În perioada 11 octombrie-20 octombrie, în București, va avea loc cea de-a cincea ediție a ART200, festivalul internațional de film queer, care anul acesta cuprinde mai multe activități și un program de filme reunite sub temă „Culturi queer ale protestului”. Festivalul aduce în program și o noutate: o retrospectivă dedicată cineastului João Pedro Rodrigues (n. 1966), unul dintre cei mai importanți regizori portughezi, al cărui nume este sinonim atât cu Noul Val Queer European, cât și cu o generație remarcabilă de cineaști ce provine din țara lui. Retrospectiva este curatoriată de Flavia Dima.

„Există un anumit cineast fără de care este greu să concepi orice discurs mai amplu despre cinemaul queer modern, a cărui operă amestecă cu o ușurință aproape incredibilă registrele umoristice și grave, narațiunile clasice și teme accentuat-contemporane (până în punctul în care putem spune că filmele sale au anticipat multe dintre temele predominante ale discursului queer contemporan) – așadar, niciun alt artist n-a părut mai potrivit pentru retrospectiva de autor inaugurală a festivalului art200: iar acela este João Pedro Rodrigues”, scrie Flavia Dima în statementul curatorial.

Pe perioada festivalului, cineastul va ține un masterclass la Centrul Ceh, despre provocările și dificultățile cu care se confruntă un artist queer la început de carieră, și vor fi proiectate trei dintre filmele care i-au adus recunoaștere internațională – O Fantasma (2000), Odete (2005) și Morrer Como Um Homem (2009). Ca preambul la festival, publicăm trei texte despre aceste filme, prin care cineastul își revendică atât apartenența la istoria cinematografului queer și în același timp își explorează propria voce artistică. Textele sunt scrise de Flavia Dima și Bogdan Balla. Programul festivalului îl găsiți aici. 

*

Auto-acceptare: O fantasma (2000)

Ciudat sau nu, O fanstama (2000) rămâne în lexiconul adolescenței mele drept una dintre primele experiențe masturbatorii. Debutul lui João Pedro Rodrigues era încărcat parțial pe un site de pornografie gay, într-un playlist mai amplu de secvențe de sex din filme. João Pedro Rodrigues își derivă obsesia pentru corp și performativitatea lui dintr-o lipsă generală a cinemaului până în acel punct a raportării la corporalitate sau la secvența de sex explicită. Regizorul denunță alura frigidă a cinemaului raportată la pictură sau sculptură, unde nudul rămâne înscris ca subiect clasic[1]. Și într-adevăr, O fantasma se construiește ca un film despre plăcere, obsesii ale plăcerii și contactul lor cu realitatea imediată, pe fundalul unei societăți portugheze conservatoare.

Sérgio lucrează ca inginer de salubritate și fluctuează între identități și obsesii. Paralela cu Vampirii lui Feuillade e greu de ignorat: după ce dezvoltă o obsesie sexuală pentru un tânăr, dezinteresat vizibil de propunerile lui, se angajează în tot felul de comportamente de stalking, care culminează cu intrarea forțată în apartamentul lui. Rodrigues propune o interpretare a plăcerii ca un tăiș cu două capete. Deși plăcerea e o sursă de conexiune pentru Sérgio, e în același timp și mobilul singurătății și izolării lui. Căutările lui în raport cu intimitatea și iubirea îl duc de cele mai multe ori la marginea singurătății profunde. Și nu e doar cazul lui Sérgio. Celelalte personaje, de pildă Fatima, colega sa de muncă, își navighează propria obsesie pentru Sérgio, în feluri care provoacă înțelesurile clasice ale normativității, sugerând că identitatea e ceva flexibil, e construită din melanjul dintre realitate și fantezie.

Rodrigues îmbracă filmul în stereotipuri ale identității și culturii queer, care de multe ori se înțeleg și ca opresiune: piele, motociclete, outdoor sex, dar mai ales relația cu forțele de ordine, care în O fantasma capătă o complicitate jucăușă. Ce face filmul cu adevărat e că, în toată această aparentă solitudine a personajelor, îi oferă spectatorului un mobil real prin care să-și analizeze și reconsidere propriile dorințe și identități. E o formă de auto-acceptare. (Bogdan Balla)

*

Obsesia maternității: Odete / Two Drifters (2005)

Cel de-al doilea film al cineastului portughez João Pedro Rodrigues, o melodramă over-the-top are, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase cadre de început din istoria cinemaului queer – Rui și Pedro, îndrăgostiți, împart un sărut pasional timp de 30 de secunde, în timp ce camera le descoperă lent fețele printr-un trav înapoi. Comentând pe marginea acestui cadru, într-un interviu pentru Senses of Cinema, regizorul compară  Odete/ Two Drifters cu imaginarul unui film B: „Cred foarte mult în începuturi. […] Într-un fel e similar cu un film de categorie B, unde începutul te imersează direct în film. […] Acești cineaști știau că filmul trebuie să fie atractiv de la început, și pentru că nu aveau bugete mari, trebuiau să fie preciși.”

