Este o zi toridă de vară, la început de iunie. Îi propun lui Andrei să ne întâlnim la studio-ul Films in Frame, situat la etajul unei case interbelice din centrul Bucureștiului. De cum intră pe ușă, Andrei rămâne impresionat de spațiu și începe să-i dea ture. Povestim de primul lui apartament din București, care avea până și caloriferele vechi, originale. Observă mozaicul din hol și din bucătărie, ușile rotunde și îmi menționează că are așa are și el, în apartamentul în care locuiește cu Codruța – partenera lui de viață și de film, fata lor, Alexandra și motanul lor, Ferdinand. Mi-am imaginat instant apartamentul lui plin de cărți, muzică și filme, cu mozaic roșu și bej și parchet în V care scârțâie. E fix genul meu de spațiu ăsta, îmi spune încântat și nu pot să nu remarc că avem ceva în comun – dragostea față de case vechi, cu poveste, care au fost îngrijite și și-au păstrat frumusețea (aproape) intactă. 

Aveam să aflu că este doar unul din lucrurile pe care le avem în comun. Andrei Crețulescu a crescut într-o familie cultivată – mama lui, critic literar, îi dădea mereu câte o carte de citit, pe care Andrei le refuza sistematic, ca apoi să le caute în biblioteca ei și să le devoreze. Și-a trăit tinerețea la Neptun, la Casa Scriitorilor, unde se țineau cenaclurile de literatură. Toată literatura pe care a citit-o, l-a transformat într-un om al poveștilor și deși nu e considerat un cineast prea vorbăreț, dialogul nostru putea să dureze ore-n șir. Pentru că Andrei are nenumărate povești fascinante – fie că vorbim despre literatură, despre vreun film noir din anii 40, care l-a marcat, sau filmele pe care le vede cu Alexandra, despre ultimul concert Interpol, sau casele interbelice în care a locuit. 

Înainte să ne vedem, m-am gândit mult ce întrebări să-i pun, de unde să apuc acest film destul de criptic, pe care îl înțelesesem doar pe jumătate (și despre care Flavia a scris superb aici). M-am dus cvasi-pregătită, gândindu-mă că mai devreme sau mai târziu, trebuia să încerc și eu să iau un interviu fără să am toate temele făcute de acasă. Discuția noastră a început în bucătăria cu mozaic alb-negru, într-un mod foarte natural, ca acele discuții pe care le ai cu prietenii, la o țigară. Generos în detalii și foarte calm, chiar și atunci când îl întrerupi, Andrei m-a condus prin toată cariera lui – de la începuturile sale în critica de film, la perioada lungă și revelatoare de la HBO și până în prezent, la filmul tocmai prezentat la TIFF 2024 – Ext. Mașină. Noapte, care a ieșit cu mult diferit de cum fusese scris inițial. A ieșit o discuție despre începuturi, despre frici, despre prietenie și mai ales despre cinema, în toate formele sale.

Mă bucur că povestim – tu nu ești foarte vorbăreț.

Nu. Dar sunt de părere că atunci când simți nevoia să spui ceva, e bine s-o faci. Este unul dintre cele mai importante lucruri. Dar vorbește numai când știi că ai ceva de spus și când ești foarte sigur pe ce spui. Onestitatea pe mine m-a și ajutat, m-a și încurcat – dar sunt incapabil să fiu altfel. Nu știu să fiu altfel, nu am fost educat altfel și nici nu aș vrea să fiu altfel și atunci spun ce-mi trece prin cap – dacă mă costă, mă costă și dacă am de câștigat, câștig.

E mai mult decât onestitate, e și curaj. Și ambele sunt calități rare, mai ales în industria în care ne-nvârtim.

Poate pentru că, de fapt, eu nu fac parte din industria de film.

Te simți privit ca un outsider?

Numai ca un outsider. Eu am venit foarte târziu la masă – lumea era deja la desert și nici măcar n-am fost invitat. Sunt un musafir nepoftit, dar mă bucur de fiecare secundă.

Am crescut în casă cu o mamă critic literar, aplecarea mea, ghidată dar și instinctual, a fost mereu către literatură și către scris. Mi-a plăcut să scriu de mic, iar mama m-a susținut. Aș fi vrut să-i mulțumesc cum se cuvine dar acum e prea târziu… Pe de altă parte, dacă m-ai întreba care e icoana la care  mă-nchin, aia e matematica. Automat, tot ce fac stă sub semnul matematicii – iar la un simplu calcul matematic, nu am cum să fiu altceva decât un outsider. Am început prin a scrie despre film și mulți oameni m-au catalogat „critic de film” (ceea ce, fie vorba-ntre noi, e o glumă) dar am acceptat pentru că mi-a făcut plăcere; însă nu m-aș putea uita-n ochii cuiva și să-i spun că eu am făcut critică de film, veritabil. În paralel însă, am lucrat la HBO, de prin 1998 până în 2011 – unde am făcut montaj și apoi producție.

Dar cum ai ajuns la HBO?

Am avut noroc. Aveam un prieten foarte bun, care lucra acolo – Alin Ludu Dumbravă. Ne-am împrietenit prin 1997 și la scurt timp, a apărut o poziție în departamentul de promo HBO. El mi-a zis să încerc să dau o probă, chiar dacă n-aveam nicio pregătire și nu credeam niciunul că am vreo șansă. La probă mi-au dat să văd un film – Dead Ringers, al lui David Cronenberg –  și în două săptămâni să fac un promo. Pe vremea aia, promo-urile se făceau cu un monteur. Producătorul vedea filmul, își nota ce cadre vrea să folosească, scria un text și-l asambla cu monteurul. L-au văzut, le-a plăcut dar s-au prins că eu știam filmul respectiv – care era unul din filmele mele favorite – și s-au gândit să-mi mai dea o probă: un film pe care nu-l văzusem, într-o limbă pe care n-o vorbeam. Un film cu Javier Bardem, apărut cu mult înainte să fie faimos – Boca a boca. O comedie spaniolească de situație, din care nu cred c-am înțeles mai mult de vreo 10 replici. Am făcut promo-ul cum m-a tăiat capul, au râs cu lacrimi și m-au angajat. Mi-a plăcut atât de mult să fac promo-uri la HBO că, în primii ani, mă scoteau cu forța din studio.

A fost o perioadă foarte frumoasă, am văzut foarte multe filme și am învățat să montez, ceea ce mi se pare formidabil.

Montajul e esențial când conturezi un scenariu, o scenă; faptul că știi exact când și dacă tai, te ajută enorm.

Deci tu gândești montajul unui film de când te apuci de scris.

Eu pot să mă duc la filmare, să las scenariul pe masă și știu că filmul ăla se face fix cum mi l-am imaginat. Oamenii cu care lucrez sunt atât de mișto și scenariile mele atât de detaliate, încât chiar e posibil. La acest ultim film puteam să nici nu fiu acolo.

Când ne-am întâlnit noi în 2018 ca să povestim despre Charleston, aveai deja în minte scenariul ăsta, căutai deja finanțare pentru el. Și suna cam așa: 10 prieteni blocați într-o cabană, în vârf de munte, în timpul unei furtuni de zăpadă. Ce-a ieșit e cu totul diferit. Ce s-a întâmplat pe parcursul acestor 5 ani?

Ăsta a fost, de fapt, primul scenariu pe care l-am scris, ever. Când am plecat de la HBO în 2011 și am văzut cum, de la o zi la alta, nu-mi mai sună telefonul – ba chiar am fost atât de naiv încât mi-am scos bateria și am pus-o la loc, gândindu-mă că poate se-ntâmplă ceva cu el – m-am gândit cu Codruța ce facem noi mai departe. Învățasem producție pe repede-nainte, la HBO, așa că ne-am făcut o companie de producție – Kinosseur. Prima poveste pe care am scris-o a fost fix asta, inspirată de o excursie de-a mea, de la munte, din tinerețe și de o conversație pe care am avut-o cu Oana Bujgoi, despre cum ar fi să ne facem o vacanță la munte ca în anii 80, fără telefoane și nimic din ce înseamnă modernitate. Ca pe vremuri, cu sandvișuri în staniol, cărți de joc, cu o chitară… Din poveștile astea două, combinate cu obsesia mea pentru Cireșarii, s-a născut scenariul ăsta – despre niște prieteni prinși într-o cabană la munte, rupți complet de restul lumii, care sfârșesc prin a se omorî între ei. Cele mai odioase sentimente umane ieșeau la iveală și în fața frigului, a foamei și a fricii, oamenii deveneau mai răi ca lupii de afară – o vacanță de coșmar la munte.

