Continuăm seria de Q&A #behindthescreen luna aceasta cu Alexandru Solomon și noul său proiect de documentar, „Ouăle lui Tarzan”, care a avut premiera în cinematografe pe 6 octombrie. Un film despre experimentele de ieri și oamenii de astăzi din Institutul de Primatologie din Abhazia, o republică autonomă din nord-vestul Georgiei, un loc utopic în care maimuțele sunt la fel de captive ca oamenii.

Pentru început, cum v-a venit ideea pentru acest documentar?

Pe de-o parte mă interesa mitologia „tinereții fără bătrânețe” și a experimentelor medicale pe acest subiect. La un moment dat am dat peste povestea unui medic rus care trăia în Franța și făcea transplanturi de testicule de maimuță pe pacienți bătrâni și bogați. Prin povestea asta am ajuns la povestea unui alt medic sovietic care trăia în URSS și care avea un proiect de hibridizare între om și maimuță, pe la începutul anilor ’20. Ulterior am aflat că el a inspirat fondarea unui Institut de Primatologie din Caucaz, din Abhazia și că institutul mai există și astăzi. Am aflat și că în vara lui 2011 se ținea un congres mondial de primatologie într-un institut din Rusia fondat de o parte din echipa de la Suhum (capitala de astăzi a Abhaziei), care a imigrat acolo în timpul războiului georgiano-abhaz, și am hotărât să merg. M-am dus la congres, am cunoscut oamenii de acolo, am vizitat insitutul și, practic, de acolo a pornit totul – de la povestea aceasta istorică, poveste care ulterior a trecut în plan secundar, pentru că m-a interesat mai mult situația de azi a institutului.

Care a fost „traseul” filmului, de la idee, la obținerea fondurilor, la filmările propriu-zise și până la rezultatul final, ceea ce putem vedea astăzi în cinematografe?

Inițial am mers în Abhazia din propriul buget de vreo două ori. După aceea am reușit să obținem niște fonduri de la Programul MEDIA pentru dezvoltare de proiecte și așa am finanțat următorii doi ani de vizite, de scris, de filmat. Inițial filmam singur, apoi am luat un sunetist cu mine, prin 2014. Încercam să mă duc minim o dată, de două ori pe an, iar după vreo trei ani am câștigat concursul la CNC (Centrul Național al Cinematografiei). Destul de repede după aceea a urmat finanțarea de la Le Centre national du cinéma et de l’image animeé (Centrul Național al Cinematografiei din Franța). Încercările de a finanța acest proiect prin televiziuni nu au funcționat deloc, așa că, până la urmă, toată construcția de buget a fost bazată pe fonduri publice de cinema – cel românesc, cel francez și Eurimage. Începând cu 2015 am început să mergem în Abhazia cu echipa de filmare extinsă. Cam 80% din cadrele care apar acum în film sunt filmate în sesiunile din 2015 și 2016. Apoi a urmat aproape un an de montaj, de sunet, de post-producție.

Ce vă așteptați să găsiți prima oară când ați ajuns în Institutul din Abhazia și ce anume v-a surprins cel mai tare?

Când am ajuns acolo nu știam mai nimic despre locurile acelea. Citisem mai mult despre experimentele realizate în anii ’20, așa că a fost o experiență în sine toată întâlnirea cu locul, cu faptul că ei continuă, pe de o parte, niște linii de experimente tradiționale legate de prelungirea vieții și, pe de altă parte, de virusologie, vaccinuri, lucruri cu aplicație practică. M-a interesat raportul dintre aspectul utopic al medicinei ca știință și toată „bucătăria” concretă pe care o practică ei pentru a trimite maimuțe în Cosmos, de exemplu. Cercetătorii au fost preocupați ani de zile de găsirea unei soluții pentru evacuarea excrementelor – pentru că este, până la urmă, o problemă practică majoră. Au petrecut, de asemenea, ani de zile pentru a găsi o un device de imobilizare a maimuțelor în naveta spațială, în așa fel încât să nu se rănească. Era vorba de lucruri foarte, foarte mărunte, dar care făceau parte dintr-un fond utopic major. Desigur că și contextul național, politic de acolo m-a interesat. La un moment dat mi-am dat seama că există o relație directă între institut ca microcosmos științific și ceea ce e în jur – orașul, țara în sine, ca utopie post-ideologică.

