A 16-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Documentar şi Drepturile Omului One World Romania (28 martie – 9 aprilie) l-a avut ca invitat special pe Želimir Žilnik, considerat unul dintre cei mai importanți și provocatori regizori ai cinema-ului socio-politic şi un rebel al filmului iugoslav și post-iugoslav. 

Selecţia OWR a propus publicului bucureştean o retrospectivă de 14 filme de scurt, mediu și lung metraj din diferite etape ale carierei regizorului sârb, care se întinde pe cinci decenii şi care cuprinde în total peste 50 de titluri (ficţiune, documentar, docudramă). 

Născut în 1942, Želimir Žilnik trăieşte şi lucrează la Novi Sad. Filmele sale au fost selectate la câteva dintre cele mai mari festivaluri din lume, precum cele de la Berlin, Toronto, Rotterdam sau Oberhausen. Debutul său în lungmetrajul de ficţiune, Early Works (1969), despre un grup de tineri care vor să facă o revoluţie, dar care descoperă că viaţa reală nu e ca în cărţi, a fost recompensat cu Ursul de Aur la Berlinale, după ce a făcut obiectul unui proces în Iugoslavia.

Alături de cineaşti precum Dušan Makavejev şi Aleksandar Petrović, Želimir Žilnik a făcut parte din aşa-numitul Val Negru Iugoslav, o mişcare cinematografică din anii ‘60-’70, cunoscută pentru stilul neconvenţional, umorul negru şi privirea critică asupra realităţilor socialiste.

După ce primele sale filme au avut probleme cu autorităţile comuniste, a lucrat o perioadă, în anii ‘70, în Germania de Vest, unde a realizat filme critice la adresa sistemului de migraţie.

Puterea de a observa şi de a extrage poveşti fascinante din vieţile oamenilor simpli este trăsătura comună a filmelor sale.

„Žilnik este un deconstructor și demistificator pe întreg parcursul carierei sale, de la pozițiile sale politice la stil(urile) cinematografic(e). Cinematografia lui Žilnik este un vast teren de joacă și experimentare unde el refuză cu încăpățânare să se supună formei, folosind limbajul filmic ca unealtă pusă în slujba ideilor și întrebărilor sale politice, pe care le-a urmărit cu consecvență de-a lungul întregii sale cariere”, l-a descris One World Romania în prezentarea retrospectivei. 

Cu ocazia prezenţei sale la Bucureşti, am realizat un interviu pentru rubrica de discuţii cu cineaşti consacraţi. Am pornit de la războiul din Ucraina şi povestea spectaculoasă a celui mai cunoscut film al său, Early Works, şi am ajuns la gustul său pentru experiment şi pentru filmele cu buget redus.

Deoarece filmele dumneavoastră abordează, printre altele, traumele din această parte a Europei, vreau să vă întreb cum vedeți invazia Rusiei în Ucraina și, de asemenea, ce cred oamenii din Serbia despre acest război. Din mass-media reiese că o parte importantă a opiniei publice sârbe este pro-rusă.

Bineînțeles, toată lumea încearcă să urmărească informațiile despre acest război. Cred că opinia generală este că, de fapt, războiul din Ucraina sau, mai precis, ocupația rusă este un pericol pentru soarta planetei noastre și toată lumea este șocată. Dacă analizezi situația în ceea ce privește partidele politice, există practic două tabere. Una este așa-zisul grup pro-democratic, împotriva invaziei rusești și pro-solidaritate cu Ucraina și cu întreaga politică a NATO și a țărilor occidentale. Și aș spune că există doar o minoritate reprezentată de acești fani pro-Putin, iar unii dintre ei provin din fostul regim comunist.

