Prezența unui documentar în competiția marilor festivaluri a devenit un lucru de-a dreptul insolit – iar când se întâmplă ca acel documentar să mai și triumfe, ne-am putea crede direct în Țara Minunilor. „Sur l’Adamant”/„Pe Adamant” rulează la Les Films de Cannes à Bucarest, în cadrul unei retrospective dedicate cineastului Nicolas Philibert.

Documentaristul Nicolas Philibert nu a filmat niciodată altceva decât raportul complicat de forțe dintre centru (înregimentare, instituționalizare, „normalizare”) și margine (tot ceea ce li se opune). În câteva decenii de carieră, a adunat solide mărturii despre ceea ce înseamnă să trăiești pe solul francez atunci când ești sau alegi să fii altfel – când nu auzi (Le Pays des sourds, un documentar care are grația filmelor mute), când locuiești într-un sat izolat (Etre et avoir), când ești maimuța-mascotă a grădinii zoologice (Nenette) și așa mai departe. Acest interes sociologic nu e, în primul rând, militant – el urmărește, mai curând, acel spațiu al concesiei și al reciprocității unde se construiesc interacțiunile dintre stat/instituție și individ, și pe care l-am putea numi teren de mijloc. În loc să vadă în acest teren o expresie a compromisului sau a înfrângerii conformiste, Philibert consideră că el e matricea comunității.

În fond, Pe Adamant este doar ultimul titlu dintr-o colecție de filme cu adevărat bântuite de teama că însăși noțiunea de comunitate – sub impulsul politicilor antisociale – s-ar putea pierde. Philibert filmează, ai zice, înfrigurat de amenințarea unui doliu viitor: cel în care toate aceste structuri care favorizează întâlnirea cu alteritatea (clasele destinate elevilor cu deficiențe auditive, profesorii care persistă în misia lor în ciuda dificultăților logistice etc.) nu ar mai exista. Filmele devin, astfel, nu doar simple documente, ci gesturi calde, informative, empatice despre o lume pe care încă o putem salva.

Un film precum Pe Adamant nu ne poate educa despre celălalt; cu atât mai puțin vrea să ne țină o lecție de morală. Miza lui este deopotrivă mai ambițioasă și mai difuză: să ne arate că există locuri menite să înfăptuiască binele – și că aceste locuri sunt în fața noastră, de exemplu acest „Centru de zi” situat pe Sena, chiar lângă așa-numitele „bateaux mouche” pe unde mișună turiștii – și că aceste locuri sunt caracterizate, întâi de toate, prin discreția lor. Gestul documentar al lui Philibert nu poate exista decât acolo unde nimeni nu îl cere: departe de „urgență” și „necesitate”, el capătă un alt soi de încărcătură – acela dat de o privire care înregistrează un univers capabil să se lipsească de ea. Ca atare, această cameră de filmat nu salvează, nu adăpostește – dar ea poate asista, precaut și subtil, la un întreg ritual ermetic și neperturbat. Și, uneori, ea poate să comunice, să devină locul unui schimb, al unui dialog prietenesc.

Ermetismul locului e cheia. Căci acest ermetism, ca întotdeauna când vine vorba să tranșăm între ce trebuie văzut și ce nu, e indus, fabricat de la zero. Există, în societatea noastră, o insulă de vizibilitate – în general, ceea ce se vinde –, înconjurată de o mare de beznă. În această tradiție documentară care îmbină observația răbdătoare și intervenția de tip ciné-vérité, filmul devine martorul unor chipuri pe care, altminteri, nu le-am vedea niciodată. Acești oameni, vizitatorii cu probleme psihice ai centrului de zi plutitor, nu au nimic de vândut (deși reprezentarea lor nu exclude riscul senzaționalismului) și, la o adică, nu au nimic de predat (deși viziunea lor asupra vieții e extrem de bogată). Tocmai de aceea se simt ca acasă în filmul lui Philibert – pentru că, departe de griji materiale și lecturi normative despre societate, ei chiar trăiesc într-o formă de libertate absolută, fie ea și imaginară.

Pe Adamant e un film al surprizelor. Nu degeaba metoda lui Philibert constă în a merge acolo unde niciun om din media nu calcă – sau, dacă calcă, o face doar în grabă. Aceste surprize încep din primele cadre, când ridicarea automată și aproape seducătoare a storurilor de lemn de pe o barjă lasă la iveală acest loc în care nu totul e realizabil, dar totul este posibil, măcar în vis. Dar surpriza cea mai mare sunt oamenii descoperiți de aparatul de filmat, văzuți într-un stadiu relativ stabil al maladiei de care suferă. Ca niște roboți dezacordați, traversați adesea de străfulgerări și intuiții, ei sunt personajele pe care niciun scenariu și niciun cadraj nu le pot cuprinde. Era nevoie de acest pas în față, de această conștientizare a dublei ipostaze a camerei, în calitatea sa de confesor și de prilej de spectacol, pentru ca pacienții să își înscrie personalitatea fragilă, memorabilă, pentru ochii necunoscuților binevoitori. Camera lui Philibert acționează ca un folder de amprente: ea păstrează urma vie a acestor oameni care modulează creativ, emoționant, chiar și comic diverse versiuni ale realității.

Ca multe dintre filmele lui Philibert, Pe Adamant vorbește, la urma urmei, despre delicatețea mobilizată în raport cu celălalt. Nu e greșit să vedem în acest film, la adăpost de citate motivaționale, un elogiu discret adus grijii față de cei vulnerabili. Acest centru plutitor ascunde, de fapt, o variantă superioară – în doză concentrată – a lumii noastre. Premiat cu Ursul de Aur la Berlinale, Pe Adamant dă naștere acestui „safe space” în care identitățile scot capul din căsuțele lor respective și descoperă un teritoriu al fluxurilor și al dinamicilor perpetue.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.