For oh, I know, in the dust where we have buried
The silenced races and all their abominations,
We have buried so much of the delicate magic of life.
[…]

They say the fit survive,
But I invoke the spirits of the lost.
Those that have not survived, the darkly lost.
To bring their meaning back into life again.
Which they have taken away
And wrapt inviolable in soft cypress-trees,
Etruscan cypresses.

— D.H. Lawrence – Cypresses

Marea calitate a regizoarei italiene Alice Rohrwacher pare să fie tocmai incredibila lejeritate cu care peste stratul concret, lumesc al neorealismului și al claselor aflate în precaritate se așază, nonșalant și blajin, nu doar credința într-o putere superioară, ci un realism magic în toată regula, sensibil la cele mai greu de descris calități ale nevăzutului. După anterioarele sale Le Meraviglie (2014) și Lazzaro felice (2018), La Chimera / Himera vine ca încununarea unei trilogii dedicate relației cu locul (Italia), cu istoria și cu miracolul și sapă (sic!) și mai adânc în trecut, către dimensiuni și mai uitate de timp. Printre crăpăturile pământului toscan se zărește de prin dedesubturi mitul, în speță cel de dinainte ca el să fie roman, scenariul lui Rohrwacher urmărind o mică și simpatică bandă de jefuitori de artefacte etrusce. Regizoarea îmbină neoclasicul cu romanticul: ce se dezgroapă nu e numai obiectul istoric; La Chimera e, în fond, povestea unei dragoste pierdute printre ruine, ale cărei sclipiri fugitive de regăsire umplu inevitabil inima spectatorului cu siguranța purității și a transcendenței iubirii.

Formația de clasicistă a regizoarei se întrezărește parcă în protagonistul său Arthur (Josh O’Connor), mizanscenat ca un fel de Orfeu modern, prins între subteran și lumea de deasupra, între realitate și un alt tărâm – al visului, al morților, al amintirii, al istoriei, al tuturor locurilor în care se duc cei despre care nu mai știm nimic. Arthur își jelește taciturn Euridicea, o anume Beniamina (Yile Vianello) pierdută, dar care ni se manifestă „de dincolo”, în niște montaje lirice care permează din când în când fibra realității, fără să putem spune clar dacă aparțin de vis sau de memoria tânărului. Absența fetei îi domină gândurile și viața, dar la fel de prinsă în loc este și mama fetei, Flora (o luminoasă Isabella Rossellini), care o tot așteaptă înapoi acasă – o superbă bijuterie din alte secole ajunsă acum vestigiu dărăpănat. Micile șanse la o nouă viață sclipesc pentru Arthur atunci când o întâlnește pe Italia (Carol Duarte), studenta alias servitoarea Florei, dar afinitatea sa magică și firul roșu al sorții – aici o prezență chiar fizică care se strecoară fugar pe ecran în momente onirice – îl trage tot timpul înapoi. Tânărul este chinuit de „himerele” sale, așa cum le numesc colegii săi de bandă, acest dar divin care îl ajută să simtă golurile mormintelor etrusce, dar care pare să vină la schimb cu un pact care îl leagă, fatidic, de lumea cealaltă. Legătura e și una mai concretă, pe care Rohrwacher știe să o speculeze alegoric: la urma urmei meseria sa de arheolog e una care are inerent legătură cu moartea, cu lucrurile care nu mai aparțin de prezent (această sustragere din timp de altfel răspândită în întreaga sa filmografie).

În ciuda inferențelor clasice, himera titulară nu e prezentă în film decât ca ceva abstract, ca un nume pentru ceva indescifrabil, ca o folíe magică și chinuitoare a lui Arthur. Dar însăși filmul e miticul animal compozit, amalgamând cu o finețe aparte cele mai nebănuite elemente. Anacronismul voit al lui Rohrwacher e tare jucăuș: coloana sonoră a cărui alt film aduce împreună cu atâta inspirație Kraftwerk, Verdi și șlagăre italiene ale anilor ‘80 pentru a vorbi despre Timp cu T mare? Pe cât domină firul lin al dragostei pierdute, dulce și melancolică, pe atât filmul sparge acalmia și jonglează cu viteze, adresări în cameră, o imagine care se întoarce cu susul în jos și trei formate (16mm, Super 16 și 35 mm), folosite fiecare pentru a relativiza granița între realitate și alte tărâmuri. Lumea morților, lumea viilor, trecutul antic, trecutul recent – criptele din La Chimera le armonizează pe toate, sub gestul simbolic de a dezgropa, și ne trag adânc pe toți către un limbo al spiritelor timpului, către spațiul mitic din care își extrag seva.

Grația masculină

Spuneam anul trecut, văzând filmul la Karlovy Vary, că Josh O’Connor face aici rolul carierei sale de până acum, unul dulce, memorabil și chiar surprinzător, de-abia în La Chimera împlinindu-i-se tipologia de suflet care aparține de alte vremuri, în condițiile în care majoritatea filmelor și serialelor în care joacă tind să fie producții de epocă. În ciuda faptului că filmele lui Rohrwacher vorbesc adesea în extensie, despre comunități, mult din farmecul La Chimera stă în spinarea individuală a carismei melancolice a lui O’Connor ca arheolog decăzut și a imprevizibilității sale emoționale, un accent pe protagonist poate chiar mai mare decât era cel în cazul prototipului de sfânt în jurul căruia se învârtea Lazzaro. Simultan morocănos și vulnerabil, Arthur demonstrează o extraordinară capacitate a lui Rohrwacher de a capta grații masculine, semințe de sublim pe care multe dintre cadrele filmului le cultivă surprinzând momente emoționante de fragilitate, unde soarele brazdă delicat fața tânărului, prins adânc în vis sau transă. Ritualurile sale magice de căutare a pasajelor subterane au și ele același farmec vulnerabil, existând ceva dezmarmant, poate chiar tandru, în căderile sale extenuate după ce faptul e împlinit.

