Englezul Timothy Spall este unul dintre marii actori ai lumii. Născut în 1957 la Londra şi cu o carieră extrem de prolifică în cinema, de peste patru decenii, el este cunoscut deopotrivă pentru roluri în televiziune, filme de autor şi blockbustere, inclusiv câteva din seria Harry Potter. 

Memorabilă rămâne colaborarea de lungă durată cu regizorul britanic Mike Leigh, care a fost încununată în 2014 cu trofeul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Cannes şi la Premiile Academiei Europene de Film, pentru interpretarea din Mr. Turner. 

În luna iunie, Timothy Spall a fost invitat special al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, unde a primit premiul pentru întreaga activitate. Interviul a fost realizat cu acea ocazie şi este publicat acum, odată cu lansarea în cinematografele de la noi – distribuit de Transilvania Film –  a unuia din cele mai recente lungmetraje ale sale, comedia neagră Confort nordic (regizată de islandezul Hafsteinn Gunnar Sigurðsson), care a deschis TIFF şi care are în prim-plan un grup divers de oameni cu frică de zbor rămaşi captivi în Islanda din cauza vremii ostile.

Timothy Spall îşi detaliază metoda de lucru, vorbeşte despre colaborarea cu Mike Leigh şi mărturiseşte că are în continuare frici şi o mulţime de lucruri de învăţat.

Ce fel de provocări presupune interpretarea de personaje istorice sau oameni reali în comparație cu interpretarea de personaje fictive?

Este o mare responsabilitate dacă oamenii, sau apropiații lor, sunt încă în viață, pentru că misiunea ta este să oferi cât mai multă credibilitate, cât mai multă culoare, cât mai multe straturi, mai ales dacă personajul are o reputație proastă. Treaba ta este să nu te preocupe ce cred alții despre personaj. Dacă scriitura este bună, tu trebuie să joci cât mai multe straturi ale acelui personaj, pentru că oamenii au multe preconcepții despre el. Mai ales dacă vorbim de figuri celebre. Și uneori joci personaje care au fost deja interpretate de nenumărate ori, cum ar fi Winston Churchill. Așa că trebuie să te asiguri că nu interpretezi de fapt rolul făcut de un alt actor. Contează foarte mult ca scenariul să fie bun. De obicei, este o abstractizare. Orice film istoric este o abstractizare a realității evenimentelor care au avut loc. Ficţiunea poate investiga, prin intermediul elementelor de abstractizare, aspecte pe care reportajul nu le poate aborda. Există o poezie în dramatizarea scrisă care poate fi investigată, mă refer mai degrabă la poezia sufletului personajului decât la faptele sale.

Există vreo diferență esențială pentru dvs. între a juca în filme fantasy sau blockbustere și filme cu buget redus?

Nu cred. Cred că ceea ce contează este sinceritatea. Indiferent dacă personajul tău este supranatural sau un om obișnuit, vrei ca el să fie verosimil, vrei să aibă niște caracteristici cu care te poți identifica, sau măcar sufletul său să fie recognoscibil. Mai ales dacă este vorba de un personaj care ar trebui să fie rău. Nu vrei doar să fie rău și atât, vrei să arăți cât mai multe nuanțe din latura sa întunecată.

Cum vă pregătiți pentru rolurile dvs.? Aveți vreo metodă anume?

Dacă este vorba de o persoană reală, o studiez mult. Dacă există imagini cu ei, mă uit la ele. Și caut în mod deosebit un aspect care ține fie de felul în care vorbesc, fie de felul cum arată, sau cum se mișcă, pentru că prezența fizică a unui om oferă adesea informații despre ceea ce se întâmplă în interior, chiar şi atunci când există o contradicţie. Dacă există o fotografie, mă uit la imagine și încerc să-mi imaginez ce se întâmplă în interior. Faci un pic de muncă de detectiv. Care este povestea din spate? Povestea din spate și subtextul sunt importante. Indiferent de modul în care alegi să-ți abordezi personajul, este important să-ți faci o idee de ansamblu despre el: de unde vine, ce simte, ce îl afectează, unde se află în momentul respectiv.

Asta se aplică și în cazul personajelor fictive?

Cred că da. Vrei doar să te asiguri că vii cu un pachet complet. Nu prezinți tot deodată, dar trebuie să ajungi la acea profunzime care justifică acțiunile sau reacțiile lor. Deci trebuie să te gândești la asta. Ca să folosesc un termen care sună adesea pretențios, care este motivaţia lor? De unde vine? Ei știu? Mulți oameni nu știu care este motivația lor. Viziunea lor asupra a ceea ce fac este împărtășită de ceilalți? Îi afectează personal în vreun fel? De multe ori, nu. Mulți oameni cred că fac lucruri bune, dar nu e așa.

După un timp, personajul începe să se joace singur. Este o experiență ciudată.

Deci este important să cunoașteți trecutul personajului.

Trecutul, dar și motivația, valorile morale, principiile, credințele. Unii dintre cei mai îngrozitori oameni din istorie au acționat conform principiilor lor, crezând că fac ceea ce trebuie.

Îi cereți regizorului aceste informații, dacă nu sunt scrise în scenariu?

Nu, adică poți discuta cu regizorul, dar cred că ține de imaginație. Cuvântul-cheie este imaginaţia. Este cel mai important instrument pe care îl are un actor. Trebuie să-ți folosești imaginația.

Cât de mult folosiți din propria experiență, propriul trecut, sau propriile trăiri?

Uneori, dacă trebuie să fii tulburat sau mâhnit, s-ar putea să fie nevoie să te bazezi pe ceva care îți trezește acest sentiment. O suferință prin care ai trecut în viața ta, ceva cu care ai avut de-a face, te întorci la asta. Dar da, nu este o experiență plăcută. 

Cred că adesea când începi să filmezi, simți o anumită conexiune cu personajul tău care este inexplicabilă. Și asta nu se întâmplă pentru că simpatizezi cu el sau ceva de felul ăsta, ci pur și simplu simți o conexiune cu el, îţi dai seama că funcționează. Iar după un timp, personajul începe să se joace singur. Este o experiență ciudată. Asta nu înseamnă că nu trebuie să faci niciun efort. Trebuie să continui să-ți faci treaba, să te gândești constant la asta. Dar cred că e ceva ce poate veni de la sine odată ce ți-ai făcut toate temele, odată ce ai trecut prin întreg procesul de gândire. Sau măcar speri să se întâmple, pentru că nu vine mereu.

Trebuie să fie un sentiment grozav când se întâmplă.

Da, dar nu înseamnă întotdeauna că va fi bine (râde). Nu știi niciodată. Te poți păcăli singur.

Cum ați descrie colaborarea dvs. cu Mike Leigh?

Foarte specială și foarte importantă pentru mine. Sunt foarte mândru de această colaborare și de cum a decurs de-a lungul anilor. A presupus o muncă atât de diversă și atât de multe personaje diferite. Mike Leigh este un geniu, și-a inventat propria tehnică, o tehnică foarte meticuloasă care implică cercetare, construirea poveștii din spate. Cred că de acolo am învățat asta. Lucrezi la textură, la detaliile personajului și apoi construieşti pe baza lor, în loc să faci invers și să te uiți la povestea deja creată și să adaugi apoi acele detalii. Ești implicat în construcția personajului, e o muncă de colaborare, ceea ce este fantastic. Și totul face parte din însăși tehnica de realizare a filmului. Așa că procesul de repetiție nu este de fapt repetiție, ci un proces creativ de la zero până în punctul în care toată treaba asta devine ceva pe baza căruia poți obţine drama sau comedia sau ambele.

Nu am luat niciodată lucrurile ca fiind garantate. Cred că asta te menține în gardă.

Mai aveți frici ca actor?

Tot timpul. Nu iau niciodată nimic de bun. Am mereu emoții, întotdeauna am teama asta: „O, Doamne, gata, asta e, voi fi descoperit, ăsta e sfârșitul.” Nu știu niciodată dacă îmi voi duce treaba până la capăt, nici  care va fi următorul proiect sau dacă va mai exista unul. Mereu presupun că e ultimul.