M-au surprins toate aceste lucruri. Plus peisajul, faptul că țara are un fel de latură paradisiacă. Este o țară subtropicală – au munte, au mare, pământurile sunt fertile și este extrem de exotic ca vegetație dar, în același timp, este un loc distrus din punctul de vedere al infrastructurii și al așezărilor umane. Contrastul acesta mi s-a părut frapant și în strânsă legătură cu povestea centrală.

Filmările au avut loc, așadar, din 2011 și până în 2016. A existat vreo întâmplare ieșită din comun, amuzantă sau demnă de povestit din timpul acestor filmări?

 Am mai scris pe blog – www.tarzanstesticles.com – povești legate de filmare. Institutul are un mod de organizare particular – există două „fețe” ale lui. Una dintre ele este grădina zoologică în care au acces locuitorii și turiștii și cealaltă sunt clădirile de experimente. Acolo, maimuțele sunt ținute în cuști mai mici. Într-o zi, filmam într-una din aceste clădiri, destul de aproape de cuști și o maimuță ne-a smuls parasolarul. Inițial m-am temut că a distrus și obiectivul, dar nu a fost cazul – a lăsat doar o urmă de labă.

Relația cu maimuțele a fost una foarte interesantă, în tot acest timp. A fost fascinant de privit și relaționat cu ele. Pe de o parte știi că sunt animale sălbatice în sensul cel mai pur, deci nu poți lega niciun fel de relație cu ele, cum legi cu o pisică sau cu un câine, de exemplu. Pe de altă parte observi cum comportamentul lor, chiar și la maimuțele adulte, seamănă foarte tare cu comportamentul infantil omenesc. Uneori nu știi cât din comportamentul lor e joacă și cât e strategie pentru a obține diverse lucruri de la tine. Mâncare, de obicei.

Care a fost cea mai mare provocare pe care ați întâmpinat-o în anii de realizare a acestui documentar?

Prima provocare a fost dată de obstacolul limbii, pe care am încercat să-l depășesc. Am luat cursuri de rusă un an de zile, dar pentru că rusa este o limbă foarte grea, n-am ajuns foarte departe. A fost îndeajuns încât să pot înțelege conversațiile și să pun întrebări. După aceea, adevărata provocare a fost de a încerca să strâng multiplele fire narative și tematice ale filmului în ceva care să se lege într-un tot coerent.

Chiar dacă documentarul pleacă de la experimentele făcute în trecut în Institut, accentul pică mai mult pe oamenii care încă se mai află acolo în prezent. Cât de greu a fost să rămâneți obiectiv când ați selectat și arătat poveștile lor?

Experimentele pe care le fac ei acum, acolo nu se compară nicidecum cu nivelul experimentelor din anii ’60 – ‘70, din perioada lor de glorie. Mi s-a părut mai interesant de urmărit felul în care relaționează îngrijitorii și cercetătorii cu maimuțele și în ce fel suferința lor e o oglindă a suferinței maimuțelor. M-a interesat să redau viața din acest spațiu în care și maimuțele, dar și oamenii sunt închiși.

Vocile din „Ouăle lui Tarzan” nu sunt ale unui povestitor, ci sunt vocile personajelor prezente în film și în institut. La un moment dat, însă, se aude și vocea din exterior a celui ce pune întrebările.

Am căutat să nu existe astfel de intervenții. Mi s-a părut important, mai degrabă, să aflăm de la personaje toate informațiile pe care voiau să le împărtășească cu noi, nu simțeam nevoia să exist eu în film.

Dar existați în film!

Exist în scena de la masă, dar doar pentru că așa a fost situația. I-am rugat să filmăm o reuniune a familiei uneia dintre doctorițele de la institut, doar că, din cauza ospitalității caucaziene, invitația la masă și masa în sine au devenit mai importante decât filmarea. Au considerat că filmarea este secundară și că e important să ne punem la masă, să mâncăm, să bem și să vorbim. A trebuit, deci, să mă „așez în cadru”. În plus, mi s-a părut fair să răspund acestei invitații și să mă alătur lor.

Cât de greu a fost să obțineți aprobarea pentru a filma în Abhazia și în Institut?

N-a fost deloc greu. Aprobarea institutului a existat, cumva, încă de la prima vizită. În august 2011 știam doar că mă interesează institutul în general și că povestea lui Ivanov o să existe în film. În afară de aprobarea institutului n-a mai fost nevoie, practic, de altceva. N-am avut niciodată probleme cât am filmat în Abhazia. La un moment dat, când a sosit echipa de filmare mai numeroasă și cu mai mult echipament, am cerut o aprobare de la Ministerul Culturii abhaz. Am mers acolo, ne-a primit ministrul adjunct, care nu părea foarte convins de faptul că mă interesează să fac un film despre institut. Credea că vreau să fac un film politic despre Abhazia și despre conflictul înghețat cu Georgia și a cerut să îi dăm scenariul în rusește. I l-am dus după două zile și ni l-a aprobat. Ca rezultat, ne-a dat niște acreditări de jurnaliști pe care nu ni le-a cerut nimeni, niciodată pe stradă.

Cât de dificil a fost să-i obișnuiți pe doctori, îngrijitori și cercetători cu camera de filmat, încât să păstrați veridicitatea materialului?

Fiind o relație care a durat câțiva ani de zile, la un moment dat au uitat de mine și de cameră. A fost interesant faptul că, spre finalul filmărilor, stânjeneala lor a revenit. Au redevenit conștienți de cameră și unii dintre ei au început chiar să refuze să mai fie filmați. Fiind foarte lung procesul de filmare, pe de o parte cred că se întrebau de ce nu mai termin și de ce tot revin, probabil găseau ceva ciudat în asta și credeau că urmăresc altceva. Simțeam un soi de respingere și mi-am dat seama că ăsta e sfârșitul, trebuie să închei.

Este, cumva, vizibil ironic faptul că majoritatea persoanelor din film sunt bătrâni și bătrâne care lucrează în acest institut de cercetare. Când ați început să filmați, ați avut cu siguranță un plan și v-ați dorit să urmăriți și să vorbiți cu anumite persoane de acolo. Când și cum s-a schimbat planul în toți acești ani de filmare?

 Contrastul dintre generații a devenit destul de repede o direcție ce trebuia urmată. De la primele vizite mi s-a părut șocant că acolo sunt ori oameni foarte bătrâni, ori foarte tineri și că persoane de vârstă medie nu prea sunt – iar asta are niște explicații sociologice, la fel și faptul că sunt mult mai multe femei decât bărbați acolo. Oamenii de vârstă medie și bărbații ori au murit în război, ori au fost exilați, ori fac lucruri mai profitabile decât cercetarea științifică. Alegerea personajelor nu a fost stabilită de la bun început. La prima vizită am cunoscut câțiva oameni, apoi, după alte vizite și hotărâri, mi s-a părut că ar fi ideal să existe cineva bătrân și cineva tânăr, între care să existe și o relație. Îmi fixasem câteva personaje pe care voiam să le urmăresc – doctorul Lapin, de exemplu, avea mult mai multă importanță la început. După care mi-am dat seama că nu funcționează această formulă doar cu doi-trei protagoniști, ci că e nevoie de mai multe personaje. Apoi m-am hotărât că, de fapt, nici măcar nu vor exista protagoniști, ci un fel de colecție cu multe personaje, având roluri cât de cât egale.

În documentar sunt intercalate anumite cadre cu proiecții pe pereții din holurile institutului. Ce rol are această intervenție și ce imagini putem vedea în acele cadre?

 Am căutat un fel de a aduce în prezent lumea anilor ‘20-’30, lumea sovietică, științifică, socialistă. Am vrut să apară ca un fel de prezență fantomatică ce bântuie institutul de azi care e în ruină, o proiecție mentală a acestei realități cândva glorioase și pline de entuziasm și elan – și de represiune, dar asta nu se vede în filmările din arhive. Am făcut cercetare în arhivele de film de la Moscova și am găsit destul de multe documente filmate în institut, cu maimuțe, cu medici, în anii ’20-’30, filmări din Abhazia. Și apoi am ajuns la această soluție: am închiriat un proiector de la Filarmonica din Suhum și l-am rugat pe director să ne lase peste noapte în institut să filmăm. Am petrecut vreo două nopți selectând și proiectând imaginile.

A existat ceva ce v-ați dorit foarte mult de la acest documentar și nu ați reușit să obțineți?

Cred că multe lucruri, da. Este un proces normal, tot timpul îți propui niște lucruri la început și ai un wishlist care se modifică pe parcurs, atunci când îți dai seama că nu poți realiza tot. De exemplu, am reușit foarte greu să-i conving pe cei din institut să filmăm la ei acasă și numai două persoane au acceptat. Tania, îngrijitoarea care crește maimuțe acasă, care a acceptat după vreo doi ani și Alisa, medicul cercetător care a acceptat să ne ducă la unchiul ei – dar acolo a fost un cadru, după cum se vede și în film, mult mai formalizat, de ospăț abhaz. Un alt lucru ar fi faptul că am încercat să urmăresc povestea lui Cicico, o maimuță pe care a crescut-o Tania și care apare în film în două etape: la două luni și la un an. La ultima sesiune de filmare am aflat că fusese dat de institut unui fotograf de plajă, așa că m-am dus pe o faleză unde știam că se află fotografi cu maimuțe, care au fugit și s-au ascuns în secunda în care ne-au văzut cu camera. Nu am reușit să intru în vorbă cu ei și nici nu au mai revenit. Asta se întâmpla chiar pe finalul filmării și nici nu știu dacă ar fi rămas la montaj, de fapt.

Filmul a fost prezent în cadrul festivalurilor de film din țară, dar și din străinătate, iar începând cu 6 octombrie a rulat în cinematografe. Ce feedback ați primit în tot acest timp?

Cred că oamenii înțeleg și simt foarte bine filmul. Nu este un film ușor și am știut de la bun început că, neavând o structură bazată pe voiceover sau pe un montaj dirijat, va solicita spectatorii să se implice și să facă singuri anumite legături. Dar mi s-a părut că este structura potrivită pentru genul acesta de film și că, dacă aș fi pus un voiceover, aș fi tăiat tot felul de cărări pe care spectatorul poate să zburde singur cu imaginația și înțelegerea lui. E solicitant și știu că din cauza aceasta și din cauza contactului cu experimentele destul de brutale se întâmplă ca, după film, oamenii să nu simtă nevoia să vorbească. Cineva mi-a spus chiar că ar trebui să fac Q&A-uri la două zile după. Sunt lucruri de digerat și este nevoie să treacă o anumită perioadă de gândire. Ceea ce mi se pare foarte frumos. Să te mai gândești încă la un film o vreme după ce l-ai văzut – cred că asta e bucuria cea mai mare, nu?

Romina Banu

Fotograf și redactor, a co-fondat Dissolved Magazine alături de Melissa. La Films in Frame adună recomandări de filme și seriale pentru weekend-uri liniștite și prezintă proiecte interesante din lumea filmului. Îi place să călătorească, să stea cu pisicile și să doarmă.