Am câștigat finanțare și totul era bine și frumos, am fost selectați la Veneția, în târgul de co-producție, aveam și cabana de la munte, și actorii. Eram pregătiți dar Codruța era însărcinată, așa că am stabilit să filmăm în iarna lui 2020 – 2021 dar, odată cu Alexandra, a venit și pandemia. Ne-am pierdut toți co-producătorii și am rămas cu o finanțare de scurtmetraj ceva mai generos.

Oh, wow!

Da. Atunci, Codruța mi-a spus că avem doar două soluții: aștepți să ne cadă o geantă cu bani de undeva sau îl regândești. În 2022 ni s-au alăturat cei de la Avanpost, care sunt alături de mine de la primul scurtmetraj și cu care mă simt extraordinar și care au devenit co-producători; am meșterit scenariul și a devenit un film cu 4 actori (n. Rodica Lazăr, Dorian Boguță, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu) care interpretează 12 personaje. Am avut noroc de actori foarte talentați și foarte inteligenți, care-mi sunt prieteni și grație cărora am reușit să facem filmul ăsta în timp record.

Ți-a ieșit un film meta. Mi se pare că e gândit mai mult din postura (și formarea) ta de critic și cinefil și este automat pentru această categorie de oameni, decât pentru public larg.

N-am știut cum să-l fac altfel. Dacă ne gândim puțin, filme despre film s-au mai făcut. Regizori care-au venit și-au făcut filme despre filmele altora, s-au mai văzut. Dar regizori care să-și „reviziteze” un film în timpul filmării (!) și să-l și satirizeze, asta e ceva mai rar.

Dar filmele mele – atâtea câte sunt – nu sunt făcute din referințe. Dacă există trimiteri, ele nu sunt nici macar cireașa de pe tort, mai degrabă sunt bombonica de pe frișca de pe tort. Prăjitura în sine nu este făcută din ele și mi-as dori să nu fie judecate astfel.

Dar este și un film despre cum ajungem să facem film și de ce, dar și despre cum se face film independent în România.

Nu știu cum se face film în altă țară, dar aici am lucrat doar cu oameni cu care mi-a făcut plăcere. Și cred că este mai mult un film despre cum NU se face un film. Un making-of cu aer de cronică absurd/postmodernă. E important de spus că nu ne luăm foarte în serios, iar la filmul ăsta cu atât mai puțin. Dacă e să râdem sau să ironizăm, o facem în primul rând a propos de filmul pe care noi îl facem, iar dacă acest lucru se propagă ceva mai departe, asta e altceva. Râdem în primul rând de noi, nu de filmele cu care îi asociem pe acești actori foarte cunoscuți. Ceea ce noi numim Noul Cinema Românesc este un fenomen extraordinar și motivul pentru care noi, ca industrie de cinema, existăm azi. „Orice om care filmează orice, îi datorează ceva lui Hitchcock” – spunea Mel Brooks.

Orice om care face film în România astăzi, indiferent unde se poziționează, datorează ceva Noului Cinema Românesc.

Ți se pare că a mai evoluat cinemaul autohton în acești 20 de ani?

Da, este infinit mai variat și mai populat. Mi se pare că au apărut niște propuneri îndrăznețe și extrem de curajoase. Avem multe direcții și voci, care au lucruri de spus și asta mi se pare grozav. E important să judecăm faptul că se fac filme, apoi mai vorbim dacă ne-au plăcut sau nu – opiniile mi se par irelevante astăzi.

De ce?

Pentru că opinia ține strict de gusturi, iar dacă mie mi-a plăcut un film și ție nu, nu prea spune mare lucru despre filmul despre care vorbim.

Dar ăsta ți se pare un criteriu valabil acum sau dintotdeauna?

Dintotdeauna dar acum, pentru că cinemaul românesc s-a deschis și pare să fie loc pentru stilistici și genuri extrem de diferite, mie mi se pare că trăim o perioadă bună. Există apetență, oameni care vor să facă filme și mai ales, există public, mai nou. Oameni care merg la cinema la filme românești care fac zeci de mii de spectatori. Chiar și filmele de autor mi se pare că au azi un public nițel mai numeros.

Care simți că sunt limitările cele mai evidente ale cinemaului?

Nu cred că are limite, ăsta e cinemaul. Există reguli, sigur și un mod de a le respecta, sau de a le încălca. Totul e permis, tehnic vorbind. Utilitatea majoră a cinemaului e faptul că înregistrează memorii. Nu cred că poate exista o definiție clară, ceea ce poți face cu cinemaul nu are limite. E arta care le înglobează pe toate – lucrezi cu cuvinte, cu imagini, cu sunet. The best of all worlds.