Serios? Nu cred.

După aproape 48 de ani, încă mă confrunt cu acest sentiment de incertitudine. Încă trec prin momentul în care simt că asta e, este rândul altcuiva. Nu am luat niciodată lucrurile ca fiind garantate. Și cred că asta te menține în gardă. Și apoi, totul mi se pare nou. Nu ajung să-mi spun: „A, da, știu ce să fac aici”, ci mai degrabă: „Cum voi face asta?” Nu am o cutie cu trucuri la care să apelez mereu când am nevoie. Adesea, mă întreb dacă nu cumva au făcut o greșeală, alegându-mă pe mine pentru rol. De fapt, asta face totul și mai interesant, pentru că atunci poți săpa și mai adânc pentru a descoperi ceea ce cauți şi ceea ce aşteaptă ei.

Încă mai descoperiți sau învățați lucruri ca actor?

Tot timpul. Nu cred că i-am dat de cap încă. Și cred că asta este un lucru bun. Cum spuneam, până nu vezi personajul luând formă și materializându-se, nu știi cu adevărat. Ajungi pe platou, și nici atunci nu știi dacă va funcționa. Există o anumită anxietate. Apoi sunt și ceilalți actori și oameni din echipă. Nu ai niciodată certitudinea că totul se va lega într-un mod armonios. Asta găsesc eu fantastic la realizarea unui spectacol de teatru sau a unui film. Poți avea un scenariu grozav, o echipă minunată, dar până când oamenii nu se adună pe acel platou și nu încep pregătirile, nu ai de unde să știi dacă va exista chimie sau dacă lucrurile se vor lega. Este doar un scenariu. Nu știi dacă va deveni un film. Toată lumea speră că va funcționa, dar nimeni nu știe niciodată.

Nu-mi place deloc să mă privesc.

Când știi, când afli? Doar când ajungi să vezi filmul pe ecran?

Dacă primele probe filmate ies bine, e un semn bun că lucrurile merg cum trebuie. Dar pot exista diverse situații. Iese filmul și nu-i place nimănui. Sau nu le place criticilor, dar place publicului ori invers – le place criticilor și publicului nu. Am trecut prin toate. Nu este o știință exactă. Drept urmare, e un mister în toată povestea asta, ceea ce este minunat. Adică nu știi cum va fi filmul până nu îl faci, iar când e gata, tot nu știi. Și, în mod ciudat, chiar dacă filmul este iniţial considerat slab, dacă are totuși valoare, oamenii l-ar putea reevalua. Timpul decide. Multe dintre filmele clasice, care acum sunt văzute ca niște capodopere, nu au fost apreciate la vremea lor. Citizen Kane, de exemplu. Când a apărut, nu a fost un mare succes. Sau când vorbim de unele dintre marile interpretări. Dacă ai citi ce s-a scris la vremea lor despre ele, ai vedea că au fost oameni cărora nu le-a plăcut. Există produsul și există reacția la produs. Produsul e cel care contează. În general, din experiența mea, ştiu că există o dorință sinceră de a face o treabă bună. Evident că la mijloc e şi dorinţa ca un film să facă bani, dar artiștii sunt întotdeauna mult mai interesați de partea artistică a lucrurilor.

Sunteţi mulţumit când vă vedeți pe ecran?

Nu. Nu-mi place deloc să mă privesc. De obicei, pot să-mi dau seama dacă este în regulă, dar nu cred că este locul meu să judec. Ca actor, nu știi niciodată. Am învățat asta cu mult timp în urmă. Cred că nicio ființă umană nu-și cunoaște cu adevărat calitatea. Nu știi care este esența ta. Poate ai o idee, dar nu știi exact cum arată sau cum se activează. Este la latitudinea celorlalți, eu unul nu sunt în măsură să judec. Este imposibil.

Fotografii de Vlad Braga pentru TIFF.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.