Din 2004, secțiunea Cannes Classics a Festivalului de Film de la Cannes prezintă filme de patrimoniu și capodopere ale istoriei cinematografiei în variantă restaurată, proiecții-tribut ale unor filme clasice dar și noi documentare. O secțiune paralelă și necompetitivă a festivalului, la care contribuie anul zeci de instituții afiliate, de la Centre national du cinéma et de l’image animée, Academy Film Archive la Film Heritage Foundation. Anul acesta, secțiunea sărbătorește 20 de ani cu o serie de proiecții, care include o restaurare 4K a filmului Paris, Texas (Wim Wenders), câștigător al Palme d’Or în urmă cu 40 de ani, sau Seven Samurai a lui Akira Kurosawa, care va marca împlinirea a 70 de ani de la realizarea filmului. Punctul culminant din acest an va fi însă ultimul film al lui Jean-Luc Godard, scurtmetrajul de 18 minute intitulat Scénarios, care a fost finalizat cu o zi înainte de moartea sa, în 2022. Ne-am uitat și noi în arhiva Cannes Classics și aducem un mic tribut câtorva filme care au îmbrăcat, în epoca digitală, „hainele cele noi ale împăratului”.

***

Black God, White Devil/ Deus e o diabo na terra do sol (Glauber Rocha, 1964) – Cannes Classics 2022

Deus e o diabo face parte din acel mănunchi de capodopere ale cinemaului politic (de pildă, Bătălia pentru Algeirs, Soleil O, La hora de los hornos, La batalla de Chile) care, cu o viteză și o forță de nestăvilit, îți intră direct în vene: o experiență de vizionare deopotrivă profund tulburătoare cât și energizantă; până și simplul act de-a fi spectator al unui asemenea film se simte ca un act subversiv. Capodopera marelui cineast brazilian Glauber Rocha ar putea să se-ntâmple la fel de bine în trecutul îndepărtat pe cât ar putea să fie în cel apropiat – temporalitatea sa elastică permițând parabolei existențialiste care stă în miezul filmului să se simta la fel de proaspătă azi, pe cât era în 1964. Puține filme suprind atât de direct tragedia claselor ce trăiesc în sărăcie și enorma violență (fizică, socială, economică, spirituală, simbolică) la care acestea sunt supuse și modul în care această violență (eminamente mânuită de bărbați) ajunge se se răsfrângă asupra femeilor – cât și felul în care religia, radicalismul și ideologia se abate asupra nenorociților sorții. Un magnum opus al celui de-al treilea cinema. (Flavia Dima)

*

The Story of a Three-Day Pass (Melvin Van Peebles, 1968) – Cannes Classics 2020

Mulți îl cunosc pe cineastul Melvin van Peebles, pe bună dreptate, drept autorul acelui cultissim Sweet Sweetback’s Badasssss Song (1971), cel mai furios film american al deceniului. Mai puțini știu că omul debutase cu câțiva ani mai devreme în Franța, legând cabareturile pariziene și coasta normandă pe urmele unui cuplu improbabil de îndrăgostiți plutitori. Turner (Harry Baird) nu e primul american care să magnetizeze un debut șaizecist din zonă – o făcea deja Frankie, marinarul din Lola (1961) lui Jacques Demy. Pe de altă parte, The Story of a Three-Day Pass nu e neapărat comparabil: niște ani s-au scurs de atunci, timp în care echipamentul a devenit mai ușor, scenarile, mai vaporoase, iar mizele sociopolitice, mai urgente. Cu veselia tipică direct cinema, Van Peebles descoperă că, uneori, ajunge să filmezi un corp alunecând pe ringul de dans minute în șir, căci filmul curge de la sine, purtat de energia vitală a unor postúri noi. Accelerat de un elan romantic, filmul avansează lax și cu atât mai capricios cu cât știe că niciun absolut al iubirii nu va putea face uitată violența chestiunii rasiale. Negativul acestor imagini îl reprezintă dificila luptă de emancipare a populațiilor de culoare. (Victor Morozov)

*

The Moon Has Risen / Tsuki wa noborinu (Kinuyo Tanaka, 1955) – Cannes Classics 2021

