Într-un interviu în exclusivitate pentru România, cineasta poloneză Agnieszka Holland vorbeşte despre cel mai recent film al său, „Green Border”, care se va vedea în premieră românească la TIFF pe 15 şi 23 iunie, despre atacurile la care a fost supusă din partea precedentului guvern de la Varşovia, despre rolul Academiei Europene de Film, a cărei preşedintă a fost până în luna mai, şi despre anii de tinereţe, când era o regizoare aspirantă în cea mai bună perioadă a cinematografiei poloneze.

***

Se întâmplă rar ca într-o ţară europeană democrată un film să fie atacat de liderii politici, iar regizorul să se teamă pentru integritatea sa fizică. Acest fapt s-a petrecut toamna trecută în Polonia, pe finalul guvernului conservator condus de partidul Lege şi Justiţie (PiS), care avea să piardă alegerile din octombrie în favoarea unei coaliţii de formaţiuni în fruntea căreia s-a aflat liberalul Donald Tusk, actual premier (care a mai condus executivul polonez, dar şi Consiliul European). 

Ţinta puterii de atunci a fost cunoscuta cineastă Agnieszka Holland (n. 1948). Regizoare experimentată şi respectată, cu o filmografie bogată şi în care istoria, în special cea a ţării sale, este un subiect constant, Agnieszka Holland a ales să trateze în cel mai nou film al său, Green Border (2023), câştigător al Premiului Special al Juriului la Festivalul de la Veneţia, o temă actuală şi fierbinte: migraţia  (citeşte cronica noastră aici).

Mai exact, scenariul porneşte de la întâmplări reale care s-au aflat pe prima pagina a presei europene – în 2021, mii de persoane au rămas blocate mai mult timp la frontiera dintre Polonia şi Belarus, graniţă externă a Uniunii Europene. Liderul autoritar belarus Aleksandr Lukaşenko a fost acuzat atunci de Varşovia şi de UE că se foloseşte de migranţi din Orientul Mijlociu şi Africa, facilitându-le drumul spre Europa pentru a destabiliza blocul comunitar, ca să se răzbune pentru sancţiunile la care este supus regimul său. 

Ca reacţie la ceea ce a fost considerat un şantaj al Minskului şi, indirect, al Moscovei, autorităţile poloneze au creat o zonă de excludere în jurul graniţei şi au instalat un gard înalt de sârmă ghimpată. Mai mult, au mobilizat mii de soldaţi şi agenţi de frontieră pentru a-i trimite înapoi în Belarus pe migranţii care intrau pe teritoriul polonez. Asta în timp ce autorităţile belaruse îi forţau la rândul lor pe refugiaţi să pătrundă în Polonia. Conform unor relatări media, aproximativ 50 de migranţi şi-au pierdut viaţa atunci. În paralel, a apărut o reţea de activişti şi localnici care le ofereau migranţilor alimente, haine, medicamente şi, uneori, adăpost. 

Scopul meu nu a fost unul politic, ci umanist, şi anume să arăt oamenii din spatele acelor numere şi crize.

Filmul este realizat din trei perspective, care se întrepătrund: a unei familii de sirieni blocaţi la graniţă, a unui agent de frontieră polonez măcinat de dileme din cauza obligaţiilor pe care trebuie să le îndeplinească şi a unei activiste poloneze care oferă ajutor. Green Border este o dramă filmată într-un alb-negru sobru şi impunător şi care pune în prim-plan tragediile umane din spatele unei astfel de crize geopolitice.

În interviul pentru Films in Frame, realizat pe Zoom la finalul lunii noiembrie, înaintea galei Premiilor Academiei Europene de Film, unde Green Border a fost nominalizat la trei categorii (cel mai bun film, cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu), Agnieszka Holland şi-a exprimat părerea că, de peste zece ani, de la izbucnirea războiului civil din Siria, migraţia este „cea mai mare provocare pentru lumea bogată şi chiar pentru întreaga planetă”.

„Atunci când a izbucnit această situaţie la graniţa noastră, am simţit un fel de urgenţă de a vedea ce se întâmplă, în special când am realizat că răspunsul guvernului autoritar de atunci este foarte periculos. Faptul că forţele militare folosesc violenţa împotriva civililor, iar acest lucru este într-un fel legalizat de către stat, reprezintă un precedent periculos, care, aşa cum vedem, se poate răspândi în Europa. Dar scopul meu nu a fost unul politic, ci umanist, şi anume să arăt oamenii din spatele acelor numere şi crize”, a explicat ea.

Potrivit regizoarei, motivul din spatele opţiunii unei abordări polifonice a fost de „a arăta din diferite perspective ce a însemnat situaţia respectivă pentru oameni, cu ce tip de alegeri se confruntă şi în ce fel alegerile lor interferează cu vieţile altora. Am considerat că perspectivele multiple sunt mai eficiente din punct de vedere dramaturgic.”

Filmul s-a lansat în septembrie în cinematografele din Polonia şi a deranjat puternic guvernul de la acel moment, care a acuzat-o pe Agnieszka Holland că a prezentat o versiune distorsionată a faptelor. 

În esenţă, pentru că arată că drama acelor oameni a fost amplificată şi de măsurile autorităţilor poloneze, care i-au respins violent pe migranţi, filmul chestionează politica oficială a Varşoviei în respectiva criză.

Potrivit New York Times, Jaroslaw Kaczynski, președintele Partidului Lege și Justiție și liderul de facto al ţării de la acel moment, a spus că filmul este o dovadă a urii regizoarei împotriva Poloniei și a descris Green Border ca fiind „rușinos, respingător și dezgustător”.

Premierul Mateusz Morawiecki l-a numit „o colecție de minciuni flagrante” care urmărește să „ne discrediteze în Occident și să distragă atenția de la rolul glorios și esenţial al Poloniei în sprijinirea luptelor din Ucraina”.

Mai mult, ministrul justiţiei, Zbigniew Ziobro, membru al Partidului Polonia Suverană, naţionalist şi catolic, a asemănat-o pe Agnieszka Holland cu Joseph Goebbels, șeful propagandei naziste, și a comparat-o cu „sovieticii și naziștii” care „au folosit filme de propagandă, pentru a distruge imaginea Poloniei și a polonezilor”.

De asemenea, guvernul le-a impus cinematografelor ca înainte de proiecţiile cu Green Border să difuzeze un scurt video despre aceeaşi situaţie prin care să se prezinte poziţia oficială. Iar filmul nu a fost ales ca propunere a Poloniei pentru Premiile Oscar, deşi avea cele mai multe atuuri pentru a intra într-o astfel de cursă.

Fiecare întâlnire cu publicul după proiecţii a fost ca o sesiune de terapie colectivă.

„Cred că situaţia din jurul filmului a dovedit foarte bine că statul polonez se îndrepta spre autocraţie şi că nu era atât de diferită de perioada comunistă în ceea ce priveşte libertatea discursului şi a expresiei artistice. A mai arătat că ei vedeau unele producţii contemporane, dar şi istorice, numai ca instrumente de propagandă. Sper că s-a terminat acest lucru, pentru că au pierdut alegerile. Atacurile şi campania orchestrate de cele mai înalte autorităţi poloneze în septembrie împotriva mea s-au întâmplat pentru că se apropia scrutinul, iar acestea câştigaseră o dată alegerile cu subiectul migraţiei, alimentând un sentiment xenofob şi rasist de pericol iminent la graniţele Poloniei. Au sperat că prin atacarea filmului meu vor obţine şi mai multe voturi decât înainte”, a afirmat regizoarea.

„A fost atât de absurd şi nemaiîntâlnit, încât oamenii au reacţionat fix invers. Iar filmul, care este unul destul de dificil, nu doar că a avut succes la box office, dar şi reacţia oamenilor a fost incredibilă. Fiecare întâlnire cu publicul după proiecţii a fost ca o sesiune de terapie colectivă. Prin urmare, filmul a jucat şi un important rol social. Nu a fost doar o experienţă de entertainment sau artistică. Este imposibil de măsurat rolul pe care filmul nostru l-a avut în rezultatele alegerilor, dar cred că a existat un mic rol, însă diferit de cel pe care şi l-au imaginat autorităţile”, a adăugat ea.

Potrivit regizoarei, filmul a strâns 800.000 de spectatori în cinematografe (în Polonia, cele mai de succes filme locale, în special comediile de public, se plasează în general în jurul unor cifre similare – n.r.), însă numărul ar fi fost şi mai mare dacă şcolilor nu li s-ar fi interzis să îi trimită pe elevi să îl vadă. 

Agnieszka Holland recunoaşte că atacurile au afectat-o: „Când am călătorit cu filmul pentru premieră în zone apropiate de graniţă, am fost atacată de unele grupuri de protestatari. Şi am primit multe ameninţări, majoritatea anonime. Aşa că am decis ca în timpul deplasărilor din septembrie să am lângă mine gărzi de securitate, pentru că nu se ştie niciodată. Atmosfera era atât de încinsă, încât nu ştii dacă nu rişti să dai peste un fanatic care pune în acţiune acele cuvinte de ură.”

În acelaşi timp, cineasta ştie că situaţia din Polonia nu este o excepţie şi că există mişcări naţionaliste şi populiste de dreapta în creştere şi în alte ţări din Europa, dar şi în SUA. 

„În Olanda, politicieni anti-UE, xenofobi şi rasişti au câştigat alegerile. În Ungaria, Orban este de neatins. Apoi, Suedia şi Germania, unde (extremiştii din AfD – n.r.) au devenit a doua putere politică. Dumnezeu ştie ce se va întâmpla la alegerile din Franţa, unde Marine Le Pen este în creştere. Există pericolul ca Donald Trump să redevină preşedinte al SUA. Suntem într-o mare încurcătură, şi nici măcar nu am menţionat războiul din Ucraina şi situaţia actuală din Israel şi Gaza”, a detaliat Agnieszka Holland. 

