„Tenisul e o relație”, le spune Tashi (Zendaya), proaspăt câștigătoare a turneului junioarelor de la US Open, lui Art (Mike Faist din West Side Story) și Patrick (Josh O’Connor, minunat în La chimera), doi prieteni din copilărie, coechipieri pe terenul de tenis și proaspăt dați pe spate de colega lor de circuit („Uită-te la reverul ăla!”). Cei trei se plac reciproc, ea îl alege pe învingător dar, în timp, ajunge să-i vadă pe amândoi ca pe niște dezamăgiri.

Peste ani, Tashi, Art și Patrick se reîntâlnesc la un turneu challenger minor, culoar îngust pentru cei care au nevoie să-și întârească stima de sine, sau de puncte pentru a accede la un turneu de Grand Slam. Art, campion aflat în a doua jumătate a carierei, e căsătorit cu și antrenat de Tashi, acum o fostă speranță a tenisului, a cărei carieră a fost întreruptă de o accidentare. Patrick plutește undeva în anonimat (pe locul 271), fără a-și fi atins vreodată potențialul („Tu crezi mereu că ai câștigat înainte să se termine meciul”, îi spune Tashi la un moment dat). Toți au o motivație disproporționată de a câștiga un turneu sponsorizat de o vulcanizare locală.

Desigur Challengers, cel mai recent film al lui Luca Guadagnino (Call Me By Your Name) nu este despre tenis. Sportul e doar un pretext bun, ce furnizează terenul ideal pentru un triunghi amoros: jucătorii plasați simetric, de o parte și de alta a fileului, cu trofeul afecțiunii lor aflat la mijloc, vizavi de arbitru. Nu în ultimul rând, sportul e sex: o vezi în privirile lor și strigătele de frustrare sau încurajare (Come on!). Până și structura meciului de tenis, în trei seturi, fiecare cu propriul deznodământ, se pliază perfect pe convenția celor trei acte. 

Scenariul precis al lui Justin Kuritzkes se revelează ca o versiune Gen Z, foarte hot, dar nu mai puțin nevrotică, a unuia scris de Woody Allen, având în centru o premisă foarte ofertantă și veche de când lumea: înșurubezi trei oameni unul în jurul celuilalt și vezi ce se întâmplă: cine se lasă de bună voie manipulat, al cui e rândul să fie personajul negativ, cine e victima. Formația de dramaturg al lui Kuritzkes (aflat la debut) se vede în felul în care își construiește personajele: cu minim de context, bazându-se aproape exclusiv pe interacțiunile dintre cei trei și fără a se pierde în fire narative secundare. Pică pe Zendaya, Feist și O’Connor să ducă tot greul în a genera scântei suficiente de atracție – convingători atât în versiunile lor adolescente cât și 30+.

Challengers e, ca și tenisul, un joc despre câștigarea punctelor care contează cu adevărat, plin de imagini și replici instant memorabile, destinate să devină virale. Două ore care trec imediat la multiplex.

Cei trei actori par că se distrează cel puțin la fel de mult ca regizorul care, asistat de directorul de imagine Sayombhu Mukdeeprom (Uncle Boonmee) și de o coloană sonoră techno foarte dansantă de la Trent Reznor și Atticus Ross, se dezlânțuie punând în scenă niște partide memorabile. Meciurile sunt filmate ca niște reclame glossy la Adidas, cu unghiuri subiective în care până și mingea are un punct de vedere, presărate cu obișnuitele cadre in slow-motion cu piele înfierbântată și picături de transpirație – nimeni nu știe să filmeze ca Guadagnino trupuri supraîncălzite, de la Jean Jacques Annaud în L’amant încoace.

Aveam ceva rezerve după Bones and All, un arthouse crispat-artificial și cam prețios, dar nu e cazul. Cel mai jucăuș și relaxat film al lui Guadagnino (cel puțin de la A Bigger Splash încoace), Challengers e, ca și tenisul, un joc despre câștigarea punctelor care contează cu adevărat, plin de imagini (O’Connor purtând tricoul cu inscripția I Told Ya) și replici instant memorabile (I’m taking such good care of my little white boys), destinate să devină virale. Două ore care trec imediat la multiplex.

Challengers e în cinematografe din 26 aprilie.

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.