Și dacă totul, în jur, n-ar fi decât dorință mascată sub diverse avataruri? Cineastul și scriitorul Alain Guiraudie testează, în Miséricorde, ipoteza unui astfel de univers unde totul – de la ciupercile apărute după ploaie la preotul satului – comunică în limba pansexualității. Un univers, de altfel, tot mai puțin „actual”, dar care, sub privirea justă, zglobie, perversă a lui Guiraudie, poate redeveni al nostru.

Pe la începutul anilor ’80, Jean-Luc Godard a pus o întrebare fundamentală: (cum) se poate filma spatele unui peisaj? Întrebare aparținând unei logici a pensulei și a șevaletului, căreia perioada post-video a lui Godard, cristalizată în jurul acelei capodopere de pictorialism care e Passion (1982), i-a oferit multiple răspunsuri. 

Mi se pare că o dilemă înrudită îl animă pe Guiraudie în Miséricorde: cum se poate filma erecția unui peisaj? Guiraudie pictor? Adevărul e că această deja răs-notată întoarcere la origini – un personaj care revine în satul natal, printre cei care l-au cunoscut cândva; un cineast care revine la ruralul sudului francez, după un excurs prin oraș (precedentul Viens je t’emmène, din 2022, turnat la Clermont-Ferrand) – ne permite să observăm mai bine filiația care îl leagă pe Guiraudie de tușa impresionistă. Deja, în timpuriul mediumetraj Du soleil pour les gueux (2001), acesta făcea dintr-o pastorală a pajiștilor occitane arse de soare pretextul pentru un studiu plastic despre nuanțele de galben și ocru descoperite primprejur.

E de văzut cum, în Miséricorde, prinde să se instaleze pe nepusă masă o venă picturală, în acord cu aerul tomnatic și ploile mocănești captate de cameră. E ceva ce nu creează o ruptură în drama centrală, ci o îmbracă într-o lumină blândă, cu aparență de revelație. Magia notei guiraudiene stă în faptul că totul plutește, aici, între concretul cel mai pedestru și încărcătura spirituală a clipei, uneori alunecând dintr-una într-alta fără ca măcar să ne dăm seama. E indicat să primim acest film ca pe un buletin meteorologic în care descărcările oamenilor și intensificările naturii iau parte la un același front atmosferic al dorinței. Dorință latentă, dorință inconștientă, dorință frustrată: Guiraudie electrizează peisajul, amintind de acel climat optzecist nostalgic, chiar elegiac, care căuta un început și o materialitate pierdute pentru cinema, după cum amintește Jacques Aumont în lucrarea L’œil interminable: „Godard filmează norii și soarele pe apă, dar fulminează împotriva operatorilor și cineaștilor care au devenit incapabili să surprindă până și cele mai elementare aspecte ale aerului, luminii, apei.”

E vorba că ochiul lui Guiraudie înregistrează totul la același nivel, într-o echitate a prezențelor. În satul său, lucrurile comunică permanent – nu în sensul unei uniformizări, ci în acela al corespondențelor misterioase care se stabilesc între lucruri și ființe. Într-o scenă fabuloasă, protagonistul măcinat de gândul suicidului este surprins de preotul paroh pe marginea unei prăpastii. Are loc acolo un dialog ce pătrunde în adâncul problemelor filosofice despre sensul (și zădărnicia) existenței, purtat în vreme ce pe chipurile celor doi dansează jucăuș o lumină a vastității din fundal, conform mișcărilor imprevizibile ale norilor. Momentul e, pe drept cuvânt, transcendental: acelui discurs care aproape că sfârșește prin a transparentiza miza filmului i se alătură acest sublim efect de realitate și prezență, această marcă a trecerii înscrise chiar pe figura oamenilor. Cum să mai vezi în cinema o biată tehnică sau, la polul opus, o lucrătură scenaristică – o poveste? Guiraudie filmează suplimentul revelat al sufletului, iar măreția sa constă în firescul cu care urcă într-un plan superior al irealității.

