Cristina Iliescu și cu Dora Leu, care participă la ediția din acest an a Berlinale Talents. Apoi fugim spre Cubix, dar nu înainte de a face o oprire la o remorcă cu mâncare georgiană pentru un Khachapuri, unul dintre cele mai bune feluri de mâncare de pe pământ. Fiindcă n-aveam nimic de văzut, intrăm să vedem filmul finlandez din Encounters, Mummola – o comedie de familie simpatică despre un Crăciun cum altfel decât tensionat, unde bunicul e beat mort, dar este efectiv cea mai umană ființă din peisaj (incluzând copiii). Un film okay, dar probabil că peste o săptămână o să uit că l-am văzut. Cu excepția unei scene la care am râs de m-am spart: adolescentul familiei pleacă în trombă cu mașina și se plimbă aiurea, ascultând cu volumul dat blană hit-ul definitoriu pentru orice copil la 13-17 care vrea să se forțeze să se simtă trist, adică Zombie, de la The Cranberries. Magnific.
Apoi intru la al treilea program de scurte cu Oana Ghera –- nimic de văzut aici, cum, de altfel, a fost și cazul programului cinci, pe care am și uitat să-l trec în jurnalul de acum două zile. (Mint: doar Back, de Yazan Rabee, despre trauma continuă a unui refugiat din Siria, la un deceniu de la Primăvara Arabă – un film fără meandre inutile ca majoritatea scurtelor pe care le-am văzut, bine stăpânit formal și cât se poate de actual.) Prindem un apus superb când ieșim de la proiecție, iar după mă întorc la Potsdamer, pentru câteva scurte din Forum, la Kino Arsenal.
Înainte de film, ne întâlnim din întâmplare cu noul nostru amic din State, Edo, la The Barn – ocazie cu care discutăm despre peisajele festivaliere din țările noastre, munca de curator de festival, peisajele critice. Ni le alătura la un moment dat și Christopher cu Daniela, apoi pornim tous ensemble la In Water. Am senzația că nu prea a plăcut multora acest film – din sală s-a tot ieșit, la ieșire se discută c-ar fi cel mai slab film al lui, unii fac concesii și zic că le-a plăcut oleacă chiar și-așa, alții că deloc (doar Dora Leu e în asentiment cu mine). Lucru care mă lasă puțin perplexă – clar, sunt extrem de atașată de filmografia și opera per ansamblu a lui Hong Sang-Soo, pe care o asociez cu unele dintre momentele mele cele mai fericite din ultimii 5 ani, așa că poate că nu sunt imparțială.
Cu siguranță e cel mai minimalist film de-al lui, lucru care, într-un anumit sens, este rezultat firesc al unui cineast care în ultimul deceniu a distilat, restrâns și rafinat o metodă și un sistem auctorial extrem de distinctiv. Și dintre filmele sale despre artiști, e cel care arată în modul cel mai explicit de până acum procesul creativ: turnarea unui scurtmetraj, într-o manieră foarte liberă, de către trei tineri (o actriță, un actor devenit regizor, și un regizor devenit director de imagine).
Pentru mine, acest blur al filmului înseamnă totuși și altceva: un mesaj despre o realitate imediată a cărei percepție începe să se estompeze, la fel ca o amintire despre tinerețe, despre vitalitatea și melancolia ei simultane.
Totuși, profund autobiografic – nu doar în ce privește zisa manieră liberă, bazată pe spontaneitate și încredere în organicitatea procesului, nici în ce privește coloana sonoră (compusă și cântată la chitară de Sang-Soo însuși, căruia i se alătură partenera sa, Kim Min-Hee, în calitate de vocalistă), ci imaginea. Zvonul este că cineastul a început să își piardă treptat vederea, ori cea mai mare parte dintre cadrele filmului sunt unscharf. Ori pentru mine acest blur înseamnă totuși și altceva: un mesaj despre o realitate imediată a cărei percepție începe să se estompeze, la fel ca o amintire despre tinerețe, despre vitalitatea și melancolia ei simultane. O să vreau neapărat să-l revăd, dar simt deja că acest film atât de artizanal (regizat, scris, montat, produs, etc. de același om) mi s-a cuibărit într-un loc aparte al sufletului.
***
22 Februarie: Ziua 7
O dimineață în pat, o schimbare la față și o invazie
Răceala mi-a venit de hac în dimineața asta. Cu mult melodramatism, îi spun lui Pedro de dimineață să „go on without me” [la proiecția noului Petzold, Roter Himmel]. O să văd cum merge ziua de azi și câte o să pot, momentan, tot ce vreau e să dorm îmbrățișată cu Guy, labradorul gazdelor noastre.
*
Reușesc să dorm puțin, să scriu câteva gânduri despre ziua de ieri și să mă ridic din pat ca să merg la El Rostro de la Medusa, cel de-al doilea lungmetraj al Melissei Liebthal, una dintre figurile cele mai proeminente ale tinerei generații de regizori argentinieni care, în ultimii câțiva ani, a propus o abordare profund inspirată de found footage și arhive.
Într-o eră a imaginii în care multe cineaste folosesc mijloacele cinemaului pentru a pune în scenă propriile vieți și anxietăți (Ivana Mladenovici, Sofia Bohdanowicz), e fascinant să vezi cum aceste mijloace pot fi puse în serviciul unei premise fantastice, nu doar a uneia realiste.
Este prima ei ficțiune – ce-i drept, cu note profund auto-referențiale: în centrul filmului o avem pe Marina, o tânără femeie care, într-o bună zi, se trezește cu un alt chip. O transformare à la Gregor Samsa, care declanșează o criză de identitate (inclusiv legală), tratată însă într-un registru comedic și lejer. Pe marginea narațiunii principale (în care Marina fie încearcă să-și recupereze chipul cel vechi, fie își folosește chipul cel nou pentru a creiona altă existență), Liebthal țese prin animație și imagini din arhive o serie de gânduri despre chipurile animalelor, despre identitatea biometrică și despre trăsături generaționale.
Interesant aici este faptul că acest chip pierdut, pe care îl vedem doar în fotografii (unele dintre ele apărând și în filmul ei anterior, Las Lindas, 2016), este chiar cel al cineastei, deschizând astfel un foarte interesant front de discuție despre auto-ficțiunea cinematografică și modul în care aceasta poate fi folosită în mod speculativ. În definitiv, într-o eră a imaginii în care multe cineaste folosesc mijloacele cinemaului pentru a pune în scenă propriile vieți și anxietăți (Ivana Mladenovici, Sofia Bohdanowicz), e fascinant să vezi cum aceste mijloace pot fi puse în serviciul unei premise fantastice, nu doar a uneia realiste.
Încă mă simt destul de rău, așa că-mi anulez un bilet (pentru filmul lui Luke Fowler – deja confirmat în alte festivaluri internaționale, așa că îmi pun speranța că o să mai am ocazii) și-l caut pe Pedro la Potsdamer. O luăm încet. Bem o cafea de rămas-bun cu buna prietenă Sasha G., care pornește înapoi spre Praga, apoi mergem să mâncăm o porție de Käsespätzle cu o cineastă pe care P. a cunoscut-o la Mar del Plata.
Când simt că-mi revin puțin din amețeala răcelii, intrăm la proiecția Art College 1994 (r. Liu Jian) de la Cubix – una dintre cele două animații din competiția oficială, care-mi făcuse și mie cu ochiul. Animat cu tehnica rotoscopiei, filmul urmărește o mână de studenți care discută de toate, de la dating și moartea lui Kurt Cobain la tensiunea dintre arta chinezească tradițională și arta modernă conceptuală – însă fără prea mare substanță; e mai degrabă o colecție de scheciuri care-mi amintesc de animațiile flash de pe netul copilăriei mele.
Așa că n-avem prea mari regrete când ieșim de la Art College ca să trecem strada la Arsenal, unde are loc premiera mondială a filmului-eseu Home Invasion, de Graeme Arnfield. Pe Graeme l-am cunoscut toamna trecută, la BIEFF, unde a prezentat scurtmetrajul Pervading Animal, – despre istoricul virușilor de calculator și conceptualizarea acestora.
Deși înfiorător la nivel existențial, Home Invasion este o deconstrucție exemplară a tuturor tehnologiilor care ne promit mai multă siguranță, dar ne oferă în schimb mult mai multă groază.
Această noțiune de istoricizare a tehnologiei moderne primează și în acest nou film, care, în cinci capitole, urmărește ascensiunea noilor sisteme de sonerii smart, cu camere și microfoane integrate, cât și mișcarea ludită, care-a încercat să se opună indistrializării în secolul XIX. O gândire genealogică și generativă, structurată în jurul a cinci personaje istorice (între care și D.W. Griffith), folosind drept liant aceeași structură narativă: trezirea în noapte dintr-un coșmar, opoziția cu paranoia și teama, raportarea la spațiul privat (în proprietate) și cel exterior.
Vedem imaginile din film ca și cum le-am vedea printr-un vizor: în cerc, cu o vagă deformare tip fish eye, în timp ce pe ecran se perindă imagini din brevete tehnice, found footage de pe rețelele unde utilizatorii soneriilor smart își urcă materialele, fragmente din filme horror și gravuri, țesute laolaltă prin text-over. La Q&A-ul de după, Arnfield (cu mult umor) spune că „E vechea poveste din filmul documentar, mi-aș fi dorit ca acest film să nu fie nevoit să existe”. Deși înfiorător la nivel existențial, Home Invasion este o deconstrucție exemplară a tuturor tehnologiilor care ne promit mai multă siguranță, dar ne oferă în schimb mult mai multă groază.
După film, mai rămân la o bere cu Oana cât timp îl aștept pe Pedro să iasă de la premiera lui Mal Viver, de João Canijo – despre care spune că este foarte bun. Poate îl apuc mâine – în ultima noastră zi deja, ceea ce pare ireal.
***
23 Februarie: Ziua 8
Două filme de patrimoniu, o ultimă plimbare și un zbor în creierii nopții
Apucăm să mai recuperăm un pic de somn, de dimineață – după ce-mi termin de scris jurnalul pe ziua de ieri, ne îndreptăm spre o ultimă zi la Alexanderplatz, care va avea doar filme de patrimoniu. N-am prins bilet la Suzume sau la filme pe care le-am ratat, Berlinala începe să încetinească puțin din goana ei nebună (market-ul din Alexander Gropius, unde n-am reușit să ajung anul acesta, s-a închis deja) și-n rest am cam văzut ce mi-am propus să văd, în mare.
Așa că mergem la proiecția proaspăt-restauratului A Rainha Diaba (1974, r. Antonio Carlos da Fontoura), o nebunie de film de categoria B din Brazilia, un soi de Mean Streets pe acid despre o grupare mafiotă queer care vinde droguri, care caută un țap ispășitor pentru a nu face pușcărie și care e frământată de conflicte de putere interne. Subversiv în ce privește modul în care reprezintă cultura hippie și comunitatea queer a epocii respective, dar totuși extrem de slab în ce privește aspectul de film de acțiune (oameni care cad pe spate cu avânt și fețe contorsionate după ce-au fost împușcați, femei cărora li se aplică bătăi corective, imagine de serial TV șaptezecist). În sală o zăresc pe Irina Margareta Nistor și mă distrez la gândul unei casete clandestine cu acest film dublată de către dânsa.
Un ultim prânz în care putem profita de faptul că Berlinul este probabil capitala culinară a Europei – și ne luăm un Bánh mì de la un micuț local vietnamez. Bem o cafea cu un prieten cineast de-al lui Pedro, care ne îndeamnă să vizităm librăria Pro Qm, despre care ne spune că e cea mai grozavă din oraș: ofertă enormă și specifică de teorie culturală, cărți de cinema și arhitectură. Genul de loc din care nu-ți mai vine să pleci, dar trebuie să revenim la Cubix, pentru I Heard it Through The Grapevine (1982), de Dick Fontaine.
În sală o zăresc pe Irina Margareta Nistor și mă distrez la gândul unei casete clandestine cu acest film dublată de către dânsa.
Ce promite a fi un film-portret al marelui scriitor și activist pentru drepturile civile James Baldwin (unul dintre scriitorii mei de suflet) și a unei vizite pe care acesta o face în sudul Statelor Unite este, de fapt, un peisaj adesea tăios și foarte dureros despre o Americă în care de-segregarea persoanelor de culoare s-a făcut doar pe hârtie, o mitologie care acoperă realitățile brutale ale ghetourilor, ale închisorilor și spațiilor publice. Baldwin este mai degrabă un liant: cel mai adesea între cameră și diverși lideri ai comunității de culoare care exprimă rezerve, ba chiar deziluzii („Într-un fel, e de fapt mult mai rău acum”, spune la un moment dat cineva), pe care scriitorul îi ascultă cu nesaț, folosindu-și statura pentru a le oferi vizibilitate. Un moment șocant al filmului arată o conferință publică la care participă acesta, iar un rasist intră în mod clandestin pe frecvența boxelor pentru a face amenințări: Baldwin asimilează situația, siderat, apoi revine spectaculos – „oricine ai fi, chiar de-ar fi să mă asasinezi în următoarele două minute, adevărul e că nu mai contează ce spui, fiindcă doctrina supremației albe a apus!”.
Ce film pentru a încheia Berlinala mea.
Ne luăm rămas bun de la Danny și Darren în fața cinemaului, oprim să luăm niște ultime cadouri și un adieu de la Palast la Potsdamer și-o ultimă cină la Lon Men, apoi fuga acasă. Le mulțumim lui Christi și Alex pentru primire, apoi ațipim vreo oră înainte să ne pornim spre avion, care decolează la ora 6:15 AM. Crunt, dar a meritat.
24-25 Februarie: Zilele 9-10
Epilog la București
Dorm puțin și prost pe avion – turbulențe, anunțurile pilotului, etc. La sosire, shuttle-ul ne lasă din greșeală la o poartă de îmbarcare. Râdem, ne urcăm la loc, trecem ușor de pașapoarte și mergem în stație la 783, unde cred că se află jumătate din reprezentanța românească la Berlinale – echipa Mammalia, actrița Ioana Chițu (prezentă în Talents), mai multă lume. Luăm niște merdenele de la colț pentru micul dejun. Adormim.
*
Mă trezesc. Ședință de redacție. Comandăm mâncare. Pun o mașină la spălat. Prindem din urmă niște screeners. Întind rufele. Adormim.
*
Mă trezesc. Spăl bucătăria și baia. Screener Disco Boy. E un remake prost după Beau Travail. Adorm.
*
Mă trezesc. Am visat că a avut loc un incendiu în subsolul cinematecii Eforie în care au murit mulți pompieri, și că ne-am adăpostit într-un apartament din blocul de deasupra, care arăta exact ca în anii șaptezeci și de parcă încă ar fi fost locuit de fantoma proprietarei sale, o fostă lucrătoare la cinematograf. What the fuck. Comandăm mâncare.
Ne uităm la ceremonia de închidere la Berlinalei. La Berlin pare că ninge. Radu Jude o înfășoară pe Kirsten Stewart cu paltonul lui pe covorul roșu. Scurtmetrajul care mi-a plăcut cel mai puțin câștigă Ursul, helas. Palmares grozav în Encounters – bifează premii Samsara și Here. Foarte bun și cel al competiției oficiale – evident, câștigă un film care s-a proiectat după ce am plecat, Sur L’Adamant, de Nicolas Philibert, un documentar. Se vede rezultatul unui juriu care n-a clacat în fața presiunilor comerciale (vezi premiul pentru scenariu acordat lui Music). Mă bucur tare. Adormim.
***
Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.