Prezentat în premieră mondială în selecţia oficială, în afara competiţiei, la cea de-a 81-a ediţie a Festivalului de la Veneţia, „TWST – Things We Said Today” (2024), extrem de aşteptatul lungmetraj al lui Andrei Ujică, este un film hibrid care ne poartă în anii ‘60, cei ce au definit formarea cineastului şi a unei întregi generaţii.

În mod paradoxal, deşi toate cele patru filme realizate de Andrei Ujică până acum, inclusiv TWST, sunt lucrări de montaj extrem de stimulante prin limbajul cinematografic pe care îl propun, ele pot fi privite şi ca opere foarte personale. Şi asta pentru că vorbesc despre personaje şi evenimente istorice care au marcat biografia lui Ujică şi epoca sa. 

În timp ce cu precedentele sale filme – Videograme dintr-o revoluţie (1992, realizat împreună cu Harun Farocki), Out of the Present (1996) şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010) – a acoperit perioada ceauşistă, Revoluţia română şi prăbuşirea URSS, în TWST regizorul merge şi mai în spate, spre anul 1965, şi se îndepărtează de această parte a lumii, pentru a ajunge tocmai în America (visul multor tineri de dincoace de Cortina de Fier). 

Ce ciudat e, totuşi, să faci un film de montaj cu imagini din New York în momentul unui celebru concert susţinut de The Beatles pe Shea Stadium în luna august a acelui an, şi să fie de fapt un film despre propria tinereţe, prin ricoşeu. 

Scriitor aspirant în Timişoara anilor ‘60, un deceniu când influenţele occidentale reuşeau să pătrundă şi în România, Ujică revine la respectiva perioadă formatoare şi propune un film straniu, greu încadrabil, în care imagini de arhivă sunt amestecate cu diferite elemente de ficţiune. Rezultă un film dens (deşi are puţin sub 90 de minute), imprevizibil şi care deturnează convenţiile documentarului muzical mainstream, un gen atât de des întâlnit şi, prin urmare, tot mai uzat.

Prima parte din TWST este formată din imagini de arhivă extrem de spectaculoase cu sosirea The Beatles la New York, cu conferinţa lor de presă şi cu entuziasmul aproape de leşin al fanilor – în special al fetelor – dinaintea concertului. Lipsite de comentariu în voice-over, dar potenţate printr-un design de sunet minuţios şi complex (Dana Bunescu, colaboratoarea de cursă lungă a cineastului), imaginile sunt entertaining, emoţionante şi surprind atât coolness-ul absolut pe care îl reprezentau John, Paul, George şi Ringo, cât şi frenezia din jurul revenirii lor la New York (un entuziasm reflectat pe coloana sonoră din numeroase fragmente de emisiuni radio, întinse pe tot parcursul filmului). 

După această primă parte, care setează anumite aşteptări, filmul schimbă neaşteptat direcţia şi priveşte în jur, pe străzile din Harlem, prilej pentru a reflecta la tulburările care aveau loc în aceeaşi perioadă în America – erau anii în care poliţia îşi folosea brutal forţa pentru a înăbuşi violent revendicările exprimate prin proteste ale comunităţii de culoare. 

TWST e un exerciţiu de nostalgie, deopotrivă cerebral şi sentimental, al unui cineast care, în epoca în care îşi plasează filmul, se afla departe de centrul lumii, la care doar visa de undeva dintr-un oraş din vestul României comuniste.

Firul care uneşte cele două părţi este asigurat de un personaj animat fictiv ce este introdus din când în când în imaginile de arhivă, un tânăr jurnalist şi scriitor american aspirant (un fel de alter ego american al tânărului estic Ujică), a cărui voce preia controlul asupra poveştii şi a coloanei sonore. Este un artificiu stilistic jucăuş, care construieşte un sens între aceste imagini disparate şi contrabalansează dramatismul faptelor pe care le vedem (discriminările şi violența la care erau supuşi afro-americanii). 

Acest montaj improbabil dă o mai mare respiraţie filmului, care nu mai este, astfel, doar despre fenomenul The Beatles (trecuţi în plan secund), ci şi despre frământările sociale şi politice din aceeaşi America în care au venit în turneu (şi, extrapolând, din multe alte părţi ale lumii). E ca şi cum camera nu poate întoarce privirea de la ce se întâmpla în stradă, pentru a nu se face vinovată de ignoranță.   

Pentru a treia şi ultima parte, Ujică merge şi mai departe, şi face zoom in: schimbă din nou registrul, păstrând acelaşi fundal. Suntem tot în ziua marelui concert, doar că de această dată imaginile sunt color şi sunt realizate în familie, de amatori. În paralel, coloana sonoră este reconstruită complet. Se dezvoltă şi un nou fir narativ, pur ficţional – trei prietene, reprezentate tot prin animaţie şi ale căror dialoguri le auzim în off, merg împreună la concert, nu înainte de a vizita Expoziţia Universală, care avea loc în apropiere.

Portretul epocii capătă astfel şi mai multe nuanţe – filmul are ambiţia de a reflecta la spiritul şi efervescența vremii. Şi o face cu riscul asumat al dedramatizării (şi chiar al neîmplinirii unor aşteptări): schema în care tensiunea creşte progresiv până la climax este aici inversată – punctul culminant (sosirea Beatleşilor) e pus la început, iar apoi Ujică nu face decât să tot multiplice perspectivele şi să adauge noi lentile în dispozitivul prin care ne propune să privim deceniul.

TWST e un exerciţiu de nostalgie, deopotrivă cerebral şi sentimental, al unui cineast care, în epoca în care îşi plasează filmul, se afla departe de centrul lumii – New York-ul –, la care doar visa de undeva dintr-un oraş din vestul României comuniste.

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.