Urmărind la televizor Revoluția Română din 1989, criticul de film francez și editor al revistei Cahiers du cinéma, Serge Daney, scria: „E ca și cum toată lumea ar fi devenit deodată critic de film. Nu din spirit cinefil, ci pentru că nevoia s-a resimțit teribil. Ca și cum, în fața bobinelor inversate ale filmului procesului și execuției Ceaușeștilor, noțiunile de stop-cadru, ralanti, hors-champ sau elipsă nu mai erau doar niște simple figuri de stil ci, la rândul lor, informații de decriptat (cu posibilități de minciună, trucaj și omisiune).” Murind în 1992, Daney nu a putut anticipa explozia audiovizuală a prezentului, dar tot a intuit procesul vertiginos de basculare către o lume în care cu toții putem fi, simultan, regizori și critici de film. 

În fond, acest articol pornește de la ideea daneyană că, în fiecare dintre noi, zac deopotrivă un mic artist burlesc cu nevoie de recunoaștere și un André Bazin atent la fluxurile noilor media, aduși împreună la lumină prin existența noastră ubicuă pe rețelele de socializare.

Textul încearcă să transforme firava activitate din online a câtorva politicieni locali în pretext pentru o potențială politique des auteurs adaptată la figurile pop ale contextului nostru autohton. Există o falsă naivitate a actului critic atunci când acesta se vede deplasat către noile avataruri audiovizuale: e vorba despre dorința asumat năstrușnică de a testa relevanța uneltelor clasice deprinse din analiza cinematografică la contactul cu o formă a imaginii în mișcare care e volatilă și degenerată. Ca și cum între un film de John Ford și un reel anonim de pe TikTok ar putea să se nască o adevărată solidaritate a mediului. Textul de față postulează această comuniune egalitaristă a formelor, apoi se uită cu fascinație și teamă la monstrul pe care l-a creat.

De la iile lui George Simion la tocurile Laurei Vicol, un același fior erotizant traversează micul ecran al telefonului, reafirmând cu un elan aproape șocant suprapunerea actuală dintre politică, cinema, modă, pornografie și tot ce se află între ele.

***

George Simion: Burlesc trist

Cum se împacă narcisismul inerent profilului de social media – totul e despre mine – cu pretenția politicianului George Simion de a vorbi în numele celorlalți – totul e despre popor? Privind din avion contul său, nu putem răspunde decât: cu greu. Într-adevăr, un scroll grăbit ne arată o avalanșă de filmulețe ștampilate cu fața lui la prim-plan, același chip care pare să nu cunoască decât o singură emoție – indignarea –, întrerupte când și când de prezența celuilalt: o bătrână cu gura știrbă, un preot cu barbă de pravoslavnic. Experiența acestui cont de TikTok – cel mai popular asociat cu un politician român, cu peste 5 milioane de likes și peste 400 de mii de urmăritori – e revelatorie pentru transformarea mai largă a lumii într-o scenă burlescă neasumată. Ce e un artist burlesc? Cineva care trebuie să se confrunte la tot pasul cu lumea, să o experimenteze prin propriul corp, într-o desfășurare de forțe a propriului ego cu atât mai paranoică cu cât devine mai excesivă. 

Or, selfie-ul este poate dovada supremă a diminuării corporalității în lume. Artistul burlesc astăzi – ba chiar și ieri: începând cu opera asumat sufocată de intelectualitate a unui regizor ca Nanni Moretti, marele ego burlesc al anilor optzeci – nu mai e un corp întreg, e un cap tăiat. Epopeea burlescă apune odată cu doliul acestui corp atrofiat, care a pierdut proba fizicului. Orice selfie este, deja, un fel de decapitare simbolică: ocheanul întors care trimite inevitabil către singurătatea noastră prea cerebrală. Luat în integralitatea sa, corpul burlesc văzut de la distanță, în planuri generale, era ceea ce permitea artistului – de la Chaplin la Tati – să știe că, în continuare, cineva e „la retur”; cineva îl privește.

George Simion, pe TikTok, este încarnarea supremă a poporului absent: popor invocat, popor figurat stereotipic, popor vânturat prin discurs, pentru că dă bine – dar popor prea puțin văzut cu adevărat.

