Generaţia tânără de regizori români, care îşi face debutul în aceşti ani, mi se pare că stă sub o dublă presiune. 

Mai întâi, e umbra grea şi intimidantă a Noului Cinema Românesc, cu succesele sale internaţionale şi reuşitele sale artistice, care au lăsat o moştenire apăsătoare.  Apoi e grupul informal al realizatorilor de filme comerciale (în mare măsură facile, dar şi cu unele calităţi), care sunt tot mai numeroase şi cu cifre de box-office ameţitoare sau, în orice caz, de neimaginat acum câţiva ani.

În acest peisaj, apariţia unor prime filme care încearcă să se plaseze undeva la mijloc între cele două direcţii ar putea trece ca nesemnificativă. Se înmulţesc debuturile care nu reuşesc să facă gaură în cerul marilor festivaluri şi care par tentate să renunţe, deocamdată timid, la motivaţia de a marca sau măcar de a împrospăta limbajul cinematografic.

Dar e probabil ca trecerea anilor să arate că această lipsă de ambiţie şi de vizibilitate (regizorii despre care încă mai scrie cu entuziasm critica internaţională influentă sunt tot reprezentanți ai NCR) a fost inevitabilă şi că merită să fie mai degrabă înţeleasă decât blamată.

Horia, de Ana-Maria Comănescu, este unul dintre aceste debuturi care se străduiesc să se desprindă de tradiţia tematică şi stilistică a unui NCR care oricum e în disoluţie de mai mulţi ani şi să facă sfios cu ochiul unui public în căutare de feel-good movies. Şi e filmul unei cineaste dintr-o generaţie care a crescut cu altfel de referinţe cinefile şi care nu mai e dispusă să le ascundă ca pe ceva ruşinos.

Aşa se face că şoselele şi peisajele României devin decorul convingător al unui road movie de inspiraţie americană şi în care realităţi locale se împletesc cu reverii neaşteptate.

Ce e, până la urmă, dacă nu o pură fantezie cinematografică, această aventură improbabilă în care un băiat de aproape 18 ani porneşte pe o Mobra veche spre fata pe care o iubeşte, aflată la sute de kilometri distanţă, iar pe drum se agaţă de el o puştoaică?

O fantezie hrănită de multe dintre reperele pe care un astfel de gen le presupune, de la obstacole şi încurcături, la pericolul ca protagoniştii să fie prinşi de poliţie şi la surpriza de a întâlni persoane excentrice. O structură într-atât de transparentă, încât scenariul îşi dezvăluie construcţia clasică (şi nu foarte inventivă) la fiecare viraj al motocicletei.

Sigur că Horia mimează o naivitate care riscă să-l facă să fie perceput ca uşurel. Însă adevărul e că filmul nu arată că i-ar păsa prea tare de asta. Nu vrea în niciun moment să epateze (cel mult să fie cute, inclusiv prin imaginea caldă şi muzică). Ana-Maria Comănescu pare că face un film exact din ingredientele care i-au alimentat imaginarul cinefil şi care ar defini un cinema mainstream, doar că aclimatizate pe sol românesc. 

De aici şi senzaţia nu doar că întâmplările sunt cunoscute, dar şi că personajele centrale sunt generice şi traseul lor emoţional e unul previzibil (vindecarea unor traume) şi se încheie cu maturizarea. S-ar putea ca Horia să pară, astfel, familiar, dar noutatea e că avem de-a face cu un film românesc.

Această formatare e însă atenuată de distribuţia foarte bună. Tinerii actori Vladimir Țeca și Angelina Pavel (citeşe un interviu cu ei aici), adevărate revelaţii, aduc prospeţime, iar contrastul dintre fizicul masiv, stângăcia şi zăpăceala băiatului şi vioiciunea şi deja experienţa de viaţă ale fetei e sursa unui comic bun. La fel cum inspirate sunt schimburile de replici dintre ei (chiar dacă uneori se simt nenaturale).  

 Într-un cinema românesc de autor de multe ori încrâncenat şi chiar crispat, cu teme neapărat grele, iată acest debut surprinzător, nepretenţios, dezinvolt, pornit pe propriul drum, în căutarea publicului.   

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.