Cum s-a ajuns acolo? Acest revenant (Félix Kysyl) ajunge să tulbure apele ca în Teorema (1968) lui Pasolini: participă la înmormântarea unui bărbat mai în vârstă din sat, apoi, în casa văduvei sale, unde rămâne să petreacă noaptea, se masturbează la o poză recentă a acestuia de pe malul mării. Secretul artei cineastului e expus aici, la mijloc de drum între burlescul vieții de toate zilele și un act singular de profanare. Urmează apoi o mare îmbârligătură de destine unde fiecare adoarme cu gândul la altcineva, un joc de combinații aleatorii care trimit la ce e mai instinctual în oameni, într-o comuniune radicală a atracției sexuale. Guiraudie prelucrează tot mai mult afecte batailliene, de tip eros-thanatos, în care sacralitatea actului sexual se vede mereu dublată de însuși prozaismul său animalic: în Miséricorde, cele două laturi sunt consubstanțiale.

E indicat să primim acest film ca pe un buletin meteorologic în care descărcările oamenilor și intensificările naturii iau parte la un același front atmosferic al dorinței.

Încă de la hit-ul lui festivalier L’Inconnu du lac (2011), realizat în urma acelui jubilatoriu dezmăț ilariant gay-pitoresc care era Le Roi de l’évasion (2009) – pentru mine summum-ul unei priviri săltărețe și juisoare –, regizorul declara că are din ce în ce mai puțin chef să râdă. Nu că filmul de față n-ar fi amuzant: dimpotrivă, într-o figură precum cea a polițistului greu de cap, venit să ancheteze senin o dispariție despre care nici nu intuiește ce profunzimi vertigionase ascunde, Guiraudie demonstrează această artă de a forța coabitarea unui râs vinovat cu o gravitate ambientală; farsa penetrează, aproape la propriu, o lume cu apucături metafizice. Dar e clar că cineastul a intrat într-o fază sobră, chiar melancolică, unde pentru prima dată dorința – cum bine remarca criticul Élodie Tamayo –, chiar dacă infuzează cadrul de pretutindeni, nu mai este consumată.

Ar trebui să îi fim recunoscători cineastului pentru că încă îndrăznește să facă din sexualitate – și mai cu seamă din queerness – o chestie perfect normală. Nu în ideea că ar fi fost în sfârșit acceptată de societate, ci că, în lumea ancestrală a satului sudic, însăși nevoia unor discursuri de legitimare a ei nu se pune. Ea există, pur și simplu, dincolo de teorie. Mai pe-ascuns, mai flancată de încercări de mușamalizare – sau, dimpotrivă, perfect integrată în rutină și, deci, parte din mozaicul acestor vieți, nu-i așa?, banale. Guiraudie filmează fețe de oameni muncite, trăite. În Walter (David Ayala), o fostă cunoștință din sat față de care raporturile sunt mâloase, neînțelese și neexplicate până la capăt, găsește un munte de om cu carnea căzută, cu burta răsfrântă pe sub maieu; în Vincent, fiul confuz al celui decedat (Jean-Baptiste Durand, regizorul acelui remarcat Chien de la Casse), deopotrivă un rival familiar și o apariție stranie, violentă, ieșită din noapte. Sexualitatea, aici, nu e apanajul ființelor gingașe, țiplă, standardizate cu care ne-a obișnuit cinemaul. Ea înflorește în figurile pe care filmele le-au uitat, aduse iarăși la lumină de perversitatea egalitaristă a cineastului.

Cu casele sale din piatră vechi de secole, cu accentele un pic comice, Guiraudie se apropie de un fond cultural folcloric, în aceeași măsură în care filmele sale resping vehement o anumită înțelepciune leneșă din popor, de tip: „Despre morți, numai de bine.” Aici, mortul încă mai servește pentru autosatisfacere. Cu apariția fantezistă recurentă a preotului pe cărarea din pădure unde cresc ciupercile, Miséricorde dezamorsează gravitatea acelor adaptări după Bernanos rezumate de Sous le soleil de Satan (1987), un Pialat care se lua foarte în serios. Guiraudie lucrează la rândul său cu teme grele – dar le înfășoară într-o inteligență sprințară, queer, plină de poantă, ce ocrotește filmul de posibilitatea încremenirii sub o mască naturalistă. Dincolo de aparențele filmului de gen – un noir rural –, Miséricorde se dezvăluie, pur și simplu, ca un extraordinar film de Alain Guiraudie.

Miséricorde va fi proiectat în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.