„Aşadar, crizele sunt numeroase. Iar în astfel de crize, dacă clasa politică democratică şi liberală este ineficientă, leneşă şi lipsită de curaj, populiştii preiau controlul pentru că au răspunsuri, răspunsuri uşoare, la toate aceste crize. Ştim că aceste răspunsuri uşoare sunt minciuni, însă oamenii vor să aibă sentimentul că sunt în siguranţă”, a explicat regizoarea.

În opinia sa, cinemaul este bogat, şi el poată să aibă ca scop să exprime vocea autorului, să spună poveşti care sunt entertainment pur sau să experimenteze formal. „Prin urmare, nu aş vrea să spun că tot cinemaul are datoria să fie angajat din punct de vedere politic sau social. Însă în vremuri ca acestea, dacă cinemaul întoarce spatele unor astfel de subiecte şi teme, atunci devine neimportant. Fără imaginaţie nu putem câștiga viitorul, iar cinemaul este imaginaţie.”

Noua situaţie politică din Europa şi din jurul Europei ridică noi întrebări Academiei Europene de Film, dacă trebuie să luăm poziţie în legătură cu chestiuni politice.

În 2020, Agnieszka Holland l-a înlocuit pe Wim Wenders şi a devenit prima femeie preşedinte al Academiei Europene de Film. În acest an, ea a decis să renunţe, aşa că în luna mai a fost înlocuită în această poziţie – care este în mare măsură protocolară, dar care are un puternic rol simbolic – de celebra actriţă franceză Juliette Binoche. 

Întrebată care ar trebui să fie rolul EFA în anii următori, regizoarea poloneză a recunoscut că trebuie să existe o discuţie aplicată despre asta.  

„Scopul EFA este în principal să promoveze cinemaul european, în interiorul Europei şi, dacă se poate, în afara ei. Să facă filmele mai vizibile. Să conecteze profesionişti şi cineaşti din întreaga Europă într-o organizaţie unde pot colabora şi face schimburi. Asta funcţionează, dar nu perfect. Noua situaţie politică din Europa şi din jurul Europei ne ridică noi întrebări, dacă trebuie să luăm poziţie în legătură cu chestiuni politice. Iar dacă iei poziţie, trebuie să ţii cont că membrii noştri vin din diferite ţări, iar unele dintre aceste ţări sunt practic în război. Ar trebui să devenim un fel de Olimp, de unde zeii privesc la ce se întâmplă în lume şi consideră că nu este important? Probabil. În acelaşi timp, asta contravine convingerii mele privind puterea cinemaului. De aceea, sunt tulburată. Mă întreb dacă eu sunt persoana potrivită pentru a fi imaginea organizaţiei”, a afirmat Agnieszka Holland.

În opinia ei, cinemaul este în continuare „cel mai bun mijloc de a simţi şi de a înţelege Europa, de a afla mai multe despre Europa”, „un continent cu culturi, identităţi istorice şi limbi atât de diferite, lucru care se reflectă şi în filme”.

Actuala generaţie tânără de cineaşti duce lipsă de acel simţ al comunităţii de altădată, în care nu exista gelozie.

Agnieszka Holland şi-a început cariera în anii `70, fiind mai întâi asistentă a unor regizori celebri precum Krzysztof Zanussi şi Andrzej Wajda. Cu puţin timp înainte de impunerea Legii Marţiale în 1981, a emigrat în Franţa. Cele mai cunoscute filme ale sale sunt Angry Harvest (1985), nominalizat la Oscarul pentru film străin, Europa Europa (1990), cu care a câştigat Globul de Aur pentru film străin şi a fost nominalizată la Oscarul pentru scenariu adaptat, şi In Darkness (2011), de asemenea nominalizat la Oscarul pentru film străin. Toate trei au subiecte legate de perioada celui de-Al Doilea Război Mondial şi de Holocaust.

Agnieszka Holland recunoaşte că se simte nostalgică atunci când îşi aminteşte de începuturile sale în cinema, în epoca în care apărea aşa-numitul cinema al neliniştii morale.

„Era extraordinar să fii atât de aproape de marii cineaşti ai generaţiei anterioare şi de schimburile, încrederea şi îmbogăţirea reciprocă dintre ei. Era ceva unic. Nu am mai simţit asta ulterior. Actuala generaţie tânără de cineaşti duce lipsă de acel simţ de comunitate, în care nu exista gelozie între cineaşti, în care cineaştii mai în vârstă erau marea noastră inspiraţie, iar noi încercam să fim o inspiraţie pentru ei”, a rememorat ea. 

„Anii `70, când am început să fac filme, au fost probabil cea mai bună perioadă pentru cinema-ul polonez din secolul XX. Chiar dacă era comunism, exista cenzură şi autorităţile îţi puteau bloca filmul, acea perioadă a fost pentru mine una a libertăţii. Ştiam cu toţii că avem un fel de libertate interioară şi că ceea ce facem ajunge la oameni. Asta e important pentru public, care este inteligent şi poate citi dincolo de limbajul cinematografic complicat, simboluri şi metafore. Într-un fel, a fost cea mai bună perioadă a vieţii mele de cineast”, a încheiat Agnieszka Holland.    

Sursă foto principală: Marilla Sicilia/Archivio Marilla Sicilia/Mondadori Portfolio via Getty Images

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.