E miezul nopții; închid laptopul și ochii, dar ceea ce rămâne e un cadru cu picioarele lungi și subțiri ale unei femei executând în aer gimnastica de dimineață, în timp ce cântă un poem de dragoste nemțesc din timpul războiului. Niște dresuri de o culoare întunecată pe un fundal roz – prăfuit alături de o fotografie neclară cu un copil, compun un tablou aluziv ce își revendică un alt fel de privire – o privire feminină care potențează misterul și volatilitatea subiectului. 

Există aici un avânt estetic care nu va mai fi egalat în restul filmului, însă mai există și o sensibilitate care încercuiește cu multă grijă biografia unei femei ce ocupă mai multe timpuri în acest cadru provizoriu: cântecul nemțesc și fotografia aduc straturi din memorie, pe când corpul ei e o instalație a prezentului – ritualul îi dă concretețe și o absolvă de vârstă. Ce descoperim în această scenă de intro și cu precădere mai încolo, în monoloagele ei și dialogurile cu regizoarea Carla Teahă și alte voci, e o ființă solară care își trăiește plenar fanteziile și, tocmai de aceea, ajunge să fie băgată cu forța într-o grilă de interpretare ideologică insidioasă. Aici mă refer la interdicția pe care o primește de la autoritățile regimului comunist, o interdicție de publicare care va dura opt ani de zile. Acuzația: „erotism morbid”. 

Nora Iuga e o figură aspirațională feminină și visez la un viitor în care discursul ei despre dorință și sexualitate să fie nu unul uimitor sau subversiv, ci unul de-a dreptul comun. 

Documentarul explorează memoria acestei interdicții, decupează în cotidian și o vede pe Nora așa cum se oferă ea camerei, cu umor și senzualitate, copilă, tânără și bătrână, trăindu-și toate vârstele simultan. Trebuie să mărturisesc că am o problemă cu aplecarea reverențioasă a regizoarei asupra subiectului; mi-aș fi dorit să văd o apropiere care șterge demarcațiile vârstei, o privire de la egal la egal. Ar fi fost o treabă dificilă, pesemne. Sigur că, făcând un exercițiu de empatie/simpatie, întrevăd ceva din anxietatea care poate fi resimțită în prezența acestei scriitoare canonice a literaturii autohtone și laud acest pas în spate pe care-l face regizoarea nu doar pentru a crea o zonă fertilă mărturisirii, ci pentru a o încadra într-o imagine care nu șarjează și nu obiectifică. De altfel, nu, nu cred că the female gaze poate să evite automat aceste alunecări de teren și bineînțeles că sensibilitatea mea feminină vrea să aplaude acest tip de reprezentare. 

Priveliștea se dovedește mereu reconfortantă: fie că e surprinsă într-un moment melodramatic de voluptate confesivă sau într-o poză histrionică, prezența Norei nu lasă ca aspectele formale ale documentarului să capete în vreun moment întâietate. Sper ca acest film să le apară ca o revelație mamelor, bunicilor, fiicelor, celora care navighează zilnic între roluri social-politice sau biologice reductive. Pe o notă de sinceritate, mărturisesc că pentru mine Nora Iuga e o figură aspirațională feminină și visez la un viitor în care discursul ei despre dorință și sexualitate să fie nu unul uimitor sau subversiv, ci unul de-a dreptul comun. 

Ramona Aristide

Critic de film. A absolvit masteratul de Filmologie la UNATC. Moderează, scrie și uneori jurizează.