Generat de un dispozitiv care poate fi mânuit de unul singur, capul vorbitor e expresia cea mai limpede a unei singurătăți care nu se acceptă, nevoită să își imagineze interlocutori imaginari care să desăvârșească jocul cinematografic: anume, nevoia unei a doua priviri, care să-i răspundă celei dintâi. 

De unde și senzația melancoliei care plutește peste acest cont de TikTok, unde un om singur vorbește în numele omului simplu. George Simion, pe TikTok, este încarnarea supremă a poporului absent: popor invocat, popor figurat stereotipic, popor vânturat prin discurs, pentru că dă bine – dar popor prea puțin văzut cu adevărat. Că vorbește dintr-un zbor RyanAir, din piețe, din mijlocul mulțimilor, Simion nu poate oculta impresia că e singur, iar toată tevatura e o amplă operațiune de montaj. Poate de aceea cel mai interesant video din listă – și unul dintre cele mai puțin accesate – prezintă o femeie care poartă o eșarfă galbenă (simbolul AUR) și un imens cap de Mickey Mouse, în ceea ce aduce cu o scenă absurdă dintr-un film de Radu Jude.

@georgesimionoficial Ponta nu știe cine e Ciolacu…🤔 #foryou #fy #fyp #romania🇷🇴 #georgesimion #ciolacu #ponta ♬ sunet original – GEORGE SIMION

„Zi ceva de Ciolacu”, zice Simion din interiorul unei mașini. Dar răspunsul acestei fețe vesele și impenetrabile nici nu mai contează: poate pentru prima dată, alteritatea are într-adevăr un sâmbure imprevizibil și constituie o întâlnire, o cvasi-apariție. Numai că poporul, pe TikTok, nu suportă lipsa markerilor de recunoaștere facilă: a fost de ajuns o mică ieșire din registrul lamentărilor populiste pentru ca audiența să scadă. Lecție învățată: în următoarele filmulețe, Simion își reia avatarul sobru, la costum, care perorează statistici prăpăstioase despre țară.

***

Petre Daea: Întoarcere la origini

Dacă solilocviile „populare” ale lui Simion amintesc de neputința fizică a unui Nanni Moretti, prea angoasat pentru a se mai bucura de experimentarea lumii pe propria piele, fostul Ministru al Agriculturii, Petre Daea, e un fel de Buster Keaton aflat în luptă cu elementele exterioare.

Daea a făcut din proximitatea sa cu natura o adevărată caracteristică auctorială: pe câmpuri și prin noroaie, obligatoriu încălțat cu cizme de cauciuc, politicianul a construit o operă succintă – nici măcar o duzină de videoclipuri – în care vorbește despre greutățile poetice ale întoarcerii la origini, odată ce te-ai desprins de pământ. Ca atare, personajul său de politruc grizonant, înconjurat de o trupă de aghiotanți tăcuți, are ceva aproape tragic în incapacitatea sa de a-și exprima sentimentele, copleșit fiind de mediul înconjurător. Iată-l, bunăoară, într-un clip de 50 de secunde în care analizează calitatea firului de grâu – îl pipăie tacticos, îl rupe în două aproape tainic –, exclamând plin de înțeles la final: „Bine! Bine, bine!”.

Într-un fel, bătrâniciosul Daea nu aparține timpului nostru. El vine dintr-un trecut sovietizat, cel în care miracolul naturii începea să lase tot mai mult locul triumfului uman asupra elementelor. Nu e clar dacă Daea – personajul audiovizual – e omul ecologiștilor sau al exploatatorilor. Pierdut undeva între oraș și câmp, omul se trezește mai ales mâncat de imensitatea peisajului.

În cel mai grandios filmuleț al său, îl vedem inspectând un canal de irigații alături de alți oameni. Daea nu e omul prim-planurilor: abia dacă îi zărim aici, pentru o fracțiune de secundă, figura hăituită scoasă parcă dintr-un film mohorât al Noului Cinema Românesc. Keatonian – acel Keaton din Sherlock Jr., care se lupta cu lumea la o distanță rezonabilă de cinematograf –, Daea își amintește că emoția prim-planului nu-i reușește; el aparține unei epoci mute a imaginilor în mișcare. Așa că se îndepărtează de obiectiv fără cuvinte – excluderea dialogului din aceste filmulețe, în detrimentul gesticii pure, e ceva absolut remarcabil – și sare pe partea cealaltă a canalului cu o mișcare deopotrivă expertă și comică, tipică primului corp burlesc: cel de automat. 

Cel mai frumos la personajul Daea este, însă, amestecul de venă actoricească și perspicacitate regizorală din care e construit. Videoclipurile la care ia parte sunt cu atât mai savuroase cu cât par mai amatoricești, iar din acest amatorism tinde să se nască o formă de adevăr stângaci deloc străină cinemaului. Revenind la filmulețul de mai sus, cea mai mare parte a sa e constituită dintr-un traveling de-a lungul acestui canal de irigații, cu oamenii mergând în șir indian, conduși de însuși Daea.

Ador momentul când cameramanul, văzând că protagonistul nostru a luat distanță față de urmăritori, introduce o mișcare de zoom și îl izolează pe ministru, corp solitar cu o misiune clară, care își înfruntă destinul. Sau momentul când Daea dă nas în nas cu un excavator care blochează drumul, are un scurt moment de ezitare, apoi își amintește lecția necesității de a găsi o soluție pentru orice: așa că se apleacă și trece direct pe sub excavator, în pasul piticului. Toată frumusețea plină a acestui personaj mut e atunci eliberată. Nici nu aveam nevoie de vreo dovadă mai clară despre abilitatea realității de a imita arta. Încadrat în dreptunghiul telefonului mobil, Daea este capabil să reactiveze un palier al istoriei cinematografului de unul singur.

***

Alina Gorghiu, Laura Vicol: Feminine touch

Într-unul dintre clipurile postate pe contul de TikTok al Alinei Gorghiu, camera se apropie de o buburuză care a poposit pe bluza galbenă a acesteia: „Se spune gărgăriță riță, zboară-n poieniță și la gărgărițe galbene, sau doar la buburuzele… Unde ești?” Insecta și-a luat zborul, după cum am putut vedea clar. Dar Alina Gorghiu nu a prins momentul, așa că se tot întoarce la cameră, o întreabă pe cea care filmează dacă o vede etc. Dintr-un sketch tandru, clipul se transformă în farsă comică de 12 secunde. Suficient pentru a livra, în subtext, un gând succint despre regimuri de vizibilitate, decalaj de perspective și alte trucuri care fac parte din magia cinematografului.

@alinastefaniagorghiu Să vedem cine știe răspunsul corect! 😁#ladybug #yellowbug #answerme ♬ sunet original – Alina Gorghiu

Există, oare, un așa-numit feminine touch în producția audiovizuală a politicienilor români? Întrebare legitimă într-un mediu atât de concurențial și sexist, care nu trebuie totuși să eșueze într-o demarcație clară între sobrietatea formală a utilizatorilor masculini, precum George Simion sau Petre Daea, figuri solemne cu oroare de frivol (și tocmai de aceea, fatalmente, ușor frivole) și Gorghiu sau deputata Laura Vicol. Căci nu încape îndoială cu privire la existența, în cazul celor din urmă, a unor giumbușlucuri specifice esteticii TikTok care sugerează, deja, o mult mai mare familiaritate cu fenomenul: iată, de exemplu, la Alina Gorghiu, un clip în care pisica Maxwell, un personaj-vedetă al rețelei de socializare, este suprapusă peste un panoramic lent cu clădirea gigantică a Palatului Parlamentului, rezultând un fel de parodie – pe muzica veselă și naivă – a lui King Kong. 

Ca să nu mai vorbim de multiplele ralantiuri din biblioteca video a Laurei Vicol, care a transformat această figură stilistică în veritabilă semnătură auctorială. A rezultat, astfel, un interesant amestec între o formă evident glam – apariția femeii înalte și blonde, care arborează o selecție multicoloră de deux-pièces-uri aptă să ia ochii – și o sobrietate a contextului abia menționată printr-un scurt text: „Sfârșit de sesiune parlamentară” sau „Audierea Ministrului Justiției”.

@laura_vicol #parlament #cameradeputatilor #work #viral #fyp #foryou #life 

Desigur că această suprapunere nu face, în primă fază, decât să bagatelizeze menirea de „ales al poporului”, cu încăperile Palatului Parlamentului transformate în rampe de catwalk și cu alocuțiunile de la microfon care iau forma unor sesiuni de modelling. Mai mult, ele satisfac deja arhicunoscutul male gaze, destinatarul subînțeles al acestor forme de expunere. Dar ele produc, chiar și prin inadvertență, și o tulburare a regimurilor estetice cu care asociem de obicei domenii de activitate radical opuse precum politica și moda. Sintaxa TikTok bruiază demarcațiile stricte, împreunând coduri menite să trăiască la distanță și strângându-le sub umbrela mai largă a interpretării actoricești. Încă o dată se dovedește că politicianul este, adesea, un corp burlesc încă nedezvoltat, iar Parlamentul – un fel de platou pe care se turnează. Dar și că regimul temporalităților social media – care amestecă munca și distracția, datoria patriotică și împlinirea strict personală – e mai complex decât credeam.

Dar nu totul este aici despre simplismul formei. Uneori putem da peste un video care, păstrând proporțiile, amintește de lucrătura proteică și eterogenă a lui Harun Farocki, unul dintre cei mai importanți artiști contemporani germani, care prin filme și instalații a atins realități variate, de la muncă, producerea imaginii, război, la fotbal. (La noi, e cunoscut în special pentru colaborarea cu Andrei Ujică, pentru documentarul Videogramele unei Revoluții).

Intitulat „Stop jocurilor de noroc lângă școli și licee”, acest videoclip de 74 de secunde postat de Alina Gorghiu e o mostră de virtuozitate documentaristă. Ea împletește o filmare actuală cu Gorghiu care vorbește, „în direct”, din fața unei școli, cu cadre de stock footage ștampilate cu însemnul „STOP!”, în care vedem figurinele de pe ecranul „păcănelelor” învârtindu-se amețitor. Apoi, filmulețul amestecă o imagine în care un adolescent ține un tub de pastile în mână și un traveling de pe o stradă flancată de case de pariuri cu o imagine idilică în care copiii se joacă într-o arteziană. Acest exemplu dă seamă de încleștarea formatelor disponibile pe TikTok, ținute laolaltă de un montaj minimalist, dar totuși tributar unor experiențe revelatorii care au avut loc în cinemaul de autor al ultimelor decenii. E indiciul cel mai clar al difuzării formelor cândva avangardiste în rândul mediilor de masă, ca și al porozității tot mai înnebunitoare dintre formele elevate tratate odinioară cu reverență și malaxorul egalitarist al TikTok-ului, în care viziuni antagonice despre audiovizual pot coexista mai pașnic ca oricând. 

Imaginile puterii, puterea imaginilor: În loc de concluzie

Într-un interviu acordat Cahiers du cinéma în 1974, Michel Foucault declara: „Puterea are o încărcătură erotică. […] Până recent, era nevoie să te scuzi că te afli la putere. Trebuia ca puterea să se efaseze și să nu se arate în calitatea ei de putere. Acesta a fost, până la un anumit punct, modul de funcționare al republicilor democratice, în care problema consta în a face puterea suficient de insidioasă, de invizibilă, pentru a nu putea fi descoperită. Acum, însă, puterea nu se mai ascunde, e mândră că se află aici și, mai mult, ne spune: «Iubiți-mă, pentru că sunt puterea.»”

Încercând să momească electoratul prin iluzia proximității garantate de rețelele de socializare, politicienii români nu fac decât să se racordeze la un trend internațional, care în ultimii ani a transformat lideri precum Silvio Berlusconi sau Donald Trump în icon-uri populare, emanații ale păturii de „oameni simpli” care ai zice că s-au nimerit ca prin minune în funcții de conducere la nivel mondial. Abia am început să măsurăm efectele acestui (fals) dialog dintre popor și conducător, care bulversează temporalitatea clasică a comunicării și face din politician obiectul (auto-)mizanscenat al unei dorințe transmisibile în direct. De la iile lui George Simion la tocurile Laurei Vicol, un același fior erotizant traversează micul ecran al telefonului, reafirmând cu un elan aproape șocant suprapunerea actuală dintre politică, cinema, modă, pornografie și tot ce se află între ele. Concluziile ferme se lasă așteptate, dar e clar că trăim vremuri interesante.

Acest articol a apărut în revista Films in Frame #3, pe care o poți răsfoi și cumpăra de aici sau din librăriile Cărturești sau OTOTO. În acest număr, vei găsi o serie de articole care pun în discuție evoluțiile actuale ale imaginii în mișcare: de la portretul unui videast și realizator de spot-uri publicitare din Franța la o analiză a esteticii în epoca AI sau prezentări ale celor mai vizionari cineaști în lumea imaginilor.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.