Când avea 11 ani, Corneliu Porumboiu a aflat de la un vecin de bloc că la Casa Tineretului din oraș urmează să se dea un film „cu karate”. Câteva zile mai târziu era și el în sală, o sală arhiplină, iar pe un cearceaf cu multe pliuri urma să vadă Drumul dragonului cu Bruce Lee. „Nu mult timp după asta, în curtea școlii mele, cei mai talentați colegi în sport făceau deja unghiul morții, iar cei mai bricoleri aveau ceva nunceaguri”, își amintește regizorul. Era anul 1986, când în cenușiul cotidian, filmele văzute pe casete VHS deveneau o evadare spre o lume mai liberă.

Mărturia regizorului apare pe coperta cărții A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității, scrisă de doi cercetători ai istoriei recente, Stejărel Olaru și Liviu Tofan, una dintre aparițiile editoriale despre lumea filmului care a stârnit interes anul acesta. Cartea cercetează „mania” casetelor video dintr-un unghi care scoate la iveală o altă față a acestui fenomen: mașinăria profitabilă care s-a construit din circulația clandestină a casetelor video la finalul anilor ’80 și cei care au fost la cârma ei. De la interviuri cu patronul afacerii, securistul Teodor Zamfir, la „vocea filmelor”, Irina Margareta Nistor, care dubla casetele la demisolul vilei acestuia, se conturează imaginea unei afaceri bănoase protejate de Securitate, în timp ce, pentru un copil din Vaslui, filmele ajunse la el pe VHS aveau să devină drumul spre vis și inspirație.

*

La începutul cărții, construită în jurul lui Teodor Zamfir, spuneți că există momente potrivite de a întâlni un om. În cazul lui, care a refuzat orice fel de dialog timp de 30 de ani și nu și-a dorit nicio publicitate, s-a întâmplat ca acel moment să vină în februarie 2020. De ce atunci și de ce credeți că a vorbit cu dumneavoastră?

Stejărel Olaru: În primul rând, pentru că în 2015 a apărut filmul Chuck Norris vs Communism (r. Ilinca Călugăreanu), care l-a ros. Documentarul prezintă această poveste a casetelor video piratate, dar în care personajul principal este Irina Margareta Nistor, a cărei voce a fost receptată în anii aceia ca un simbol al libertății. Zamfir și-a dorit să fie el în prim-plan (n.r. – apare în film doar ca voce din off). Era frustrat pentru că nu i s-a recunoscut rolul esențial în ceea ce privește acest fenomen social care s-a numit mania casetelor video. Cred că era și într-un moment al vârstei în care ar fi vrut și el o parte din glorie. Ne spunea: „Hai să facem un film, dar un film pe bune!”, în care, desigur, el să fie personajul central.

Liviu Tofan: Mai e un factor destul de important: noi știam dosarul lui de la Securitate și ne-am prezentat cu el; i-am făcut copii, i le-am pus pe masă. I-am spus de la început tot ce știam, iar asta a permis ca discuțiile să se poarte direct. A contat și faptul că ne-a introdus Irina Margareta Nistor, care a fost de față la prima întâlnire – a fost condiția lui.

Stejărel Olaru: Cred că a mai contat, la un anumit nivel, și CV-ul lui Liviu, faptul că venea de la Europa Liberă (n.r. – timp de 20 de ani, între 1973 și 1994, Liviu Tofan a lucrat în redacția românească a Radio Europa Liberă). Asta l-a făcut să-l privească mereu cu anume respect, cu el ținea legătura.

Locul meu de muncă era la demisol, în vila din Șerban Petrescu, unde se afla o camera mai mare, cu o canapea pe care stătea el, un televizor, un aparat video, și o măsuță cu sticlele de băutură, țigări, o scrumieră și casete. Alături, într-o cameră mai mică, lucram eu. Avea un mic geam prin care se auzea uneori cum lătra cățelul lui Zamfir, sunt casete pe care se aude un lătrat.

Irina Margareta Nistor, în cartea „A fost ca-n filme. Cea mai mare facere a Securității”, de Stejărel Olaru și Liviu Tofan

 

Ce impresie v-a făcut?

LT: Ajunsese un om singur. Ca un vampir emoțional, care trăia din admirația pe care le-o provoca altora, dar nu mai avea public.

SO: Un om care a învățat să fure de foarte mic, autoritar, violent, alcoolic, afemeiat, abuziv, cu o capacitate extraordinară de muncă, manipulator. Prietenii îi spuneau „Dorel”. Mircea Cojocaru, care traducea din limba germană (și tânăr ofițer SIE la acea vreme), îl vorbea admirativ. Unii au considerat că era genial în afaceri – asta ne-a spus Dorin Tudoran, cu care fusese coleg de liceu, și pe care Zamfir ajunsese să-l toarne la Securitate. Avea nume de cod „Zaharia”.

LT: Noi l-am receptat ca pe un mare șmecher – streetwise. Spunea: „M-am format în pușcărie și, intelectual, citind Scînteia.”

Cum a ajuns, atunci, Teodor Zamfir, pe care-l caracterizați drept un „mare șmecher”, să conducă această afacere ilicită? Și care a fost influența Securității?

LT: Mai întâi a furat, ceea ce l-a dus la închisoare. „Închisoarea a fost doctoratul meu”, ne spunea. Cu această școală a vieții, a dezvoltat apoi o rețea de bișniță, cu băuturi contrafăcute, țigări străine, cafea și aur, care i-a adus mulți bani. Aceste fapte erau deja cunoscute de Miliție și Securitate, cu care a început să colaboreze la sfârșitul anilor ’70. A fost iar arestat în 1980, când s-a aflat că avea o soră stabilită în SUA. Asta a stârnit curiozitatea Securității externe, care a început să-l pună la încercare cu tot felul de misiuni de spionaj pe care le îndeplinea cu seriozitate și dedicare, după cum se arată în rapoarte. Dar tot atunci Zamfir a descoperit tehnologia video, care începuse să pătrundă și-n țară. Având deja format ochiul pentru afaceri, a mirosit potențialul fenomenului video și a început să-l dezvolte. În schimbul unor informații, Securitatea l-a ajutat să aducă din afară aparate video și casete cu filme și să se asigure că totul merge bine – de fapt, era cea care orchestra totul.

Pe o masă aveam un videocasetofon în stânga, un videocasetofon în dreapta și un mixer la mijloc, la care erau cuplate cele două aparate, casca mea și microfonul. Și un televizor. La început mi-a pus acolo un televizor mic, alb-negru, dar am făcut și eu mofturi, am cerut televizor color. Pe acest televizor vedeam filmul redat de aparatul din stânga, iar pe aparatul din dreapta, sincron cu cel din stânga, se înregistra o copie a acelui film împreună cu traducerea mea peste coloana sonoră originală.

Irina Margareta Nistor, în cartea „A fost ca-n filme. Cea mai mare facere a Securității”, de Stejărel Olaru și Liviu Tofan

Mai există și alți factori în acest puzzle care au contribuit la amploarea afacerii, „probabil cea mai mare”, după cum o numiți, pe lângă implicarea Securității și abilitatea lui Zamfir?

LT: Contextul din țară a favorizat explozia. Erau anii în care filmele occidentale dispăruseră din cinematografe, iar la televizor erau două ore de program. Amintesc că, într-o primă fază, din 1983 până-n 1985, autoritățile chiar au încurajat fenomenul video, prin așa-numitele videoteci publice. Pentru că statul nu mai avea bani să le susțină, instituțiile de cultură au fost obligate să se autofinanțeze. Făcuseră ateliere de croitorie și decoruri, altele organizau nunți și botezuri, vindeau sicrie. Și mai erau videotecile, care erau o sursă foarte bună de finanțare și care au existat în toate teatrele, operele, casele de cultură din țară. Cineva venea cu un videoplayer, proiecta un film, iar pe un bilet oamenii plăteau 10-20 de lei. În ’83, fenomenul videotecilor ajunsese masiv – iar oamenii începeau să se obișnuiască cu văzutul filmelor pe casetă (au fost apoi interzise în ’85, dar au continuat să existe clandestin în multe locuri). Un alt factor important au fost VHS-urile. Jucăria asta video făcea furori. A fost poate cel mai important avans tehnologic în domeniul media de la apariția televiziunii și care a dominat piața video timp de vreo 30 de ani. În sfârșit, dublarea filmelor – și asta a fost esențială pentru răspândirea casetelor și a contribuit foarte mult la afacere.

Vă propun să aruncăm o privire în anii ’85-’89, în boom-ul acestui fenomen. Ce amintiri aveți de la aceste vizionări? Care era atmosfera?

SO: Amintirile mele sunt mai degrabă difuze. Mergeam seara la un prieten care avea videoplayer și stăteam aproape toată noaptea; vedeam două-trei filme legate.

LT: Se făcea binging.

SO: Camera era plină. Stăteam și pe scaune, și pe jos, se fuma foarte mult și, spre dimineață, pe la 3:00-4:00, când se termina toată povestea, o luam pe jos spre casă. Așa am văzut primul Alien. Dar ne plăceau filmele de acțiune, polițiste, cu bătăi. Erau filme care mă introduceau într-o altă lume, una la care visam. De fapt, filmele îmi alimentau senzația că voi ajunge la un moment dat în lumea aceea. Trăiam atunci cu două tipuri de imagini: acestea, pe care le vedeam la video noaptea, și cele din emisiunile pe care le transmitea Televiziunea Română. Mă uitam cu foarte mare interes. Doar că acolo vedeam exact opusul a ceea ce vedeam în filme – Occidentul însemna șomaj, droguri, greve, conflicte, războaie, o lume teribilă. Nimic din parfumul pe care-l prezentau filmele americane. Și încercam astfel să le filtrez, pentru că nu credeam ceea ce îmi servea propaganda prin astfel de emisiuni, dar mă bucuram oricând să văd o stradă cu zgârie-nori, cu mașini moderne și magazine pline.

Ce sentimente trezeau într-un adolescent format în cele mai restrictive perioade ale comunismului, când totul era cenușiu, aceste descoperiri de noi filme și, împreună cu ele, o lume diferită?

SO: Îmi trezeau speranța pentru un viitor mai bun și-mi alimentau această visare. Într-un fel, filmele astea mă maturizau altfel decât ar fi făcut-o comunismul, pentru că teoretic atunci eram la vârsta când eu deveneam și mă transformam, „un om nou” educat după principiile eticii socialiste. Or, filmele astea făceau praf toate aceste principii. Mi-au susținut cumva rațiunea și felul sănătos de a gândi, de a filtra ce vedeam în emisiunile de propagandă de la TV.

Care erau principalele filtre curatoriale atunci când Teodor Zamfir făcea selecția de casete? 

LF: Ce era nou pe piață – era principalul criteriu. Și mai erau câteva: filmele să fie de divertisment, de acțiune, să nu fie filme porno sau LGBT (Notă: deși printre titluri s-au mai strecurat câteva, cum ar fi Cruising, r. William Friedkin). Irina Margareta Nistor povestește că lui Zamfir nu-i plăceau filmele cu pretenții intelectuale, dar erau și excepții – poate tocmai de aceea au rămas în memoria multora, ca filme de calitate, Amadeus sau The Deer Hunter. Ce trebuie spus e că Zamfir nu știa limba engleză, de altfel nu avea nicio cultură în acest domeniu. Selecția o făcea după copertă. După un Bruce Lee care dă cu piciorul. Mai importantă era dimensiunea filmelor – să încapă două pe o casetă, fiindcă asta era eficient și bănos atunci când le dubla.

Zamfir îmi admira puterea de muncă, dar spunea altora că nu-i place vocea mea răgușită. Nu sunt răgușită, așa m-am născut. Zamfir făcea casting tot timpul, l-a enervat faptul că depindea de mine și mai încerca și pe alții, dar nimeni nu l-a suportat.

Irina Margareta Nistor, în cartea „A fost ca-n filme. Cea mai mare facere a Securității”, de Stejărel Olaru și Liviu Tofan

 

Iar sumele realizate de Teodor Zamfir prin vânzarea de casete video, menționate în carte, arată că nu era deloc un fenomen banal de la finalul anilor ’80.   

SO: Am verificat constant, pentru că ni se părea totul exagerat. Când am calculat, cu pixul pe foaie, din faptul că susținea că făcea 30 de mii de copii lunar, iar prețul unei casete era de 1.000-1.200 de lei, ieșeau peste 300 de mii de lei în fiecare lună. Avea 150 de aparate videorecorder – playerele erau 25-35.000 de lei, pe când recorderele, care puteau să și înregistreze, erau undeva la 50-70.000 de lei. Numai venitul anual al unui român era de aproape 35.000 de lei.

LT: Când am văzut filmul Chuck Norris vs. Communism, m-a urmărit o replică. „Cum de nu i-a legat nimeni?”, care surprindea uimirea că autoritățile comuniste nu au făcut nimic față de acest trafic. A fost întrebarea cu care am pornit în cercetarea noastră. M-a intrigat prin rezonanța pe care acest fenomen a avut-o asupra oamenilor în acei ani, fiind în același timp, tolerat de un regim extrem de restrictiv. Am bănuit că trebuie să aibă legătură cu Securitatea.

Cine a profitat din această „fabrică de bani”, în afară de Zamfir? 

LT: Sunt pagini lipsă în dosarul lui de CNSAS, ceea ce înseamnă că anumite informații au fost trecute prin sită – de aceea nici nu apare nimic despre treaba cu casetele. Stejărel insista în chestia cu banii, iar remarcile lui deveneau agresive și se opreau la „Vorbiți prostii!”, „Nu e adevărat!”, „Nu știți!”. Cu toate că era deschis să spună numele tuturor securiștilor cu care ținea legătura.

SO: Pe de-o parte, spunea că șpăguia și Vama, și Miliția, și Securitatea, pe de altă parte că n-a dat niciun ban nimănui. Singurul lucru pe care ni l-a spus a fost că, în decembrie ’89, avea 1 milion de dolari în bijuterii și încă o sumă de bani, nu mai știu exact. Dacă el spunea asta și tind să cred că era adevărul, pentru noi era clar că avea și mai mult de atât.

Aveți, totuși, câteva ipoteze despre cum și către cine a fost împărțită averea?

SO: O parte din bani la el, o parte din bani în buzunarul celor de la Securitate, o parte din bani în conturile AVS (Acord Valutar Special).

LT: Trebuia să existe o acoperire a acestei povești. Noi am găsit un indiciu în documente, care numește suma din partea lui Zamfir la AVS. AVS era, în anii aceia, principalul obiectiv al Securității, prin care să strângă dolari. Asta era o afacere pentru care alții au fost împușcați. Dar au știut să se acopere încă de atunci. Și pornind de la acel indiciu, credem că a fost potrivirea perfectă – o parte din bani, pentru că erau mulți, mergeau la AVS, deci în contul statului; care îi foloseau pentru datoria externă sau altceva. Asta i-a oferit imunitate absolută pentru operațiune. 

*

„Aceste filme regresiste au dat formă visului de libertate, echitate socială și chiar coolism al românilor”

(Comentariu de Victor Morozov)

Putem evalua modul în care aceste filme au definit gusturile cinematografice în acele vremuri? Care ar fi impactul acestui trafic cu filme în rândul tinerilor de atunci? Victor Morozov, critic de film, încearcă să găsească un răspuns.

Finalul comunismului în România se suprapune cu momentul Ronald Reagan, acest actor de serii B și televiziune ajuns președinte al Statelor Unite. Perioada nu e tocmai glorioasă pentru cinemaul mainstream, și tocmai de aceea fenomenul devine interesant de analizat. Despre Hollywoodul acelor ani, Andrei Gorzo spunea că aparține unei perioade „extrem de conservatoare estetic și politic, o revenire la conformism” în care pachetele de mușchi umblătoare de tip Stallone sau Schwarzenegger ajung să definească un nou raport masculinist și individualist cu lumea.

Tocmai aceste filme regresiste, parte integrantă a unei politici de imperialism cultural în care americanul salvează situația în luptă corp la corp cu tot soiul de forțe adverse – de la extratereștri la comuniști –, au dat formă visului de libertate, echitate socială și chiar coolism al românilor. În joc e și naivitatea unui public autohton suficient de oprimat încât să treacă cu vederea, ba chiar să glorifice, toate neajunsurile ideologice și formale ale acestor produse de consum de peste ocean. A se vedea, bunăoară, reacțiile omogene ale comentatorilor incluși în filmul Chuck Norris vs. Communism, unde aceste filme de masă sunt preaslăvite fără excepție, în comparație cu „obiectul rău” reprezentat de orice miroase fie și vag a comunism. Dar ele sunt și o dovadă a faptului că nu putem niciodată să anticipăm efectele pe care le va avea un film asupra cuiva. În „libertarianism” există, pe undeva, „libertate”. Astfel că, dintr-odată, confuzia dintre băiețeala bandei lui Chuck Norris și un regim politic dezirabil devine perfect coerentă.

Valul acestei simpatii a continuat mult și bine în absența unor contextualizări necesare. Marele eveniment al ciclului gimnazial pentru niște puștani din provincie în rândul cărora mă număram a fost seria The Expendables, care reșapa aceleași personaje, de la Van Damme la Jet Li, într-o fantasmă râncedă despre restabilirea unei forme de justiție prin remarci rasiste și ploi de gloanțe, nostalgia pură a bărbățoilor care fac legea. Privind cu ceva recul, cu siguranță că celebrarea acestor filme mainstream a fost inevitabilă. Dar, prin postúrile misogine și credințele antisociale implantate într-o populație fragilizată, gata să primească orice, tot un rău se cheamă că au fost – iar idealurile în materie de masculinitate și succes vânturate azi prin România tânără s-au clădit într-o măsură și pe cultura populară de atunci. 

Anca Vancu

Jurnalistă. A lucrat zece ani în presă (la Adevărul și DoR) și o perioadă în comunicare. La Films in Frame coordonează alături de Laura redacția și editează materiale despre lumea filmului, cărora încearcă mereu să le găsească unghiuri inedite.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.