Traiectoria cuplului e răvășită rapid, odată cu moartea tragică a lui Pedro într-un accident de mașină. Rui e devastat de moartea partenerului său și încearcă să-și poarte doliul cât mai demn. Povestea paralelă, cea a casieriței Odete și a dorinței sale de-a fi mamă e punctul în care filmul alunecă gradual în obsesiv. După ce-și ia adio de la actualul iubit, în frământări emoționale intense, începe să pretindă o posibilă idilă între ea și Pedro, care ar fi rezultat într-un copil pe care l-ar purta în pântec. Rui, fostul iubit al lui Pedro se lasă ademenit de fixația și îndrăzneala lui Odete și astfel cele două povești sunt înlănțuite.

TwoDrifters e un triunghi amoros care portretizează doliul drept o experiență profund exasperantă, înnebunitoare. Rodrigues folosește o estetică onirică și profund simbolică pentru a aduce la suprafață emoții copleșitoare. Odete, în propria ei suferință și instabilitate psihică, își creează o realitate paralelă în care fantezia și labilitatea se contopesc. Tema maternității devine centrală, simbolizând atât renașterea, cât și imposibilitatea de a lăsa în urmă trecutul.

Personajele din Two Drifters se află într-un dans haotic și instabil, unde iubirea, pierderea și nevoia de apartenență devin forțe centrale, dar distructive. Filmul nu pretinde vreodată răspunsuri clare, ci doar imagini stranii, și în această atmosferă de realism magic, Rodrigues pune în discuție fluiditatea identității și granițele imposibile dintre viață și moarte, iubire și obsesie. (Bogdan Balla)

*

Tonia zâmbește: To Die Like A Man/ Morrer como um homem (2009)

Într-un oarecare sens, triada de filme ce deschide (în sens cronologic al termenului) filmografia lui João Pedro Rodrigues este centrată nu doar în jurul experienței și existenței queer, cât mai ales în jurul noțiunii, a conceptului de obsesie – or, ce altă obsesie poate fi mai totală decât cea față de propria moarte, de impermanența sinelui și a existenței sale (atât ca corp și ca ființă afectivă) în această lume? 

A spune că To Die Like a Man (Morrer como um homem / A muri bărbat) este un clasic modern, o capodoperă a cinemaului queer contemporan sună deja a truism – căci felul în care magnum opus-ul lui Rodrigues a influențat generațiile de cineaști care i-au urmat (și într-un timp atât de scurt!) este realmente incomensurabil. Fie că vorbim de magnetismul (și, totodată, tragismul) unei protagoniste trans precum Tonia (jucată de Fernando Santos, evocând-o pe Divine la capăt de carieră într-o interpretare extraordinară). Ori de felul în care acesta explorează din interior lumea performerxlor de drag, punând pe același picior performance-ul public și dinamica culiselor, dar mai ales, cea a vieții trăite departe de scenă, a asperităților, strădaniilor, eșecurilor, ambiguităților și dificultăților acesteia – respingând totodată, încă din temelii, mizerabilismul (pe care mulți contemporani de-ai regizorului îl îmbrățișau pe-atunci, într-o manieră complet necritică și adesea exploatatoare, abjectă). Sau mai ales de deja-iconica ruptura onirică din cea de-a doua jumătate a filmului, prin care filmul îi lasă în urmă pe Douglas Sirk ori John Waters și se avântă din plin înspre teritoriile lui R.W. Fassbinder, o schimbare de registru și tărâm atât de marcantă încât a inspirat nenumărați artiști (în vasta lor majoritate cineaști independenți) să lase în urmă mediul citadin și să exploreze toată suma de potențialități queer ale cadrului natural, îndeosebi ale pădurii. 

Însă dincolo de orice alte considerente, To Die Like a Man rămâne o piatră de hotar a reprezentării trans în cinematografia europeană: un film dulce-amărui, infuzat de nostalgia unei lumi ce pare că va dispărea odată cu această femeie trans care caută să-și încheie în sfârșit socotelile (cu viața, cu propriul trup, cu gender trouble-ul, cu ființele pe care știe că le va lăsa în urmă), la fel ca melodiile pop sau fado pe care le fredonează pe întreg parcursul filmului. Dar în ciuda tuturor dificultăților, Tonia zâmbește și merge mai departe: iar nimic nu poate fi mai puternic de-atât. (Flavia Dima)

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri