Trebuie să admit că am intrat fără niciun soi de așteptări la proiecția celui mai nou film al cineastului vietnamez Trần Anh Hùng, în primăvara aceasta, la Cannes – în ciuda unui început meteoric, cariera lui îmi părea că fusese prinsă în meandrele unei traiectorii deja comune în primele decenii ale secolului XXI: se rătăcise în proiecte „ambițioase”, țintind spre un public și-un stil de-a face cinema „internațional” (staruri, directețe narativă, etc.). În particular, mă dezamăgise adaptarea sa după Norwegian Wood al lui Haruki Murakami, pe care o văzusem în studenție după ce devorasem romanul: puțin peste nivelul unei drame de televiziune, prinzând mult prea puțin din complexitățile emoționale ale protagoniștilor săi cât și din atmosfera Tokyo-ului ‘68-ist în fuga sa de-a adapta romanul în mod „corect”. Așadar, cu atât mai mare surpriza (și plăcerea!) pe care am găsit-o în La Passion de Dodin Bouffant, un soi de anti-dramă istorică, o explorare tacticoasă atât a protagonistului său epicurean (Benoît Magimel) și-a bucătăresei sale de-o pricepere incredibilă (Juliette Binoche), ori a iubirii mai mult sau mai puțin secrete pe care și-o poartă unui altuia, cât și a noțiunii, în sine, de gastronomie – o narațiune înspre minimală, coaptă la foc mic, cât să capete toate aromele nebănuite și îmbătătoare ale unui cinema de mare putere.

Despre splendidul lui debut din 1993, The Scent of Green Papaya, colegul Victor Morozov scria următoarele: „Undeva între Terence Davies și Robert Bresson, filmul lui Trần dezvăluie un fragment de lume care-și este suficient, și unde fiecare gest, chiar și cel mai mărunt, e atent verificat la intrarea în cadru.” Iată că La Passion… reînnoadă acest fir: măcar cu Davies și cu maniera lui luxuriantă, infuzată poetic de-a privi acțiuni „domestice”, de-a le potența cu un romantism care nu rezidă în mari desfășurări de forță, ci dimpotrivă. Ori asta se vede cu limpezime încă de la prima secvență a filmului, unde, vreme de aproape douăzeci de minute, asistăm la pregătirea unui ospăț. Dincolo de-a fi o mare demonstrație de artă gastronomică (și trebuie să spun că am privit adesea aceste zeci de minute cu minunarea pe care mi-o provoacau uneori documentarele științifice: vedeți doar minunăția ce este tortul Baked Alaska!), modul în care Trần Anh Hùng manipulează timpul (fără elipse ridicole, tăieturi vitezomane sau alte artificii uzuale) este o traducere a actului de-a găti, purtând în sine toată generozitatea sa, toată atenția la detaliu, la dozaje și măsuri, la durata care, în lipsa unui control atent, duce fie la necopt, fie la ars. (Sigur, acest film merită discutat și-n raport cu un curent particular – în toate înțelesurle cuvântului – al acestui mileniu: gastro-cinema, popularizat de festivaluri precum cel de la Berlin dar și cu ecouri în mainstream, ce dansează pe linia fină a cooking show-ului. Și care altminteri nu mă interesează înspre deloc – cu excepția emisiunilor fantasticului Anthony Bourdain.)

Pe scurt, vorbim de-un soi de transcendentalism care-și găsește forța în acte telurice, în coordonare, în atenție la detaliu (și gătitul, la fel ca și cinemaul, este totodată un act al privirii, în definitiv – asta ca să nu mai spunem de plăceri, de delectări): unul care izbucnește tocmai din această ciocnire paradoxală între o aparentă banalitate și mecanicitate și un plan ideatic mai înalt, ce privește ideea de savoir-vivre în aceeași măsură în care-o privește pe cea de savoir-faire; cum spuneam și la scurt timp după premiera mondială a filmului, aici, timpul devine o melasă printre care se strecoară razele soarelui de august. Putem, sigur, să imputăm filmului o oarecare orbire la orice soi de aspecte ce privesc structurile de putere (atât din interiorul maison-ului lordului Bouffant, cât și în cadrul societății care-i permite un asemenea trai) – însă unui film ce emană o asemenea caldură simt că-i pot ierta apolitismul aproape ireverent.

Nu-n ultimul rând, există ceva care mă interesează mult la acest nou ascendent în cariera lui Benoît Magimel – și zic asta fără a minimiza aportul lui Juliette Binoche la acest film, ori traiectoria ei (ce-i drept, relativ inegală) din ultimii ani. Mai precis, nu mă refer la dramele (Peaceful, 2021) ori comediile sale recente (Omar la fraise, 2023) – ci la ceea ce construiește aici și în rolul cripticului comisar De Roller din hipnoticul, vexantul Pacifiction (2022) al lui Albert Serra. Este ceva ce fascinează la el în aceste roluri care impun de la bun început un soi de pedigree, de prestige, cu atât mai interesante cu cât presupun un tip de opacitate a personajului, o terra incognita interioară pe care Magimel o pune în joc (sic!) prin gesturi fine, subtile (zâmbete, poziții ale mâinilor, priviri, o corporalitate degajată). E ceva ce n-am mai simțit decât, poate, la un Jacques Dutronc – sigur, și-n virtutea unei oarecare asemănări fizice dintre cei doi – mai ales cel din Van Gogh (1991) ori Sauve qui peut (1980): un mod de-a umple ecranul cu o prezență deloc histrionică, ci discretă, puternic sprijinită în prestanță. Și ce magnetice pot fi scenele târzii de amor din acest film! (O fi având un aport și materia extra-textuală, în definitiv: Binoche și Magimel au format un cuplu în tinerețe, iar afecțiunea pe care o aduc în acest film are ceva din aura călduroasă a unei reîntâlniri tandre.)

La Passion de Dodin Bouffant, dincolo de-a marca o revenire artistică pentru Trần Anh Hùng, cât și unul dintre cele mai bune filme ale ultimei ediții a festivalului de la Cannes (drept dovadă, premiul pentru regie), este un film închinat principiului epicurean de bază: nu atât a ideii hedoniste în care plăcerea devine scopul central al vieții (fiindcă, în definitiv, în anumite privințe, protagonistul său nu-i deloc modest, ori adept al unei vieți simple), cât ataraxia, o stare de grație și tranchilitate absolută, obținută prin alungarea oricărui soi de frământare, ori de tulburare. George Bernard Shaw zicea cândva că „Nu există iubire mai sinceră decât cea pentru mâncare” – i-aș adăuga-o și pe cea a cinemaului.

La Passion de Dodin Bouffant va fi proiectat la a 14-a ediție a Les Films de Cannes, care va avea loc între 20 și 29 octombrie în București și între 19 și 22 ale aceleiași luni la Timișoara.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.