Portughezul Pedro Costa e unul dintre îndrăgiţii cinefililor de peste tot din lume. Cea mai proaspătă dovadă a forţei de atracţie pe care o emană aura sa a fost prezenţa numeroasă a publicului la masterclass-ul pe care l-a susţinut de curând la Cinema Elvire Popesco, în calitate de invitat special al Festivalului Internaţional de Film Experimental Bucureşti (26 septembrie – 1 octombrie), care i-a programat o retrospectivă ce va rămâne ca unul din evenimentele cinefile importante ale acestor ani.  

Cinema-ul său atât de original şi de hipnotic, pus în slujba dezmoşteniţilor sorţii şi ai istoriei coloniale a ţării sale, şi viziunea sa intransigentă, exprimată public, asupra filmului, văzut ca opera intimă şi misterioasă a unui artist eliberat de presiunea succesului comercial şi a oricăror convenţii, l-au transformat într-una din cele mai fascinante voci din cinematografia de autor internaţională.

Pedro Costa şi-a început cariera la sfârşitul anilor ‘80, cu O sangue (1989), iar de atunci marile sale filme au trecut prin cele mai importante festivaluri, de la Chicago şi Locarno, la Veneţia şi Cannes: Ossos (1997), No Quarto da Vanda (2000), Juventude em Marcha (2006), Cavalo Dinheiro (2014) şi Vitalina Varela (2019).

În interviul pe care l-a acordat pentru Films in Frame, portughezul vorbeşte despre cum frica în faţa unui nou film este de fapt o sursă de energie, despre cum cinema-ul ar trebui să ne înveţe să auzim şi să vedem lucruri la care în mod normal nu am fi atenţi, despre cum mecanismele de finanţare strică cinema-ul, despre filmele şi actorii de altădată şi despre cum producţiile hollywoodiene cu supereroi sunt fasciste prin modul în care îşi domină publicul şi nu îl lasă să gândească. 

Aţi declarat la un moment dat că pentru dvs. un film începe cu mister și dorință, nu neapărat cu un scenariu, și că de fiecare dată când faceţi un film este înfricoșător pentru dvs. Cum depășiţi această frică, dacă reușiţi să o depășiţi?

Nu, nu depășesc frica. De fapt, aș putea spune că este invers, devine ca un motor. Devine o altă sursă de energie. Frica te poate ajuta atunci când alte sentimente și emoții nu funcţionează. Frica acţionează într-un mod ciudat. Te face îndrăzneț sau foarte iresponsabil. Ai nevoie de multe astfel de lucruri ca să faci un film. Ai nevoie de puțină iresponsabilitate, chiar de iraționalitate. Să ai niște oameni în jurul unei camere care surprinde moartea este o muncă irațională. Jean Cocteau spunea că cinema-ul filmează moartea de 24 de ori pe secundă. Mori, îmbătrânești, îți petreci timpul în fața acestui aparat care captează mult din tine uneori. Acest aparat este, desigur, un motiv de frică, de anxietate. Toată lumea știe că unele triburi indiene și africane nu vor să fie fotografiate deloc, pentru că este ceva foarte întunecat în asta. Nu vreau să lupt împotriva fricii. E natural să o simți. O cameră în fața cuiva nu este o prezență plăcută, e întotdeauna un pic agresivă. Trebuie să lupți împotriva ei, să încerci să fii puțin mai uman și să încerci să faci oamenii să uite de cameră. Chiar dacă reușești să creezi toate aceste condiții pentru ca munca să decurgă mai ușor, frica rămâne. Dar te poate ajuta. Unul dintre cei mai mari cineaști, Hitchcock, era mereu în panică.

Aţi mai spus că frumusețea cinema-ului constă în faptul că ne face să vedem ceva. Ce vrei să spuneţi prin asta?

Filmul nu ar trebui să servească pentru propagandă, dezbaterea asupra unui subiect sau relatarea unei povești. Filmul ar trebui, în primul rând, să fie un instrument care să te facă să vezi și să auzi lucruri pe care în mod normal nu le vezi şi nu le auzi. Să te facă să acorzi mai multă atenție unor părți ale realității dintr-un oraș sau dintr-o țară îndepărtată. Te poate învăța, poate avea o mulțime de foloase. Dar cel mai important este să te facă să vezi lucruri. Aș spune chiar că primul semn că filmul este serios e că el arată că ceva nu e tocmai în regulă, pentru că lumea nu este în regulă. E departe de a fi perfectă. De obicei, ceea ce vezi într-un film sau ceea ce ar trebui să vezi este că lucrurile ar putea fi mai bune. Cred că asta este una dintre atribuțiile sau funcțiile marilor filme și cineaști.