Prin urmare, consider că versiunea conform căreia majoritatea oamenilor din Serbia sau din fosta Iugoslavie sunt pro-ruși pur și simplu nu este reală. Există doar o minoritate care adoptă această poziție. Și un motiv îl constituie rănile și amintirile neplăcute provocate de bombardamentul NATO asupra Serbiei din 1999. Dar cred că acești oameni se mint singuri. De ce? Pentru că uită că înainte de bombardament, au fost luni și luni de negocieri cu președintele sârb Slobodan Milošević, care a fost atenționat că ceea ce încearcă să facă miroase a genocid. Dar a continuat să „curețe” Kosovo și apoi au început bombardamentele.

Ce vedem acum în Serbia, un lucru care poate nu se întâmplă în alte țări, este că atât ucraineni, cât și ruși vin ca refugiați, numărul lor ajungând la aproximativ 80.000-100.000. Ambele grupuri etnice și-au făcut organizații de solidaritate. Ucrainenii și rușii mărșăluiesc împreună pe străzile din Belgrad strigând „Opriți războiul”. Mulți dintre refugiați, dintre care unii experți în tehnologie digitală, își deschid afaceri. Prin urmare, ceea ce vedem este că ambele grupuri sunt bine primite. Nu am citit în presă și nu am văzut niciun fel de ostilitate sau furie nici împotriva rușilor, nici împotriva ucrainenilor.

Sunteți de acord cu opinia că cinemaul dumneavoastră este politic? Și ce înțelegeți prin cinema politic?

Când aleg un anumit subiect de film, fac asta pentru a surprinde și a păstra în memoria colectivă ceea ce se întâmplă în jurul meu, evenimentele care au loc, dacă oamenii sunt relaxați sau afectați, modul în care reacționează regimul etc. În multe situații, regimul reacționează complet distructiv sau anarhist. De exemplu, perioada de tranziție (n.r. – de după căderea comunismului). În unele țări europene, această tranziție către democrație s-a încheiat cu succes și într-un mod firesc, poate doar cu excepţia faptului că figuri din poliția secretă au încălcat drepturile omului. S-au deschis granițele, oamenilor li s-a dat dreptul să călătorească și să-și aleagă profesia. În schimb, în țara noastră perioada de tranziție a fost una complicată.

Puterea a fost preluată de niște stalinişti înrăiţi, care nu aveau capacitatea morală de a conduce, precum cei din Al Doilea Război Mondial, care au luptat împotriva fasciștilor timp de patru ani şi, în final, cu ajutorul rușilor, au câștigat războiul și i-au alungat pe fasciști din țara noastră. Prin urmare, această a treia generație de birocrați după Tito și anturajul său au fost cei mai răi dogmatici, au încercat să aplice direct politica stalinistă. Nebunul de Milošević a trimis o delegație să ceară ajutor generalilor care se revoltaseră împotriva lui Boris Elțîn (n.r. – primul președinte al Rusiei, 1991-1999). O mișcare de neînțeles. Sentimentul era că trăim niște vremuri foarte ciudate. Oamenii se temeau și erau confuzi. 

Atunci, cum puteai să reacționezi? Mergeam cu camera pe străzi și încercam să fac lumină asupra situației prin comentariile mele. De exemplu, în 1993, am făcut Tito’s Second Time Among the Serbs, în care am filmat un actor deghizat în Mareșalul Tito vorbind cu oamenii de pe stradă. Apoi am realizat un lungmetraj de ficțiune, Marble Ass (1995), de asemenea un tablou al acelei realități, și un scurtmetraj documentar despre cel mai mare protest împotriva lui Milošević, Do jaja (1996), care a fost difuzat de cele mai importante canale de știri internaționale.

Ați experimentat întreaga carieră, atât prin subiectele filmelor, cât şi în ceea ce priveşte forma lor. Ați filmat pe peliculă, pe video, apoi pe digital. Ați realizat filme atât pentru cinema, cât și pentru televiziune. Ați abordat deopotrivă ficțiunea și documentarul, dar și forme hibride. Ați făcut lungmetraje, dar și o mulțime scurtmetraje. Ați putea explica această apetență pentru experimentare?

Are de-a face și cu parcursul primelor mele filme. Am început ca regizor de documentar în 1966. La acea vreme, puteam filma doar pe peliculă de 35 mm, ceea ce era foarte complicat din cauza costului mare și a numărului foarte mic de camere de 35 mm care existau în oraș. O cameră simplă de 35 mm costa cât o mașină din ziua de azi, iar o cameră mai mare, cu care puteai să înregistrezi și sunet, costa cât un Rolls Royce. Erau doar două sau trei astfel de camere în Belgrad. Foarte puțini aveau acces și își permiteau. În același timp, documentarele erau mult mai populare în rândul publicului, pentru că, la cinema, înaintea filmelor de ficţiune, erau difuzate documentare de scurtmetraj, și exista în general o preferință pentru cele autohtone.

Însă curând situația a început să se schimbe, odată cu evoluția tehnologiei, când au apărut aceste camere noi, în primul rând Beta. Și odată cu răspândirea lor, a explodat întregul mediu cinematografic, deoarece a devenit mai accesibil și mai ușor să filmezi. În acel moment, pentru că nu puteam aștepta să ajung la o cameră bună, dar și pentru că mă atrăgea scurtmetrajul, am început să lucrez pe video.

Primul și cel mai cunoscut lungmetraj al dvs., Early Works (1969), are o poveste spectaculoasă în spate, fiind inclusiv obiectul unui proces la acea vreme. De ce a fost considerat atât de periculos?

Filmul a fost produs de Avala Film, cel mai mare studio din țară, la inițiativa lor, pentru că avusesem succes cu documentarele. Au venit și mi-au spus: „Žilnik, ar trebui să-ți faci filmul de debut, cu buget redus, iar noi te vom ajuta”. Așa că l-am făcut. Înainte de a fi distribuite, filmele erau supuse unui proces de cenzură, fiind vizionate de anumiți funcționari. În cazul filmului meu, am primit aprobarea pentru difuzare. A rulat timp de patru luni în cinematografe, iar producătorul era foarte fericit pentru că își recuperase investiția. Dar într-o zi m-a chemat la studio. Mi-a dat un document și mi-a spus să-l semnez şi că este foarte urgent. L-am întrebat ce reprezintă și mi-a spus că e o declarație pentru presă în care anunțăm că filmul nostru, Early Works, care se afla în distribuție, nu este filmul pe care l-am terminat, ci e un film care a fost furat și că premiera noastră va fi în șase luni. I-am spus: „Tovarășe, cred că ai băut ceva.” Iar el a răspuns: „Nu fi prost, EL a văzut filmul și a fost foarte supărat și a oprit proiecția după 15 minute”, și a arătat spre un tablou cu Tito de pe perete. I-am spus că nu-l cred și atunci l-am chemat pe proiecționist care lucra și el pentru Avala Film. Omul a venit și a spus: „Tito a oprit filmul. Nu a comentat prea mult. Și-a aprins un trabuc și a spus că nu înțelege ce vor să facă idioții ăia din film. Lui Tito nu-i plac filmele astea moderne, preferă filmele cu partizani și cowboy. Pentru el, cea mai bună distracție seara este muzica mariachi. Deci nu e vorba despre filmul ăsta în mod special, a oprit toate așa-zisele filme moderne pur și simplu pentru că e bătrân.”

Apoi producătorul a chemat procurorul și i-a zis că nu vreau să semnez acel document. Procurorul a spus că trimite acuzația ca filmul să meargă în judecată și că va veni poliția. Eram pregătit să merg la închisoare, dar polițistul a spus că numele meu nu apare în document și că trebuie doar să ia copiile de proiecție ale filmului. Avala Film nu a vrut să-mi dea niciun avocat, dar, din fericire, făcusem Facultatea de Drept. Am mers la tribunal. Mi-am arătat diploma. Procurorul și-a expus acuzele într-un mod foarte primitiv, ca Andrei Vîșinski în Rusia anilor ’30. Așa că am ripostat: „Tovarășe procuror, ori nu sunteți membru al Partidului Comunist, ori nu ați citit programul Partidului Comunist, pentru că vă declarați împotriva libertății artei. Știți că există un capitol important despre libertatea artei? Sunteți un Vîșinski iugoslav. Tovarăşe judecător, ar trebui să-l trimiteţi în Rusia”. A trebuit să ripostez pentru că pentru mine era o chestiune de viață și de moarte. Din fericire, nici judecătorului nu i-a plăcut de procuror, din cauza modului primitiv în care își prezentase cazul.