În tot acest microcosmos provincial blocat în trecut – și la propriu și la figurat, pentru că, așa cum își amintește Rohrwacher despre propria copilărie, în această parte de Italie n-ai nevoie decât de o săpătură să dai de trecut – Arthur e Englezul, Străinul frumos, e acel presupus gentleman care fascinează și atrage, sau, din contră, amuză prin incongruența sa cu locul. Costumul său răvășit, cuvintele sale puține și momentele în care adoarme vulnerabil pe banchetele trenurilor parcă-l arată pe O’Connor ca și cum ar fi un tânăr al secolului al 19-lea rătăcit pe drum din Marele Tur în care l-au adus nevoia și tradiția de-a și educa mai departe cunoștințele despre cultura clasică. Deși proaspăt ieșit din închisoare pentru jefuire de morminte, construcția lui Arthur face într-adevăr apel la acest tip de erudiție în care în mod clar el vede în artefactele pe care le descoperă ceva mai mult decât sume de bani; nu întâmplător lucrurile pe care le colecționează acesta din prăzile întreprinse alături de prietenii săi tombaroli sunt obiecte simple, de uz comun, de o valoare financiară foarte mică, lucruri mai mult simbolice, ca un clopoțel care ar putea fi o jucărie pentru copii. Marea renaștere a lui Arthur în interiorul narațiunii ține și de această dramă morală, în care actul profanator al jafului de mormânt, indiferent dacă e mânat de precaritate, intră în conflict cu dragostea pentru artefact, pentru sufletul din trecut de care este acesta legat.

Totuși, în mod esențial, personajul lui O’Connor nu e prezentat ca aventurierul civilizator, chiar dacă moștenește ceva din arhetip prin prisma naționalității sale și a pretextului arheologic. În La Chimera narațiunea e mai degrabă de partea locuitorilor zonei, o narațiune care-l conține pe Arthur și care parcă oferă și actorului spațiu de a-l interpreta ca și cum conexiunea sa mistică cu locul îl leagă natural de acesta. Contrastez grosolan această asimilare a străinului cu un alt rol, cel al lui Larry Durrell din The Durrells, în care, ca emigrant în Grecia la începutul secolului trecut, accentul cade întotdeauna pe perspectiva britanică asupra spațiului străin. O’Connor-ul de acolo are și el un atașament față de noul loc, dar e enervant și pătruns constant de o superioritate tacită; O’Connor-ul de aici e dezarmat, pierdut și, deci, mai candid, el pur și simplu face parte din textura locului, chiar dacă e partea sa mai zgrunțuroasă.

A murit Fellini! Trăiască noua Fellini!

Revine în La Chimera și interesul lui Rohrwacher pentru un destin comunitar, regăsit aici în mica ruralitate bucolică și felliniană în care trăiește banda de tombaroli, de altfel și aceștia zugrăviți mai degrabă ca o trupă de vodevil decât ca niște simpli criminali. Filmul accentuează ludicul care îi înconjoară, prezentându-le aventurile de excavație și fugă de carabinieri în niște montaje comice și accelerate, ca și cum ar fi o schiță cu hoți și vardiști desprinsă din cinemaul timpuriu. În fapt, puține lucruri ne confirmă că ne-aflăm în anii ‘80; se mai strecoară transgresiv câte o imagine văzută prin camerele de securitate atunci când ajung la oraș, dar micul sat și sărbătorile sale par sustrase anacronic din timp – ce-i drept într-o măsură mai mică decât comunitatea naivă din jurul conacului din Lazarro. În spatele acestei alăturări de felurite idiosincrazii rurale activează, totuși, discursul lui Rohrwacher despre apartenență ca salvare de la grijile vieții. Contextul jafului de morminte e o dramă morală a istoriei, dar e și o extensie economică la care se vede nevoită să recurgă această comunitate, o nevoie care nu mai ține cont de spirite și de sacru, ci vede doar oase acolo unde sunt doar oase. Cum Rohrwacher e adesea interesată să observe cum afectează procesele capitaliste comunitățile, La Chimera pare a fi un mic tratat despre cum obiectul arheologic devine marfă, o primă dată parcă mai inocent, în mâinile tombaroli, și o a doua oară abuziv, în mâinile pieței de artă și a colecționarilor internaționali, avizi după prestigiu și influență.

Eu nu strivesc cu ochii mei corola de minuni a lumii, cam asta e lecția cu care pare să ne lase Arthur în modul în care evoluează relația sa cu obiectele arheologice, culminând cu descoperirea unei superbe zeițe a vânătorii, rapid pierdută. Ceea ce aparține de trecut, lucrurile vechi devin treptat din „lucruri văzute de mulți ochi” „lucruri pe care ochii umani nu ar trebui să le vadă”. La Chimera e o predare în fața magicului și un gest solar de afecțiune orientat către privitor – atunci când ne arată, privilegiat, superbele fresce ale unui mormânt înainte ca aerul să intre și să răpească vitalitatea pigmenților, Rohwracher are încrederea că spectatorul va ști să păstreze misterul pentru sine și-și va menține speranța în acele lucruri inefabile și sublime pe care terenul vizibilității, revenirea în uman, le pângărește și distruge.

La Chimera rulează în cinematografele românești începând cu 19 aprilie.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.