Aţi mai declarat undeva că în cinema ai nevoie de intimitate și solitudine, atât în a-l realiza, cât și în a-l viziona. Puteţi să dezvoltaţi acest aspect?

Nu cred că trebuie să creezi un spectacol în jurul unui film. Cinema-ul a început într-un anumit fel, are propria viață și istorie și memorie, dar mai recent a devenit foarte frivol. Cinema-ul implică și necesită un soi de taină. Este ceva tainic la experiența de a vedea un film în întuneric. Sunt mulți oameni în jurul tău, toți vedeți același lucru, dar este diferit pentru fiecare. Fiecare persoană are propria idee despre film sau despre ceea ce vede, și asta este un fel de secret. Uneori, când filmul este extraordinar, poți avea chiar senzația că acel film e făcut pentru tine. Sunt câteva filme de genul ăsta. Mi se întâmpla foarte des când eram tânăr și mă uitam la toate filmele pe care le puteam vedea. Se întâmplă aproape tuturor, cel puțin o dată. Însă astăzi cred că lucrurile sunt puțin mai superficiale. Atâtea reviste de cinema. Nu mai există secret, nu mai există mister. Și nu cred că e în regulă.

Există un lucru care mă enervează și mă deranjează foarte mult. Am vorbit despre asta la câteva festivaluri și nu a fost bine primit. Înțeleg că tinerii de astăzi vor să facă filme. Dar trebuie să treacă prin multă birocrație, mai ales în Europa, unde cinema-ul se bucură de ajutor și sprijin financiar. Așa că un regizor tânăr trebuie să meargă pe la toate fondurile europene existente și să-și prezinte proiectul. Iar acolo există acest fenomen pe care am ajuns să-l știm cu toții: pitch-ul. Trebuie să mergi uneori în fața a zeci de potențiali finanțatori. Am participat la un pitch recent și am fost terifiat. Eu pot să vorbesc despre asta deschis pentru că am o oarecare vechime în industrie și oamenii mă cunosc cât de cât. Filmul ar trebui să fie un secret, e în inima voastră, în sufletul vostru, poate îi puteți spune despre el celui mai bun prieten, partenerului, dar să vă duceți și să vorbiți despre asta în fața a 50 de oameni de la ARTE și ZDF și British Film Institute… Înțeleg, au nevoie de fonduri, au nevoie de bani, fac tot ce pot, dar este groaznic. Cred că pierzi ceva. Știu că poate par foarte tragic (râde – n.r.).

Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care filmele de astăzi arată mai mult sau mai puțin la fel.

Exact. Apoi există agentul de vânzări. Acum mai bine de douăzeci de ani, când am început eu, nu existau agenți de vânzări. Erau producători, regizori și eventual posturi de televiziune. Iar fondurile erau mai mult sau mai puțin publice, rareori private. Astăzi, ai mai întâi finanțatorii, care vor ceva anume, să fie rentabil pentru producători. Deci trebuie să faci ceva într-un anumit stil, într-o anumită manieră, ceva asemănător cu David Lynch sau Béla Tarr, de exemplu. Și nici atunci nu e cineastul cel care decide asupra modului de abordare, ci acest grup de oameni. Ei de fapt sunt mult mai mult decât simpli agenți de vânzări – produc, decid, aleg actorii, uneori se implică în lucrul la scenariu. Cred că e foarte greșit.

Mai mult, tu, ca regizor, ajungi să nu-ți mai câștigi banii. După ce fiecare își trage partea – producătorii, agentul de vânzări, toți distribuitorii care cumpără filmele – ție nu-ți mai rămâne nimic. Și nici măcar nu ești proprietarul filmului. Personal, îmi place să fiu proprietarul filmelor mele. Îmi aparțin aproape toate. Mai sunt două pe care încerc să le recuperez. Cunosc un singur regizor care își deține toate filmele, Jim Jarmusch. El deține negativele.

Aţi vorbit atât în interviuri, cât și în masterclass-uri tale despre faptul că pentru dvs. nu există o diferență reală între documentar și ficțiune. În ziua de azi sunt tot mai multe discuții despre felul în care documentarele sunt influențate de ficțiune și invers.

Într-un fel, e bine că cineastul a devenit mai conștient de faptul că filmul înseamnă mult mai mult decât să scrii o idee pe hârtie pe care să o dai apoi unui producător care îți oferă bani să-l faci, pentru că atunci când ajungi efectiv să filmezi, totul este diferit. Ai vrut ploaie, dar nu plouă, te-ai gândit la un actor anume, dar nu poate veni din varii motive. Sunt tot felul de confruntări. Filmul înseamnă o serie de lupte sau întâlniri cu realitatea, dar așa trebuie să fie.

Chiar dacă îmi plac filmele lui, cred că Tarantino este foarte periculos, chiar mai periculos decât David Lynch, pentru că toți tinerii regizori au impresia că poți face filme în acest gen de vid în care trăiește Tarantino: cinefilie plus bani. Scrie ceva și tot ce scrii poate fi filmat pentru că realitatea nu este acolo. Adică există un fel de realitate, realitatea lui Brad Pitt, dar totul este camuflat puțin. Îmi place Brad Pitt, nu am nimic împotriva lui, dar unde este durerea sau acea singurătate care există în fiecare om? Poate părea o iluzie, dar nu este, pentru că dacă te uiți la filme din trecut, e mereu acolo, foarte prezentă. Dacă vezi un film de John Ford, n-ai cum să nu simți o tristețe, e mereu acolo. Această tristețe profundă care apare uneori în noi. Te uiți la Henry Fonda într-un film și uneori ești afectat. Omul ăsta este trist, trebuie să fie ceva acolo și probabil este viața lui, sau relația lui cu John Ford, sau ce s-a întâmplat în ziua respectivă. Dar asta construiește un personaj. Și nu este neapărat un personaj trist. Poate părea ciudat, dar acest lucru a făcut ca cinema-ul să fie atât de minunat. Aveai staruri ca Henry Fonda sau Gary Cooper, dar în același timp vedeai în spatele lor cai, alți oameni, așa-zișii figuranți. În filmele lui John Ford, figuranții sunt uimitori. Doi sau trei tipi în spatele lui Henry Fonda, de parcă ar fi spus: „Dl. Fonda, nu sunteți singur. Nu sunteți regele aici. Există un echilibru.” Devenise ca un fel de tipar, o moralitate, care astăzi s-a pierdut. Și nici măcar nu vorbesc despre filmele cu supereroi, care sunt total fasciste.

Așa că le spun tinerilor cineaști: du-te în camera ta, în camera tatălui tău sau a partenerului tău, încearcă să vorbești sau nu vorbi, uită-te pe pereți. Începe cu ceva mic. Dar recunosc că e mult mai greu astăzi, pentru că nimic nu mai pare să fie în regulă, și nici măcar nu vorbesc despre imagini, care sunt peste tot. Atenția este complet dispersată.

Cum te descurci ca regizor în acest imperiu al imaginilor de tot felul?

Faci opusul. O faci într-un mod foarte concentrat, ceea ce nu înseamnă neapărat mic. Vorbesc mult despre trecutul Hollywood-ului sau Hollywood-ul actual deoarece cred că avem multe de învățat din trecut, mai ales când vine vorba de modalitatea de a ne face filmele să fie văzute. Ar trebui să înțelegem că principalul lucru este să știi să faci film. Să faci privitorul să vadă și să audă lucrurile într-un mod nou. Nu aceleași clișee, nu același tip pe care l-am văzut de milioane de ori. Aceeași poveste de dragoste. Același mister care nu este un mister. Nu e genul meu. Sunt doar trist că probabil există milioane de băieți și fete care ar vrea să facă lucruri și le va fi mult mai dificil. Și nici măcar nu e vorba de finanțare. Trebuie să lucreze foarte concentrat şi colectiv.

Ce aţi vrut să spuneţi prin faptul că filmele cu supereroi sunt fasciste?

Fasciste în sensul că nu te lasă să gândești. Doar privești și reacționezi. E o chestie pavloviană. Ele folosesc o mulțime de efecte pentru a te speria sau a te amuza. Toată muzica din lume pentru a te face să plângi. De fapt, dacă scoți sunetul din filmele astea, e patetic, pentru că nu funcționează. Vizual, poate, pentru că e cinetic, dar e ca și cum ai fi într-o discotecă. Altfel, nu funcționează. Nu înțelegi nimic. Godard spunea o chestie fantastică: Pe vremuri se făceau filme mute și înțelegeai totul, fără cuvinte. Înțelegeai mai mult decât povestea, înțelegeai cum suferă oamenii și de ce. Apoi, au apărut regizori care au încercat să se rezume la și mai puțin. Nu era vorba atât de o abordare minimalistă, cât de una concentrată. Și tot simțeai niște lucruri, fără cuvinte, fără efecte, fără nimic. Și nu vorbesc despre lucruri austere, ci doar despre lucruri normale. Este un exercițiu foarte dificil. Nu se întâmplă cu acest gen de filme, inclusiv cele cu supereroi. Poate că am fost puțin radical în a le numi fasciste, dar mi se pare o idee fascistă să domini un public.

Fotografiile sunt realizate de Claudiu Popescu

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.