The Moon Has Risen ar fi putut fi un film de Ozu – realmente, căci pe lângă figura tip a lui Chishu Ryu în rol de patriarh al familiei, scenariul însuși a fost co-scris de marele maestru clasic al cinemaului nipon. Că Ozu nu l-a mai filmat și a ajuns în mâinile regizoarei-actrițe Kinuyo Tanaka e o grație a destinului, care ne-a dat două dintre cele mai frumoase scene de curtare din întreaga istorie a cinemaului: amândouă la lumina lunii, cu astrul veghiând de departe asupra gesturilor delicate, fâstâcite, rănite, melancolice, grăbite, greșite, mici și mari care articulează dragostea. Puține filme au captat frumusețea orașului Nara cu atâta tact și interes, și cu atât mai puține filme regizate de o femeie în Japonia vremii (Tanaka e de-abia cea de-a doua regizoare a țării). Dar nu datele o fac pe Tanaka să se remarce și The Moon Has Risen nu-i nicidecum o emulație după Ozu. Ecranul se deschide aici spre narațiuni clasice și cunoscute, dar Tanaka îl îndreaptă către sensibilități feminine mai puternice și mai fine. Trei surori și trei portrete feminine, în etape diferite ale vieții și ale dragostei, privesc către femeia postbelică printr-o prismă deopotrivă a candoarei și a libertății. Setsuko, cea mai mică dintre surori (și cea mai răzvrătită) anticipează în interpretarea lui Mie Kitahara zvâcul tinereții în care se va cufunda cinemaul japonez către sfârșitul deceniului. De o frumusețe rară și de o melancolie profundă, în The Moon Has Risen Tanaka surprinde cel mai universal gest care există, acea ridicare fermecată a capetelor noastre către cer: „Ce lună frumoasă”, spune Setsuko. „Mă întreb câte cupluri au tot privit-o.” (Dora Leu)

*

The Lady from Constantinople / Sziget a szárazföldön (Judit Elek, 1969) – Cannes Classics 2023

Cineasta maghiară Judit Elek (n. 1937), celebrată prin retrospective anul trecut la Festivalul de la Rotterdam şi anul acesta la Cinemateca Franceză, e marea mea descoperire a ultimului an. Mai puţin faimoasă decât compatrioata sa Márta Mészáros, Judit Elek a realizat filme – de ficţiune şi documentare – la fel de incisive şi de atente atât la realităţile necosmetizate ale epocii sale, cât şi la trecutul Ungariei. Cel mai cunoscut lungmetraj al său este chiar debutul, The Lady from Constantinople (1969), proiectat în afara competiției la Cannes şi reluat în 2023 pe Croazetă, în versiune restaurată. Filmul are în prim-plan o femeie în vârstă care îşi schimbă locuinţele şi se plimbă prin oraş, iar în tot acest timp trece prin diverse situaţii bizare, unele chiar suprarealiste. Un amestec de cinéma vérité şi fantezie care aduce o perspectivă inedită asupra vieţii în Ungaria comunistă. (Ionuț Mareș)

*

Paris, Texas (Wim Wenders, 1984) – Cannes Classics 2024

„Filmul a fost făcut cu o cameră și o chitară”, spunea Wim Wenders despre Paris, Texas, câștigătorul Palme d’Or acum 40 ani, care va deschide anul acesta secțiunea Cannes Classics fiind proiectat în variantă restaurată 4K – iar imaginile vii, izolate, și coloana sonoră sunt cel puțin două motive pentru care invidiez spectatorii care o să revadă filmul pe Croazetă. Apoi, mai e rolul interpretat minunat de Harry Dean Stanton, un lost soul  pe nume Travis, ce „iese” din deșert după ce dispare patru ani: nu are acte, și-a pierdut memoria și nu vorbește, iar singura lui dorință e să-și găsească familia pe care a abandonat-o. Travis străbate filmul ca o stafie și revine treptat la viață cu ajutorul fiul său pre-adolescent (Hunter), cu care pornește într-o călătorie ca să-și întâlnească mama pierdută de mult timp (superba Nastassja Kinski). Și mai e momentul reîntâlnirii celor doi, cu scena plasată într-o cabină de peep-show, în care fiecare povestește cum a iubit atunci când a iubit și cât a durut atunci când totul s-a rupt, care taie orice respirație. Nu m-am putut decide dacă filmul e un bun energizant pentru o iubire-n viață sau un medicament după una pierdută. (Anca Vancu)

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri