În paralel cu secţiunile care arată filme noi, în premieră mondială şi extrem de căutate, la Festivalul de la Veneţia se desfăşoară, în sălile mai mici şi deschise atât acreditaţilor, cât şi publicului plătitor de bilete, programul Venice Classics. 

Creată în 2012, această secţiune, ale cărei proiecţii au mai degrabă o atmosferă intimă, de cinematecă, ferite de îmbulzeala şi glamourul care domină restul festivalului, prezintă atât filme de patrimoniu în versiuni restaurate, cât şi documentare proaspete despre cinema (regizori, actori, pelicule de altădată).

Secţiunea e curatoriată de Alberto Barbera, directorul artistic al festivalului, în colaborare cu Federico Gironi, jurnalist de cinema, scriitor şi curator. Versiunile restaurate sunt prezentate în premieră pe Lido, iar de recondiţionarea lor s-au ocupat arhive de film, instituţii culturale sau companii de producţie de peste tot din lume. Tot în primă vizionare sunt şi documentarele despre lumea filmului (care fascinează de mult La Biennale). Există chiar şi un juriu al secţiunii, format din 24 de studenţi (coordonaţi în acest an de scenaristul şi regizorul Andrea Pallaoro), recomandaţi de profesori de studii de film din universităţile italiene şi care acordă două premii, câte unul pentru cele două direcţii.

Sigur, aceste filme primesc mai puţină atenţie din partea media – jurnaliştii şi criticii de la festival sunt ocupaţi, cum e şi normal, cu filmele noi, în principal cele din competiţie, cu conferinţele de presă şi cu pregătirea materialelor. În plus, şi restul posesorilor de badge caută în marea majoritate aceleaşi titluri. Aşa se face că multe dintre proiecţiile din Venice Classics se derulează cu doar câteva zeci de spectatori. E drept, numele faimoase atrag ceva mai multă lume.

Conceptul din spatele selecţiei de filme de patrimoniu e relativ simplu şi a fost explicat chiar de Barbera şi Gironi când au anunţat cele 20 de titluri de la această a 80-a ediţie a festivalului (30 august – 9 septembrie): „Şi în acest an, line-up-ul Venice Classics încearcă să ofere publicului o secțiune transversală extinsă și cuprinzătoare a istoriei cinematografiei, acoperind genuri și curente, explorând stiluri cinematografice și celebrând mari cineaști și momente aniversare”. Programul e un amestec de filme celebre şi titluri puţin sau deloc ştiute. Plăcerea revizionării şi bucuria descoperirii – le-am experimentat pe amândouă prin cele câteva filme din Venice Classics pe care am reuşit să le strecor printre tentaţiile şi obligaţiile din Competition, Orizzonti sau Out of Competition în cele cinci zile petrecute la festival.

La capitolul revelaţii intră Life of a Shock Force Worker (1972), realizat de un regizor bosniac, Bahrudin Bato Čengić, despre care mărturisesc că nu ştiam nimic, şi Harmonica (1974), un film din prima parte a carierei veteranului regizor Amir Naderi, considerat unul dintre cei mai importanţi cineaşti iranieni. Primul e o deconstrucţie cvasi-burlescă şi plină de fantezie a stahanovismului (din mediul minier) din primii ani de comunism în Iugoslavia postbelică. Al doilea e o poveste jucăuşă, din Iranul pre-revoluţionar, despre un grup de băieţi fascinaţi de muzicuţa primită cadou de unul dintre ei, care o foloseşte ca instrument de subjugare şi umilire a prietenilor săi.

Recunosc că am intrat la Umbrele strămoşilor uitaţi (1964), cunoscutul film al lui Serghei Paradjanov, pe care îl ştiam încă destul de bine, pentru a vedea în ce fel a fost restaurat, dar şi pentru a verifica dacă îmi va produce aceeaşi plăcere ca la primele vizionări, de acum mai mult de 15 ani. Restaurarea m-a dezamăgit – e drept că a fost prezentată ca fiind încă work-in-progress şi că nu ştiu cât de rău arăta originalul după care s-a lucrat recondiţionarea. Şi chiar dacă filmul în sine l-am privit cu mai multă detaşare, ingeniozitatea cineastului georgian în a crea imagini care combină suprarealismul cu o privire aproape antropologică asupra tradiţiilor m-a impresionat în continuare (în timp ce simbolistica am simţit-o acum stridentă).

