Luna aceasta o punem în lumina reflectoarelor pe Ivana Mladenovic, regizoarea docufiction-ului „Soldații. Poveste din Ferentari”. Filmul a avut premiera în cinematografele din țară pe 2 februarie și încă mai poate fi vizionat. Ivana ne povestește mai multe despre subiectul filmului, experiența de pe platourile de filmare și feedback-ul primit de la public, în interviul de mai jos.

Care a fost povestea și traseul parcurs de tine în realizarea acestui film, de la cum ți-a venit ideea și până la rezultatul final – „Soldații. Poveste din Ferentari” care ne așteaptă acum în cinematografe în forma lui finală?

În 2013, am plecat la Berlin la un workshop susținut de Festivalul de Film de la Berlin, Nipkow, să dezvolt povestea despre cîntărețul din Ferentari. Filmul, cum îl imaginam atunci, reprezenta un amestec între ficțiune și documentar. Tot în acest timp, un prieten, Ștefan Iancu, mi-a scris că Adi Schiop scrie cartea despre Ferentari și că ar fi similară cu stilul și intențiile mele. Adi mi-a dat să citesc cartea cît încă nu era publicată, iar eu am vrut să fac un film despre ea. Știam că genul de film pe care îmi doresc să îl fac nu se face pe hîrtie, ci necesită documentare serioasă pe teren, așa că m-am întors în România pentru a fi cît mai aproape de subiect. Am început să scriu scenariul cu Adi Schiop, doar că îmi era teamă că nimeni nu ar vrea să producă filmul. În sfîrșit, colaborarea a continuat cu doamna Ada Solomon, căreia i-a plăcut ideea și a mers până la capăt în a găsi finanțările pentru filmul acesta. Prejudecățile pe care le-am avut s-au dovedit a fi nejustificate. Filmul a primit finanțarea de la Centrul Național al Cinematografiei din România, iar apoi imediat și din Serbia (de unde mă temeam și mai tare că nu va lua finanțare niciodată). Pregătirile au durat destul de mult – de la un casting lung de un an jumate, chiar doi, timp în care, în paralel, făceam research în cartier, locații, casting pentru celelalte roluri din film, și până la momentul filmării.

Am vrut să filmez cu oameni din cartier și, după ce am ales oamenii care să joace, am muncit mult cu ei pe text. Odată ce au văzut că e vorba de un film și că eu nu fac muncă undercover, au fost deschiși. Au venit și ei la HiFilm (casa de producție – n.r.), au văzut unde lucrăm. Aveam repetiții la HiFilm. Majoritatea oamenilor care sunt în film au fost pregătiți luni de zile.

Cât timp au durat filmările și cum s-au desfășurat acestea? Cum ai descrie experiența de a filma pe străzile din Ferentari?

Timp de luni de zile înainte de filmare, (chiar dacă filmarea propriu-zisă a durat doar o lună și un pic) am mers cu ARAS-ul (Asociația Română Anti-SIDA) – una dintre puținele organizații care practică principii de harm reduction. Oamenii ăștia sunt îngeri care îi ajută cu adevărat pe cei mai vulnerabili din cartier. Așa am început: mergând cu ei cu ambulanța acolo. Apoi cu Mădălina Botoran, legătura mea cea mai importantă cu Ferentariul, cu care am mers să discutăm cu oamenii de acolo, să căutăm actori și locații și, pur și simplu, să petrec mai mult timp cu ei. Cartierul e plin de viață. Adi a descris asta destul de bine în carte. Filmările în Ferentari au fost grele, dar acum când mă gândesc la ele, îmi dau seama că au fost cele mai frumoase și pline de viață momente pe care le-am trăit până acum.

Cum ai descrie experiența de a lucra cu Adrian Schiop, autorul romanului după care a fost realizat filmul?

Din 2013 îmi tot petrec timpul cu Adi. Am stat 2 ani pe scenariu, m-am obișnuit cu el. Experiența la „Soldatii. Poveste din Ferentari” a fost una plăcută pentru că Adi a scris cartea după care e bazat filmul, dar și pentru că am avut încredere în gusturile lui.

Care sunt diferențele principale dintre cartea lui Adi și filmul Ivanei?

În roman, cartierul e mult mai prezent. În film am ales să nu mă concentrez atât de mult pe problemele cartierului, acestea fiind întotdeuna într-un plan mai îndepărtat, prim-planul fiind povestea lui Adi și a lui Alberto.

Filmul ne prezintă un Ferentari lipsit de prejudecățile privitorului sau, mai degrabă, ale camerei de filmat, un Ferentari care se desfășoară natural, după bunul său plac, iar probleme pe care le are nu ajung niciodată în planul principal al filmului. Cum ai reușit să fii obiectivă în această prezentare și să eviți a pune accentul pe problemele existene în cartier și în comunitate?

Deși povestea se întâmplă în Ferentari, în unul dintre cele mai sărace cartiere din România, Soldații nu se dezvoltă într-un portret pitoresc al sărăciei, ci mai degreabă arată diferențele puterii și ale politicii culturale dintre Adi și Alberto. Voiam să arăt că sărăcia nu este o sursă de magie. A fi sărac sau dependent din punct de vedere economic generează un nivel foarte scăzut al stimei de sine, care duce din nou la marginalizare. De aceea, am preferat să insist obsesiv asupra relației celor doi, să dezvălui resorturile sărăciei și psihologia ei, prin intermediul lui Alberto: felul cum e infantilizat de statutul de servitor la curtea vărului Borcan, dorința lui legitimă de a-și câștiga autonomia personală at any cost, dependența de jocuri de noroc care se bazează tot pe speranța ieșirii din sărăcie etc.

A existat vreo secvență atât de complexă sau dificilă încât să fie nevoie de zeci de duble până să ajungeți la rezultatul dorit?

Au fost și câteva secvențe (mai ales secvențe de intimitate) care nu s-au putut face deloc, deși existau în scenariu. Am lucrat cu non-profesionisti, dar modul de a lucra era unul destul de similar cu cel pe care îl practici atunci când lucrezi cu actori. Sigur, una din cauze a fost și faptul că lui Digudai Pavel Vasile (Alberto) i-a fost, totuși, destul de greu să joace aceste secvențe de intimitate. Dar nu-mi pare rău. Eram constrânsă de anumite lucruri pe care nici actorii nu puteau să le facă. Dar ele sunt traduse într-un fel de tandrețe, care mi se pare că vorbesc mai mult despre ce e filmul și despre ce e relația celor doi.

A fost ceva ce ți-ai dorit foarte tare ca regizor pentru acest film, dar nu ai putut obține?

Mi-am dorit ca în film să apară Dan Drăghici, lăutarul din cartier, lăutarul meu favorit, dar acest lucru nu s-a putut din varii motive.

„Soldații. Poveste din Ferentari” este un docufiction îndrăzneț, ce abordează teme mai puțin întâlnite la noi. Care a fost, însă, feedback-ul primit în decursul timpului, de când a intrat filmul în festivaluri, cinematografe și până acum?

Cred că filmul a fost primit bine, cel puțin așa am perceput eu. Poate pentru unii a fost prea dur, încă nu reușesc să înțeleg de ce. Mă rog, sunt și oameni care îl văd tandru, delicat și amuzant pe alocuri și asta mă bucură. Dar întotdeauna îmi este greu să înțeleg oamenii care se supără pe filmele care arată realitatea și îi percep pe realizatorii filmelor ca fiind responsabili pentru diferitele probleme cu care societatea se confruntă.

Pe scurt, cum ai vrea ca oamenii să perceapă acest film?

Inima filmului și cele mai pline de căldură scene sunt cele ale lui Adi și Alberto în parc sau când doar chill-uiesc în apartament sau plimbându-se cu zâmbetul pe buze. Nu cred ca există o grilă după care oamenii să fie ghidați să se uite la acest film. Cred că e atâta dragoste cât e și spectatorul pregătit și dispus să vadă.

Nu uitați că ne întâlnim cu Ivana Mladenovic și Adi Schiop pe 22 februarie, la 19:00, în cadrul Masterclass-ului Student Hub: Filmul după carte. Participarea este liberă, pe bază de rezervare. Numărul de locuri este limitat. Mai multe detalii aici.

Romina Banu

Fotograf și redactor, a co-fondat Dissolved Magazine alături de Melissa. La Films in Frame adună recomandări de filme și seriale pentru weekend-uri liniștite și prezintă proiecte interesante din lumea filmului. Îi place să călătorească, să stea cu pisicile și să doarmă.