Procurorul a spus că filmul este împotriva muncitorilor din fabrici și a țăranilor de pe câmp. Total absurd. Așa că judecătorul a trebuit să-l oprească și a hotărât să luăm o pauză. Erau mulți oameni prezenți în sală, mulți jurnaliști și mulți intelectuali. În timp ce ieșeam, mi-a spus: „De ce vociferezi, nu știi că filmul a fost văzut acolo sus?”. I-am spus că am auzit asta, dar și faptul că nu fusese nicio reacție din partea LUI. Nu aveam voie să menționăm numele lui Tito. „Dacă ar fi reacționat în vreun fel, nu aș fi aici, aș fi la închisoare acum”. A spus că am dreptate și m-a întrebat dacă am vreun martor. Am spus că da – toate departamentele de la Avala Film: „Îi voi chema să depună mărturie”. Așa că a doua zi, i-a ascultat pe acești oameni, iar procurorul nu a avut niciun argument de invocat. Apoi judecătorul a cerut să vadă filmul. După ce l-a văzut, mi-a spus în fața tuturor: „Ai făcut un film foarte plictisitor. Abia am reușit să nu adorm. Nu e un pericol pentru țara noastră, pentru ideologia noastră, dar e un pericol pentru tine, căci ai să mori de foame. Mai bine îți schimbi meseria”. Apoi i-a spus procurorului: „Tovarăşe, ridică-te. Dacă crezi că acest film plictisitor și nereușit ne poate distruge sistemul socialist, înseamnă că nu ai încredere în sistemul nostru. Și tu ar trebui să-ți schimbi meseria, deoarece ca procuror ar trebui să-ți aperi țara, nu să creezi confuzie”. Și a spus că filmul este liber. A pus asta în scris. Apoi filmul a fost selectat la Berlinale, unde a câștigat Ursul de Aur.

Aţi ales să lucraţi în principal filme cu buget redus şi aţi respins întreaga carieră aşa-numitul cinema de calitate.

Fac parte dintr-o generație care afla ce se întâmpla în lume direct de pe ecranele cinematografelor. Când am început să merg la cinema, la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50, în Iugoslavia tocmai începeau să difuzeze din ce în ce mai puțin filme staliniste și să se orienteze către Occident. Așa că la noi era cumva mai bine decât în Germania sau Anglia. De ce? Pentru că cinemaul italian, cinemaul francez, cinemaul sud-american, cinemaul scandinav, toți vedeau piața noastră ca fiind una mică și trimiteau filmele lui Fellini și Bergman mai întâi la noi. 

Când am plecat în Germania, după câțiva ani, ei încă nu văzuseră toate filmele lui Godard sau Truffaut. Probabil, în țările occidentale, unele dintre ele erau considerate filme de propagandă, în timp ce birocrații din țara noastră credeau că ar trebui să vedem cum e viața în Occident, unii dintre acești artiști fiind critici la adresa acesteia. Gândește-te doar la neorealism. Noi am văzut toate acele filme. Ăsta e și motivul pentru care am fost atras de cinema.

Filmul este un instrument și un mediu puternic care reflectă diferențele culturale și dintre oameni, precum și relația dintre bărbați și femei. Bineînțeles, uneori pot provoca dezbateri sau controverse. Am început să fac în principal filme cu buget redus tocmai pentru că nu voiam să fiu limitat de așteptările financiare. Când faci filme cu buget mare, ai mâinile legate – trebuie să returnezi banii și dai de tot felul de constrângeri. Atunci, nu poți provoca dezbateri. Am fost mai degrabă inspirat de filmele cu buget redus.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.