În viaţa de cinefill se poate întâmpla la un moment dat să nu mai ştii dacă ai văzut cu ani în urmă un film sau altul de la câte un autor canonic. Poate că îţi e familiar, dar nu e clar dacă asta nu se întâmplă cumva doar pentru că ai citit despre el sau ai dat peste cadre ori fragmente în diverse alte contexte. E aproape ca într-un film de Alain Resnais – memoria e o creatură capricioasă. Aşa mi s-a întâmplat cu două filme din Venice Classics la care am intrat pe principiul că, dacă nu mi le amintesc, e ca şi cum nici nu le-aş fi văzut. 

Unul e Les Créatures, de Agnès Varda (care a făcut parte din Competiţia Festivalului în 1966), iar celălalt e King and Country (1964), de Joseph Losey. Filmul britanicului are în prim-plan un soldat (Tom Courtenay) din Primul Război Mondial, judecat pentru o presupusă dezertare, şi un căpitan (Dirk Bogarde), care se oferă să îi fie avocat în procesul ce se desfăşoară printre tranşee. Rigoarea formală a filmului face ca pledoaria în favoarea păcii şi denunţarea războiului şi a cinismului celor care îl conduc să fie şi mai puternice. Les Créatures, care îi este dedicat lui Jacques Demy şi care îi are pe afiş pe Michel Piccoli şi Catherine Deneuve, mi se pare unul din titlurile minore din filmografia, altfel, impresionantă a lui Agnès Varda (care s-a declarat ea însăşi nemulţumită de ce i-a ieşit). Gratuitatea pe care o etalează ostentativ filmul nu e lipsită de un oarecare farmec, însă inventivitatea nu e în cea mai bună formă.  

Dintre celelalte titluri de arhivă din Venice Classics, regret cel mai mult că nu am putut (re)vedea The Exorcist (1973), de William Friedkin (pentru care biletele şi rezervările s-au epuizat instant), Days of Heaven (1978), de Terrence Malick, One from the Heart (1982), de Francis Ford Coppola, La caza (1966), de Carlos Saura, sau un scurtmetraj de 27 de minute, Portrait of Gina, realizat de Orson Welles în 1958 despre Gina Lollobrigida. Versiunea Director`s Cut la Andrei Rubliov (1966), de Andrei Tarkovski, am sacrificat-o pentru alte filme, chiar dacă varianta prezentată era o recondiţionare a originalului complet, cenzurat înainte de lansare şi nemaivăzut până acum.

Iar la There Was a Father (1942), un film de Yasujirō Ozu pe care nu îl ştiam, am renunţat în ultimul moment pentru a scrie o cronică la un lungmetraj din Competiţie. În descrierea pe care i-o dedică festivalul în catalog, There Was a Father este prezentat ca un film foarte puţin ştiut din cariera japonezului, un film mutilat de cenzura epocii: “Redescoperirea recentă a unei părți din fragmentele care au fost tăiate face posibilă redescoperirea lui Chichi Ariki (There Was a Father) într-o versiune incompletă, dar care este, fără îndoială, mai aproape de varianta originală decât versiunea cunoscută până în prezent.”

Dintre cele nouă documentare despre cinema, am bifat unul singur: o producţie americană, Ken Jacobs – From Orchard Street to the Museum of Modern Art (2023), în care regizorul Fred Riedel îi face un portret – din interviuri şi din fragmente din filme – importantului autor american de cinema experimental. Tot aici au mai fost proiectate filme despre Alfred Hitchcock, Bill Douglas, Andy Kaufman, Nicolás Guillén Landriá, Giuseppe De Santis, Michel Gondry, Dario Argento şi Frank Capra.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.