O constantă a Festivalului Internațional de la Karlovy Vary pe care o subliniam și în anii trecuți e prezența cinemaului georgian – rareori de un apogeu poetic în stilul lui Alexandre Koberidze, dar întotdeauna de substanță și demn de urmărit; adesea o tresărire de… ceva printre multe alte titluri mai puțin inspirate din competiție. Mult potențial e și în debutul regizorului George Sikharulidze, Panopticon / Panoptikoni, o co-producție cu Franța, Italia și România (Tangaj Production), de altfel, by proxy, și singura prezență a României de anul acesta în competiția pentru Globul de Cristal.

Povestea ne plasează într-un context oarecum familiar (căci trecutul recent al Georgiei diferă mult de-al nostru) al unei lumi est-europene în post-tranziție, prinsă încă între vechi și nou, cu părinți nevoiți să plece în străinătate, cu patriarhalități greu de mișcat din loc și cu masculinități volatile, cu religia ca o pastă lipicioasă, care nu mai iese din fibra lucrurilor. Dar, în ciuda tensiunilor tradiționale care macină societatea, modernizarea e prezentă în rândul generațiilor mai tinere – pe lângă colegii săi de clasă, petrecăreți și libertini, liceanul Sandro (o primă și în forță apariție a lui Data Chachua) pare mai degrabă excepția. Cu mama plecată în Statele Unite și crescut de un tată extrem de religios – mărturie cele vreo 20 de icoane care atârnă deasupra canapelei pe care doarme băiatul – Sandro nu prea pare să își găsească locul în societate. 

Deși fizionomia lui Chachua aduce cu un Antoine Doinel jucat de un Louis Garrel mai zgrunțuros și introvertit, Sandro nu-i deloc acel ștrengar antisocial ale cărui derapaje îți devin la un moment dat simpatice. Descoperirea sexualității vine cu niște impulsuri mai degrabă deviante: deși retras, simte constant nevoia să atingă femeile în spații publice. După ce găsește în vestiar la finalul antrenamentului de fotbal un USB al unui coechipier care conține un filmuleț porno și o filmare de familie, Sandro dezvoltă o obsesie pentru mama colegului său și o vizitează la coaforul la care lucrează. Întâmplarea face ca Lasha (Vakho Kedeladze), coechipierul său, să vrea să se împrietenească cu el, ceea ce îl afundă pe Sandro în toxicitatea unui mic gang de cartier, dar îl și apropie pe băiat de Natalia (Ia Sukhitashvili), mama prietenului său.

Sikharulidze păstrează un bun echilibru între antipatie suspectă și înțelegere pentru protagonistul său, devoalând treptat circumstanțele care au lucrat în spatele acestui psihic complicat al tânărului de 17 ani. Ba chiar, până când șmechereala și huligăneala de cartier devin huligăneală rasistă, ultra-creștină și de dreapta, poate chiar îl compătimești pe Sandro. El e privat de ce-ar fi normal adolescentin și, în fond, de dragoste, căci tatăl său e mai mult absent, dorind să se călugărească și păsându-i mai mult de relația cu mânăstirea și Dumnezeu decât de cea cu familia sa. Pioșenia exacerbată cu care a fost crescut e cauza deopotrivă a unei rușini nocive față de propria sexualitate și a unor pretenții, în consecință, contradictorii de la prietena sa, Tina (Salome Gelenidze), cerându-i să nu facă sex înainte de căsătorie și alte insistențe despre purtități virginale. În tot acest context, Natalia, care îi răspunde cu afecțiune (ambiguu romantică), vine ca o mamă-surogat pentru Sandro, dar și ca un pachet complet de dragoste idealizată. La intersecția dintre misoginie, obsesie cu ideea de sex și flirt ulterior cu ura rasială și ultranaționalistă, există niște apucături de incel în Sandro (pe scurt, bărbați albi celibatari, puternic misogini, poziționați împotriva feminismului, care învinovățesc femeile pentru „privarea de sex” și adesea adepți ai supremației rasei albe).

Faptul că o acuză pe Tina de perversitate – o perversitate falsă, căci fata nu-i decât dulce și normală pentru o adolescentă de clasa a 12-a – e fațeta religiozității internalizate, prost înțelese și conflictuale a lui Sandro, hulindu-l pe tatăl său pentru o bună parte a filmului pentru devotamentul față de Dumnezeu. Alimentat de probleme neînțelese și de o furie oarbă, dar nemanifestată față de cei din jurul său, Sandro e tocmai cel mai bun material care să absoarbă narațiunile naționaliste, devenind treptat unul dintre cei mai extremiști și violenți din grupul lui Lasha. Până la consumarea acestei furii, Sikharulidze păstrează spectatorul pe un drum întortocheat din punct de vedere moral, negociind foarte bine limitele simpatiei pe care le poți simți pentru declinul lui Sandro.

Poate e doar conștiința unei legături cu Noul Val, dar marea problemă a Panopticon e umflarea acestui sentiment de vechi: filmul, mai ales acolo unde filmează interioare, are pe alocuri aerul unei producții de la începutul anilor 2000 și nu undeva mai aproape de 2020 sau 2024

Imaginea filmului o semnează nimeni altcineva decât Oleg Mutu și, într-adevăr, e ceva foarte NCR-ist la debutul lui Sikharulidze. N-o spun cu dezaprobare, ci mai degrabă ca pe o laudă, căci schema ștearsă de culori, în maroniu și albastru, pare alegerea perfectă care să comunice realitatea sufocantă a acestui mediu, prins constant între arhaic și tranzițional. Poate e doar conștiința unei legături cu Noul Val, dar marea problemă a Panopticon e umflarea acestui sentiment de vechi: filmul, mai ales acolo unde filmează interioare, are pe alocuri aerul unei producții de la începutul anilor 2000 și nu undeva mai aproape de 2020 sau 2024, unde ne plasează orientativ protestele împotriva imigranților arabi care apar în film. 

Chiar dacă în cazul anumitor personaje tușele sunt prea groase – tatăl e în mod prea transparent exact ce te-ai aștepta de la un habotnic și de la un părinte absent – debutul lui Sikharulidze croiește un excelent studiu al tinerelor masculinități est-europene aflate în derivă și ușor exploatate. La pachet cu tunsori rase și cu treninguri, la pachet cu toxicități tipice care vin din frustrări și neajunsuri și care se exacerbează rapid către intoleranță și alte extremisme de dreapta, Panopticon lucrează cu o familiaritate inconfortabilă pentru partea noastră de Europă, observându-și atent personajele, dar niciodată scuzându-le.

Dora Leu

A absolvit la UNATC o licență în regie de film și un master în filmologie și a studiat în paralel și istoria artei. Colaborează și cu Acoperișul de Sticlă și e fost redactor coordonator al revistei FILM MENU. Se dedică în principal cinemaului japonez din anii '60-'70 și trupelor recente de post-punk irlandez. Încă ține în portofel o poză cu Leslie Cheung.