Există documentare cu mize sociale şi chiar politice mari. Filme care vor să ne deschidă ochii la nedreptăţile lumii în care trăim. Apoi, avem celebrele documentare despre persoane renumite, ale căror biografii ne pot fascina. Dar sunt şi documentare care nu au nici ambiţii social-politice şi nici nu vorbesc despre personalităţi cunoscute publicului larg. Sunt filme intimiste despre oameni obişnuiţi, filmaţi fie în consacratul stil observaţional, fie în interacţiune cu cineaştii înşişi (sau printr-o combinaţie între cele două abordări). Într-un an al documentarelor româneşti titrate din primele două categorii – Tata, Nasty, TWST (Things We Said Today) –, regăsibile în selecţiile celor mai mari festivaluri (generaliste), îşi fac loc, discret, şi filme din a treia categorie, toate trei cu premiera bucureşteană la Les Films de Cannes à Bucarest.    

Într-o societate mediatică a pretenţiilor publice de puritate morală proiectate mereu asupra celorlalţi şi a judecăţilor rapide pentru orice abatere de la normă, documentarul Alice On & Off (2024), de Isabela Tent, ne aruncă în mijlocul unei relaţii teribil de incomode. Alice, o tânără cu aspiraţii de artistă, s-a îndrăgostit, pe când avea 16 ani şi probleme cu drogurile, de un bărbat de peste 50 de ani, Dorian, la rândul lui pictor aspirant. Din relaţie a apărut un băiat. Iar filmul urmăreşte câţiva ani din viaţa acestei familii dificile şi atipice, în care separările par mai dese decât perioadele petrecute împreună în apartamentul din Bucureşti – Alice e plecată singură o bună bucată de timp în străinătate, de unde trimite acasă bani câştigaţi din videochat. 

Însă acestea sunt doar coordonatele vagi şi niciodată clarificate pe deplin ale unei dinamici complexe pe care filmul încearcă să o surprindă cât mai fidel, printr-un amestec difuz de apropiere şi distanţare din partea regizoarei. Suntem când cu Alice (prin diversele locuri în care ea trăieşte, inclusiv într-un apartament separat din Bucureşti), când cu bărbatul şi copilul lor. Uneori, familia se reuneşte prin discuţii video online. Când sunt împreună, Alice şi Dorian se ceartă aproape în permanenţă, iar camera de filmat e atentă atunci să surprindă efectele asupra băiatului – asistăm la momentele în care practic traumele îşi fac loc brutal în mintea şi sufletul unui copil. 

Asta creează un racord cu traumele din copilăria lui Alice – în mărturisiri făcute în faţa aparatului de filmat, ea vorbeşte despre cum mama ei, jurnalistă plecată mai tot timpul şi despărţită de soţ, a lăsat-o în grija bunicii, care a crescut-o. Într-un moment greu al vieţii ei de tânără, l-a întâlnit pe Dorian. Din perspectiva bărbatului, care primeşte la rândul său dreptul la confesiune, el e cel care a salvat-o atunci. Doar că punctul său de vedere e mereu chestionat pe parcursul filmului (nu cumva a profitat de fragilitatea ei?). Între timp, Alice a devenit femeie şi mamă. Iar năzuinţa ei de altădată de a picta s-a năruit. E nevoită să facă bani prin orice mijloace pentru a creşte un copil pe care nu şi l-a dorit, în timp ce de dependenţa de droguri nu a scăpat. În plus, e legată, prin băiat, de acest bărbat de care ar vrea să scape. 

Documentarul înregistrează fragmente din turbulenţele acestei familii destrămate, cu perioade când Alice pare mai stabilă (on) şi cu altele când rătăcirile reapar (off). Isabela Tent are grijă să nu dramatizeze artificial situaţii care oricum sunt greu de privit. În plus, intervine cu întrebări doar atunci când protagoniştii o implică în situaţie. Cu toate acestea, nu e clară miza filmului, dincolo de ataşamentul pe care regizoarea l-a dezvoltat pentru Alice (relaţia cu protagonista e veche – tânăra a fost personaj central şi al unui scurtmetraj de şcoală al cineastei, film dezvoltat acum în acest debut de lungmetraj). Sigur, e vorba de lupta unei femei în încercarea de a-şi face o viaţă, în timp ce are legate de picioare ghiulele adunate de-a lungul copilăriei şi tinereții. Senzaţia e însă că Alice scapă înţelegerii – rămâne învăluită în mister. Din această lipsă de direcţie dramaturgică vine probabil şi decizia regizorală neinspirată de a începe şi de a termina filmul cu vocea cineastei, care forţează o legătură între destinul protagonistei şi propriile probleme (care sunt doar sugerate, nu şi dezvoltate în vreun fel). Chiar şi aşa, filmul are capacitatea să emoţioneze. Deoarece se întinde pe o perioadă de câţiva ani, surprinde prefacerile fizice ale celor trei personaje: schimbările lui Alice, îmbătrânirea vizibilă a bărbatului şi creşterea băiatului, transformarea sa dintr-un copil mic într-un preadolescent care va avea de luptat, la fel ca mama sa, cu propriile răni emoţionale.

Tot despre familie este vorba, aşa cum o arată şi titlul, şi în O familie aproape perfectă (2024), noul film al regizorului Tudor Platon (cunoscut ca director de imagine, dar şi ca autor al documentarului de lungmetraj Casa cu păpuşi din 2020). Tudor Platon continuă căutările personale din filmul de debut. Atunci, protagoniste, extrem de carismatice, erau bunica sa şi prietenele ei, filmate în timpul unei vacanţe într-o staţiune la munte. Acum, bunica e doar personaj episodic, în timp ce personajele centrale sunt regizorul însuşi, părinţii săi separaţi şi partenera sa de viaţă, producătoarea de film (inclusiv a documentarului de faţă) Carla Fotea, care se pregăteşte să aibă un copil. 

E de înţeles reflexul unui regizor de a-şi documenta propria existenţă, mai ales într-un moment de cumpănă, când e pe punctul să devină tată, în timp ce părinţii săi se despart. De altfel, există o întreagă tradiţie a filmelor-jurnal, care ne fac părtaşi la vieţile mai mult sau mai puţin fascinante ale cineaştilor, deseori în interacţiune cu societatea. Aici, însă, pariul pare mai degrabă unul modest. Problemele din această familie – criza din relaţia părinţilor şi greutăţile emoţionale ale tânărului cuplu care vin odată cu statutul de mamă şi tată – sunt  tratate într-un mod care le face să fie percepute ca fiind mai curând banale: ele se regăsesc în milioane de familii din întreaga lume. 

Sigur că un documentar poate să fie despre absolut orice şi nu e deloc nevoie de destine ieşite din comun, senzaţionale, pentru a avea un film revelator. Însă O familie aproape perfectă are o respiraţie de scurtă durată: oricât de interesanţi sunt părinţii cineastului, filmaţi în general în timpul unor discuţii separate cu regizorul însuşi, ce încearcă să înţeleagă motivele fiecăruia pentru care s-a ajuns la separare şi, eventual, să înveţe propriile lecţii, nu e clar de ce ar trebui să ne pese de impasul în care se află familia. În plus, relaţia dintre cei doi tineri parteneri este prea puţin explorată, astfel că rămânem la suprafaţa ei (în ciuda abordării voyeuriste) – câteva momente de intimitate la început, apoi câteva secvenţe după venirea pe lume a copilului. De altfel, regizorul însuşi rămâne un personaj opac, incapabil sau care nu doreşte să se deschidă cu adevărat, ceea ce e ciudat pentru un film cu ambiţii intimiste.

Mai incitant este Leo Records: Doar pentru prietenii noștri (2024), debutul în lungmetraj al regizoarei Ioana Grigore. Nu este un documentar despre o familie, ci despre un personaj fascinant – Leo, un bărbat de 83 de ani care și-a dedicat întreaga viață promovării muzicii de jazz experimental. Născut în URSS, el şi-a părăsit ţara în 1973, forţat de KGB, a fugit în Israel, de unde s-a refugiat apoi la Londra. În câţiva ani, a fondat în Anglia o casă de discuri independentă, Leo Records, al cărei scop a fost întotdeauna să susţină muzica de avangardă. 

Ioana Grigore îl filmează în special printre rafturile sale uriaşe de discuri (zeci de mii de albume nevândute sau pur şi simplu adunate în decenii de carieră), pe care ar fi dispus să le vândă odată cu casa din provincie în care trăieşte cu partenera sa. Jovial, hâtru, modest şi încă naiv şi idealist (organizează, plin de speranţă, un mic concert la Londra care se dovedeşte un eşec total), Leo se deschide în faţa camerei şi îşi povesteşte cu relaxare viaţa. Amintirile sunt completate de fotografii şi înregistrări video de arhivă, pe care i le pune la dispoziţie tinerei regizoare (Ioana Grigore l-a cunoscut în timp ce realiza filmul ei precedent, documentarul de mediumetraj Creativ, din 2021, despre cel mai avangardist grup de jazz din România anilor ‘80). 

Rezultă un portret afectuos al unui om pasionat până la obsesie de o muzică dificilă, de nişă, a cărei importanţă pare să se fi redus semnificativ faţă de anii în care interpreţii ei de după Cortina de Fier erau indezirabili pentru regimurile totalitare în care trăiau şi, de aceea, stârneau un oarecare interes în Occident. Însă Leo nu face o dramă din faptul că muzica pe care a promovat-o întreaga viaţă nu pare să mai intereseze, iar lumea nu mai ştie cine e şi ce a făcut. E mulţumit că şi-a urmat visul excentric, că a ajutat nişte artişti şi, de ce nu, că acum o regizoare din România îl consideră demn de un personaj de documentar. Suficient pentru o viaţă împlinită.  

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.