Din Ciudad de México și până în București, am parcurs distanțe lungi ca să vă prezentăm câteva dintre cele mai interesante cinematografe din lume, recomandate de cineaști și critici de film. Au scris: Bianca Oana, Flavia Dima, Cristian Mungiu, Victor Morozov, Marius Olteanu, Irina Trocan și Vlad Petri.

*

La Pagode, Paris, Franța

Monument colonial al iubirii pasionale, La Pagode din Paris e un cinema cu două săli și o grădină japoneză, construit în 1895 pe rue de Babylon (!) de managerul lanțului de magazine Bon March, cadou de nuntă pentru soția lui, de care a divorțat foarte repede apoi. E amenajat cu materiale, culori și decorațiuni japoneze din secolul XIX, de parcă ai fi într-un film de Mizoguchi. Senzația de film în film e foarte pregnantă încă de când intri pe poarta cinemaului, ca într-un mise en abîme. În 1979, Ministerul Culturii a oferit statutul de monument istoric clădirii, cu obligația să rămână cinematograf. Din păcate, după o dispută din cauza chiriei și a reparațiilor neplătite între proprietari și distribuitorul Etoile Cinemas, Pagode s-a închis pe 10 noiembrie 2015. Au rulat pentru ultima oară, Youth la ecranul 2 și filmul francez Marguerite, în auditorium-ul japonez. Eu am văzut Whiplash acolo, cu câteva luni înainte să se închidă. (Bianca Oana)

*

Cineteca Nacional, Ciudad de México, Mexic

 Mexicul este, prin excelență, patria monumentalismului – moștenirea culturală cea mai pronunțată și vizibilă a Aztecilor – așadar, n-ar trebui să surprindă faptul că a sa Cineteca Nacional, fondată în 1974, este un veritabil templu al cinemaului. Cu zece săli de proiecție, două ecrane open-air, multiple libării, cafenele, restaurante, spații expoziționale și centre de cercetare care, puse laolată, atrag mii și mii de persoane pe săptămână, impozanta clădire modernistă din cartierul Coyoacan (căreia urmează curând să i se adauge noi sedii în oraș, între care unul cu opt săli, aflat în istoricul parc Chapultepec) găzduiește poate cea mai populară cinematecă de pe glob, o inimă pulsând frenetic – Que viva México, que vive el cine!  (Flavia Dima)

*

Cinematograful Palas, Bruxelles, Belgia

Aflat în custodia fraților Dardenne, acest cinema este un exemplu bun pentru cum ar trebui reconfigurată o sală de cinema ca să aibă efect. Pe scurt: este central, clădirea, care este minunată, are și o istorie, iar după reconfigurare, cinematograful dispune de o sală mare cu sunet Dolby Atmos 7, plus alte trei săli mai mici pentru proiecții și o super programare, care prezintă deopotrivă filme noi și vechi, de artă și mainstream. Echipa se străduiește să aducă constant regizori și actori și să coaguleze un public cu care comunică constant. Clădirea dispune și de un spațiu expozițional închiriabil, un restaurant închiriat unor terți, dar ca să nu pară totul roz – e de menționat că, și în cazul lor, realizarea acestui proiect așa cum vi-l descriu a durat vreo 20 de ani și a depins de ce primar era ales în Bruxelles. Unii au împins proiectul înainte, alții l-au ținut în sertar și așa mai departe. (Cristian Mungiu)

*

Cinematograful Le Méliès, Grenoble, Franța

Voi ocoli pentru o clipă inevitabila Cinematecă Franceză – locul de unde, în bună măsură, a început totul – pentru a vorbi despre Cinematograful „Le Méliès” din Grenoble, locul care a rămas în memoria mea viu și luminos ca un refugiu, chiar și atunci când atâtea altele s-au schimbat. „Le Méliès” cuprinde trei săli botezate și amenajate după câte un film: desigur, „Le Voyage dans la Lune” e cea mai mare; urmează „Le Nouveau Monde” (după Terrence Malick) și „En attendant le bonheur” (Abderrahmane Sissako). Ecranul, în toate cele trei, e de-a dreptul imens, iar în sala principală fiecare fotoliu poartă numele unui regizor. „Le Méliès” este foarte dedicat publicului tânăr și foarte tânăr, cu un program săptămânal centrat pe educație cinematografică și o selecție cu accent pe cinemaul de animație. Dar nu e doar atât: de la cochetul restaurant din hol și până la locul unde se vând postere de film, „Le Méliès” a strâns în centrul lui o comunitate pentru care cinematograful înseamnă, la propriu, șansa de a ieși în lume. (Victor Morozov)

*

Cinema Corso, București, România (și încă câteva)

M-am gândit la orașul de cinema care este Cineteca Nacional din Mexic, apoi la cel mai frumos cinematograf în aer liber – Fort Mare din Herceg Novi, Muntenegru, apoi la Cinemateca Portuguesa, pentru care simt o afecțiune greu de egalat. Am trecut prin multe săli, amintiri și filme, până când am ajuns la Cinema Corso din București și imaginea unui hol îngust, în care, după proiecția filmului Aliyah Da Da, al Oanei Giurgiu, vreo 30 de oameni au stat mai bine de o oră să povestească despre ceea ce tocmai văzuseră. Era atât de frig încât ieșeau aburi când vorbeam, iar în aer plutea un sentiment de sfârșit. Toată lumea stătea cu paltoane și șube în interior, lumina pe holuri era ca înainte de stingere, iar tot personalul cinematografului arăta ca la începuturile anilor 1990. Am simțit ca e ultimul film pe care îl văd acolo și așa a fost. (Marius Olteanu)

*

LantarenVenster, Rotterdam, Olanda

Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam are ceea ce numește „programare sendviș” – și nu în sensul că mănânci pe fugă între două filme, deși se poate întâmpla și asta. Arată filme de artă sau avangardă între două „felii” de filme care scot mai probabil olandezii și călătorii din casă, în ideea că le deschid orizonturile – că s-ar putea aventura la un film thailandez cu buget mic dacă tot au venit și n-au mai prins loc la ultimul Ari Aster sau Park Chan-Wook.

Deși rulează și filme de nișă în săli de multiplex, LantarenVenster e cinemaul pentru cele mai experimentale experimente de festival: film structural, carte blanche pentru documentare exigente formal, poate chiar – uneori, credeți-mă, au îndrăznit – mediumetraje. Oricine se aventurează trebuie doar să părăsească zona principală a festivalului și, cu puțin noroc, să ia un microbuz IFFR într-acolo. Altfel, trebuie să meargă jumătate de oră pe jos și să traverseze un pod lung, circulat de mașini și clătinat de vânturi (încă-mi amintesc căciula zburându-mi de pe urechi, poate de asta nici nu le poartă acolo nimeni). Acum, IFFR e între ediții, LantarenVenster e departe și autotranslate-ul meu îi afișează siteul într-o română cu diacritice dubioase, parcă să mi-l facă intenționat mai puțin familiar. Țin minte, totuși, filme văzute acum mulți ani acolo, chiar dacă miza lor părea atunci să te surprindă și-apoi să-ți dispară din fața ochilor, lăsându-te confuză în întunericul cinemaului. (Irina Trocan)

*

Kino International, Berlin, Germania

Sala de cinema care îmi stârnește cea mai mare emoție este Kino Internațional, din Berlin. Este locul în care am simțit pentru prima dată că filmul este respectat la adevărata lui valoare.  Locul în care m-am conectat cel mai bine cu ceea ce se vedea și auzea. Tragerea primei cortine și apariția prezentatorului care introduce filmul, urmată de liniște, închiderea luminilor, deschiderea celei de-a doua cortine și apariția insolită și fermecătoare a ecranului au contribuit din plin la experiență, alături de ecranul gigant și de sistemul audio ireproșabil. Mi-am amintit de cinematograful copilăriei mele, cinema “Dacia” din Bistrița, unde mecanismul cortinei, însoțit de zgomotul proiectorului și al peliculei mă asigurau că urmează ceva important. Teatru… Cinema…Spectacol. La Kino Internațional m-am simțit deopotrivă cel mai aproape de acea atmosferă a cinemaului drag din copilărie și de film ca spectacol. (Vlad Petri)

Acest articol a apărut în revista Films in Frame#3. Citește și: istoria cinematografului ARTA din Cluj-Napoca, ce e de făcut Pentru o cinematecă mai bună în București și ce se întâmplă cu vechile cinematografele de stat de la noi.

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri