Există o anumită întrebare – ce a născut deopotrivă nenumărate dezbateri filosofice, cât și o enormă varietate de practici și ritualuri culturale, sociale, religioase și spirituale – care s-a născut odată cu primele civilizații și care suportă în continuare noi și noi răspunsuri: anume, ce se întâmplă cu corpul după moarte? Sau, mai precis de-atât, cum anume acționează trupurile vii în preajma celor neînsuflețite? În The Shrouds, etern-futuristul David Cronenberg vine cu un răspuns ipotetic care este atât de tulburător încât acesta naște doar două posibile raportări – poate fi îmbrățișat cu un soi de fascinație macabră, ori respins din temelii și resimțit drept odios: cel al unui mormânt digital ce poate fi accesat oricând de către aparținătorii îndoliați ai persoanei răposate, care pot urmări în timp real o imagine livestreamed a rămășițelor pământești ale persoanei (cândva) iubite.

Așa cum ne-a obișnuit, marele cineast canadian își plasează acțiunea într-un viitor atât de apropiat încât ar putea părea că acesta este deja aici. Ba chiar mai mult, anumite scene din film, ca acest plan îndelungat în care urmărim mișcările fine și nefirești ale unui volan de mașină care se conduce singură, par să sublinieze faptul că linia dintre tehnologia pe care o folosim în viața cotidiană și cea imaginată de futuriști precum Cronenberg este din ce în ce mai subțire. O idee asupra căruia regizorul a tot revenit de-a lungul filmografiei sale: să ne gândim la angoasa pe care o provoca, bunăoară, un obiect care este deja obsolet – ecranul televizorului cu tub catodic din Videodrome (1983). Cel pe care apărea o Debbie Harry (jucând proiecția unui personaj dispărut, cel mai probabil mort) care-l îmbia pe protagonistul Max Renn să lase în urmă „carnea învechită” a trupului. Același ecran din care se ițea și o mână grotescă à la H.R. Giger (construită din părți egale de pixeli și excrescențe falice) și care  îndrepta un pistol către acesta, ciuruindu-l cu gloanțe imaginare; ca să nu mai vorbim de finalul apoteotic, unde același televizor transmitea o imagine a suicidului lui Renn, ca formă de-a accede într-un alt plan spiritual.

La fel ca în Videodrome, tema majoră pusă în joc în The Shrouds este moartea: însă de data aceasta, ea nu mai este un ritual prin care se accede la o formă „superioară” a vieții, prin care existența trupească este abandonată în favoarea unei existențe ca pur Geist. Din contră: de data aceasta, moartea e un fapt împlinit în jurul căreia cei vii construiesc varii sisteme pentru a-și face o pace fragilă cu aceasta. Cum spuneam și mai sus, Shroud-ul (vălul) este un mormânt tehnologizat care permite aparținătorilor să acceadă la una dintre cele mai inaccesibile (și teribile) imagini primare – cea a trupului persoanei iubite aflat în proces de descompunere. Tehnologie păstorită de un anume Karsh (Vincent Cassel, absolut stelar), deținătorul companiei GraveTech, care e în egală măsură personaj-cifru pentru cineast, dar și un simbol satiric fantastic la adresa magnaților tech din Silicon Valley, portretizați la primă vedere drept genii futuriste și vag inaccesibile, dar care se dezvăluie a fi oleacă cam… tăntălăi în practică, la final de zi. (E indubitabil că avem măcar un pic din Elon Musk în acest personaj.)

Atunci când cimitirele GraveTech încep să fie vandalizate de o mână criminală ale cărei origini și intenții nu sunt deloc clare, The Shrouds deschide, odată cu căutarea făptașilor, un evantai de teme esențiale: de la mișcarea tehnologiei prin lume cu ajutorul unei economii globalizate, unde lanțul de producție este fragmentat într-o multitudine de țări (a se vedea acest fantastic cameo, prin FaceTime, al marelui actor islandez Ingvar Sigurðsson, în rolul unui activist de mediu ce negociază amplasarea unui cimitir GraveTech în țara proprie) până la felul în care zisa tehnologie vine pentru a întâmpina experiențe umane fundamentale, precum cea a doliului.

Căci The Shrouds este, în sinea lui, un film al doliului: dincolo de faptul că imperiul lui Karsh este fondat pe faptul că mult-adorata sa soție (Diane Kruger) a murit (la rândul ei o paralelă biografică), în miezul filmului se află durerea de-a pierde accesul atât la trupul, cât și la spiritul persoanei iubite. De aici vine dorința deopotrivă eluzivă și prometeică de-a se agăța de o rămășiță ce există nu doar în plan afectiv, memorial (și cât de voluptoase sunt secvențele în care protagonistul își amintește de intimitatea pe care o împărtășea cu soția lui), cât mai ales material: prin imaginea acestui corp ce continuă să se transforme în subteran, prin figuri ersatz, precum cea a surorii ei, sau prin crearea unui întreg sistem în jurul morții sale, care crează un cadru prin care legătura lor continuă să fie un fapt cotidian, însă sub alte auspicii.

Tensiunea angoasantă dintre virtual și real (și, prin extensie, între ego și superego) este mereu bazată pe impulsurile sexuale (anume, în id) în cinemaul lui Cronenberg, ceea ce îl recomandă drept cel mai mare cineast freudian al vremurilor noastre. Până și o privire fugară peste teoria părintelui psihanalizei (îndeosebi în ceea ce privește mecanismele anxietății, cele trei tipologii majore ale sale și legăturile lor cu reprimarea) ne confirmă această teză. Iar The Shrouds investighează, la rândul lui, același punct de joncțiune dintre pulsiunile angoasei sexuale freudiene și tehnologie în dedesubturile narațiunii sale principale. Chiar dac-o face în acest stil târziu care centrează psihologicul în defavoarea explicitului – un stil  controversat (dacă e să ne luăm după Letterboxd), există, în continuare, o largă felie a cinefiliei care-i acuză orientarea către un cinema mai degrabă dialogic și dialectic, ignorând faptul că primele lui filme (Crimes of the Future-ul din 1970, de pildă) se plasau într-o zonă extrem de similară.

Într-un an în care toată suflarea cinefilă middlebrow a intrat în extaz la vederea unuia dintre cele mai abjecte filme ale deceniului – The Substance, de Coralie Fargeat, a cărui vacuitate conceptuală și cruzime caută să se legitimeze printr-o revendicare a propriei poziții într-o mai largă tradiție a body horror-ului – iată că însuși părintele acestei tradiții, David Cronenberg, sosește cu un film (din aceeași competiție canneză) a cărui eleganță retorică și stilistică deschide un spațiu de dezbatere și reflecție mai amplu și nuanțat asupra felului în care „oroarea” se insinuează în cotloanele vieții contemporane – cât și, în definitiv, o revizuire a definiției acesteia (și-a subiectivității sale inerente). Iar rezultatul este unul dintre cele mai fertile filme ale anului, din punct de vedere filosofic, psihologic și politic.

The Shrouds va fi proiectat în cadrul ediției din acest an a Les Films de Cannes à Bucarest. 

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.