Personajul Rodicăi Lazăr spune la un moment dat că „un film nu e niciodată doar un film”. Ce altceva înseamnă un film, pentru tine?

Mie mi s-a părut că surprinde fix poziția și contextul acestui film, în mod special. Nu e un film obișnuit, sunt mai multe într-unul singur.

Un film nu poate să fie doar un singur film, din simplul fapt că vorbește în mod diferit oamenilor. Am avut la Charleston experiența asta, cu oameni care l-au văzut împreună (și erau chiar ei împreună) și fiecare a văzut altceva. A fost un moment revelator pentru mine – unul a râs tot timpul, celălalt își mușca buzele, să nu plângă. Indiferent ce film faci tu, important e cum și ce simte omul care se uită la el și în ce stare e acel om când se uită la el. Și de asta un film nu este niciodată doar un film.

Tu cum te simți cu filmul ăsta, îl percepi ca pe un compromis?

Cu siguranță nu. Mă gândesc acum la un prieten care știa scenariul foarte bine și abia aștepta să-l vadă și pe care l-am pus în gardă – vezi că nu e chiar același film. Eram foarte curios dacă dă cu roșii sau nu și mi-a zis că el îl preferă pe ăsta. L-a văzut foarte devreme, înainte de mixaj și colorizare și ăla a fost momentul în care am început să mă simt bine cu varianta asta. E mai puțin un film în sensul clasic, ci mai mult o conversație menită să deschidă sau să continue o discuție. Iar în vremurile în care trăim noi, o conversație mi se pare un câștig pentru toată lumea.

Pentru mine, filmul nici nu se termină odată cu finalul. Cred că putea continua.

Sigur (râde). Mai erau lucruri de discutat, e un final deschis. Un film nu e niciodată terminat, la un moment dat trebuie să faci tu un efort și să spui stop, să te oprești.

Un film nu e niciodată terminat, la un moment dat trebuie să faci tu un efort și să spui stop, să te oprești.

Spuneai mai devreme că ai o echipă minunată de oameni, cu care lucrezi de la început – inclusiv actori. Poți să-mi povestești puțin despre sinergia dintre voi?

Am încredere în ei și ei în mine și cred că partida e câștigată din start. La noi, la filmări, se râde foarte mult. Nu există presiune, nu a ridicat nimeni niciodată tonul nici măcar în glumă.

Dar simți vreodată nevoia să lucrezi și cu alți actori?

Sigur că da. Filmul ăsta, fiind atât de particular și straniu, în momentul în care a fost regândit, am știut că nu se poate face decât cu acești patru actori, care mi-au fost aproape de la primul film și au venit din în primul rând din prietenie. Am avut noroc că le-a plăcut, nu primești o așa propunere năstrușnică în fiecare zi. Chiar m-au întrebat de secvența lungă – „dom-le, dar cât ne jucăm pe noi?” Cât poftiți.

E un moment foarte mișto în secvența menționată de tine, în care Rodica vorbește despre frică – frica de a continua, de a nu mai fi văzut ca actor de la o anumită vârstă. Tu cu ce frici te mai confrunți?

Ai folosit un cuvânt esențial – frică. Filmul ăsta, dacă s-a născut din ceva, s-a născut din frică. Îl văd ca un film despre frică și fiecare personaj vorbește despre asta, la un moment dat. Frica de moarte, de bătrânețe, de ridicol, de asociere, de necunoscut. Sunt toate fricile cu care eu m-am confruntat în ultimii patru ani și nu cred că sunt nici primul, nici ultimul căruia apariția unui copil îi schimbă complet viața. Filmul este așa cum este astăzi și datorită Alexandrei și fricilor mele, exacerbate de faptul că sunt un tătic târziu, la care au contribuit și anii de pandemie și izolare, în care social media a devenit ceea ce este astăzi – extrem de prezentă și de nocivă. Toate lucrurile astea au contribuit la atmosfera din film și discuția atât de frustă dintre personaje.

Filmul este așa cum este astăzi și datorită Alexandrei și fricilor mele, exacerbate de faptul că sunt un tătic târziu, la care au contribuit și anii de pandemie și izolare, în care social media a devenit ceea ce este astăzi – extrem de prezentă și de nocivă.

Ext.Mașină.Noapte s-a văzut la TIFF în cadrul Zilelor Filmului Românesc și va avea premiera în cinematografe în această toamnă.