1:10 – CNC-ul și excluziunea sistematică a femeilor

7 iulie, 2023

Centrul Național al Cinematografiei a anunțat membrii comisiei care vor juriza proiectele cinematografice (ficțiune, documentar și animație) din următoarea sesiune deschisă: zece bărbați, o singură femeie. 

„(…) the silent image of woman [is] still tied to her place as bearer of meaning, not maker of meaning.” – Laura Mulvey

Am fi crezut că, după dezbaterile publice din 2021, când o singură femeie se număra între cei 11 membri ai comisiilor de selecție ai CNC, situația nu s-ar mai fi putut repeta. În definitiv, criticile au fost ample atunci, multiple, asumate chiar și de membra în cauză, Monica Felea – cine-ar putea ignora asta, ai spune? (la final, atunci li s-a adăugat pe ultima sută de metri cineasta Ruxandra Ghițescu). Ei bine, răspunsul este din nou același  – instituția care a transformat actul de-a ignora într-o metodologie existențială, adică Centrul Național al Cinematografiei. 

Care Centru ridică din umeri și arată cu degetul înspre lista de nominalizări primită dinspre asociațiile pe care le-a acreditat în acest sens (printre care, și CpF-istica asociație „Pro Familia”). La rândul lor, după ce presupunem c-ar fi fost o strădanie considerabilă, asociațiile (sau, mai bine spus, câteva dintre ele) au găsit câte o singură femeie (așadar, un total de 3) pe care să o considere competentă, să judece viitoarele filme ale cinematografiei autohtone. Și asta într-un an în care secțiunea tematică este dedicată „Filme[lor] cu și despre femei” (gândită atât de greșit, în primul rând verbal, darămite conceptual).

Anca Mitran, directoarea CNC: „Toată povestea vine din industrie, din breaslă”

Am contactat-o pe Anca Mitran, directoarea Centrului Național al Cinematografiei, pentru o poziție oficială referitoare la componența comisiei și lipsa echității de gen a acesteia, dar și pentru a afla dacă există soluții pe care instituția și industria le-ar putea propune în așa fel încât drepturile și responsabilitățile femeilor și bărbaților să fie tratate în mod egal în acest sector.

 „Uitați-vă pe propunerile făcute de asociații – de la ei pornește toată povestea. Legea spune că uniunile și asociațiile în domeniu fac propuneri. E libertatea lor de a propune pe cine doresc, deci eu nu pot să impun reprezentanții asociațiilor și uniunilor. Din propunerile respective se selectează comisia pe câteva criterii. Toată povestea vine din industrie, din breaslă. Nu depinde de noi, de CNC:  la contrapartidă, din cei 35 de salariați la CNC, sunt doar 4 bărbați”, a declarat Anca Mitran, directoare CNC, care a adăugat și faptul sunt multe producătoare care nu pot fi numite în comisii întrucât au proiecte și relații contractuale în desfășurare.

Am întrebat-o și dacă din postura de directoare a CNC – sau a membrilor din breaslă – există recomandări normative pentru noua lege a cinematografiei, tocmai pentru a asigura o participare echitabilă din ambele părți. „Ele nu au fost puse într-un act normativ. Cel puțin în legea cinematografiei, în ceea ce privește egalitatea de gen – ea nu apare ca obligativitate, ci ca o recomandare. Egalitatea între genuri nu e o dispoziție legală. Singurul lucru care ar putea să-l facă legea e ca în componența comisiilor și a altor organisme, la nivelul CNC, să recomande mai multe femei”, a mai spus directoarea CNC. 

„Eu nu pot să le întorc [propunerile către asociațiile care fac recomandări – n.r.] pentru că deja am interveni în liberul lor arbitru. Nu pot să le spun: „Nu sunt bune propunerile, propuneți și femei”. Este imposibil așa ceva.”

Anca Mitran, directoare CNC

Schimbarea se petrece – dincolo de ușile ferecate ale CNC-ului

Este greu să te mai inflamezi în fața deciziilor CNC-ului. Este greu, la fel ca-n orice război de uzură: perdantul este cel care, în timp, se acomodează situației aberante în care se află. Cel care-și dezvoltă un mecanism de auto-apărare care, în definitiv, nu este deloc condamnabil – să constate previzibilul situației, să constate din nou (și din nou) lipsa sa de putere față de aceasta, să consemneze scurt caracterul ignobil al situației și-apoi să-și vadă mai departe de viață. Până la urmă cine se poate zbate la infinit, mai ales dacă rezultatul nu este niciodată tangibil, niciodată concret?

În astfel de momente, nu poate să nu mă demoralizeze faptul că, orice pas înainte am fi încercat, ca proiect de generație, să-l facem pentru a aduce în conștiința publică ideea de echitate de gen, să o aplicăm cinemaului românesc, pare să fi fost făcut în derizoriu. Și asta mai ales cât timp instituțiile și entitățile care au putere & credibilitate continuă să funcționeze astfel și să ia decizii ignorând femeile acestei industrii, capacitatea lor decizională, expertiza și viziunea lor, a cunoașterii lor asupra cinemaului. 

Mesajul transmis este unul trist  – orice am face, oricare ar fi contribuția noastră și oricum ne-am strădui să punem până și cea mai mică piatră de temelie a cinemaului de mâine, noi – femeile din această industrie, nu contăm. Nici vocile noastre. Opiniile noastrie. Intuițiile noastre.  Dorințele noastre. Ele contează cam în proporție de 1:10. Suntem tratate de parcă ne aflăm aici ca să fim martorele pasive ale trecerii sale pâlpâitoare pe puținele ecrane de argint din această țară. Preferabil, în calitate de cumpărătoare de bilete. Și mai preferabil, fără nicio opinie despre rezultatul final, despre modul în care imaginea noastră este reflectată în acesta, de modul în care narațiunea tratează aceste imagini, nimic în afară de „Bravo, felicitări, mi-a plăcut, a fost interesant, m-a pus pe gânduri, sunteți cu adevărat un geniu, domnule regizor”.

Iar toate acestea, chit că există din ce în ce mai multe cineaste active în România. Chit că avem o generație de actrițe foarte vocale și implicate. Chit că cea mai mare parte a producătorilor de film din România sunt femei. Chit că același lucru se poate spune și despre critica de cinema, altă profesie puternic feminizată din industrie. Schimbarea se petrece – însă nu și dincolo de ușile ferecate ale CNC-ului, unde aceasta întârzie să apară, cu aceeași obstinație care ghidează opacitatea instituției. 

Într-o lume ideală, ar exista obligativitatea (dacă nu, măcar o prevedere) ca aceste comisii să fie construite după principiul reprezentativității, că fiecare asociație să nominalizeze cel puțin o femeie pe listele sale, sau chiar să existe o procedură mai democratică de atât în numirea candidaților. Această lume ideală încă o aștept.  

Fotografia din main: fotogramă din filmul „Erupția” (r. Liviu Ciulei)
(La acest articol a contribuit și Anca Vancu)

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.