Pare improbabil, dar un nume atât de impunător al cinematografiei europene precum cel al lui Pedro Almodóvar, între puținii despre care se mai poate spune că sunt un household name într-o perioadă în care extrem de puțini regizori ai bătrânului continent se bucură de un asemenea renume, a câștigat abia după 40 de ani de carieră unul dintre marile premii ale circuitului festivalier: Leul de Aur al festivalului de la Veneția, cu primul său lungmetraj realizat în limba engleză, The Room Next Door. În multe părți, s-a titrat greșit că acesta ar fi primul său film american: însă acesta vine după remake-ul său după Cocteau, The Human Voice (protagonizat de aceeași Tilda Swinton care apare aici) și anti-westernul queer Strange Way of Life (cu Ethan Hawke și Pedro Pascal în rol de cowboy și foști amanți).

O poveste veche, atât de veche încât aproape că te face să oftezi la gândul că aceasta încă mai este valabilă: abia un film turnat în lingua franca a lumii moderne, dus de interpretările a două dive cu ștate vechi, este cel care reușește să aducă unui cineast de talie globală o mică mostră a recunoașterii de care se bucură de atât de multă vreme (a se vedea lunga listă de premii tip lifetime achievement acordate regizorului madrilen). Ce-i drept, e ceva în The Room Next Door care-l face digerabil pentru un public mai larg, dincolo de aspectul lingvistic – lipește deopotrivă natura scandaloasă a primei sale perioade de creație, melancolia cu note profund autobiografice din Dolor y Gloria, cât și o protagonistă înflăcărată care să ia lumea întreagă în piept și să se răzvrătească împotriva patriarhalismului, precum în Volver sau Madres Paralelas. În schimb, poate că aspectul cel mai accesibil este cel al temei sale principale: finalul vieții și felul în care alegem să ne raportăm la acesta, fie că suntem martorii săi, fie că suntem protagoniștii săi.

Pe scurt, premisa filmului, care este adaptat după romanul What Are You Going Through de Sigrid Nunez, le aduce împreună pe două vechi prietene, Ingrid (Julianne Moore) și Martha (Tilda Swinton) – despre care nu vom afla niciodată cum s-au cunoscut, sau ce le leagă dincolo de situația vexantă în care se regăsesc – care ajung să fie legate prin relația lor față de moarte. Prima este o scriitoare à la Joan Didion care tocmai a lansat un volum eseistic despre teama ei profundă față de moartea altora; cea de-a doua este o fostă fotografă de război care trebuie s-o înfrunte pe cea proprie, după atâția ani petrecuți în calitate de martor al morții altora, sacrificând viața ei privată pe altarul meseriei. După ce află că tratamentul experimental pe care l-a urmat împotriva cancerului a eșuat, Martha ia decizia de a-și pune capăt vieții înainte ca durera și degradarea treptată a trupului ei să pună stăpânire deplină asupra minții ei. Printr-un concurs mai larg de circumstanțe, Ingrid ajunge să fie cea care acceptă să o acompanieze pe ultima sută a vieții ei, confruntându-și propria temere esențială odată cu montagne-russe-ul emoțional al prietenei ei, cât și posibilitatea că ar putea avea probleme cu legea din acest motiv.

Desigur, tema suicidului asistat este una extrem de nevralgică și aflată într-o continuă dinamică deopotrivă tehnologică, legislativă și  filosofică (inclusiv în ce privește imaginea) – în acest sens, vedeți, de pildă, acest excelent eseu scris de Emil Vasilache pentru Iscoada. E limpede de văzut că Almodóvar se numără în tabăra susținătorilor săi, iar că filmul pe care îl face este pus în serviciul propriului crez, că orice individ are dreptul de a-și încheia viața cu demnitate, dreptul să decidă să-și curme suferința trupească – și, în general, el strecoară în varii puncte ale filmului opiniile sale în replicile personajelor, ca acest moment în care John Turturo spune că apocalipsa climaterică este rezultatul ascensiunii extremei drepte și a capitalismului neoliberal. Însă, pe alocuri, între flashback-uri mai mult sau mai puțin reușite ale vieții Marthei, între conversații mai mult sau mai puțin emfatice pe tema centrală a filmului, lucrurile sunt totuși într-o zonă destul de „simplă”: ori, cum ne arată marile opere cinematografice (de la Taste of Cherry până la The Virgin Suicides) sau marile lucrări despre suicid (Mitul lui Sisif al lui Camus), tema suicidului devine cu adevărat fascinantă atunci când privim spre motivații mult mai complexe, încurcate, problematice sau obscure.

De multe ori, se simte de parcă motivația principală a bătrânului copil rebel al cinemaului spaniol e să-și îmbrace actrițele în ținute absolut splendide – și nu văd nimic rău în asta, ba chiar dimpotrivă, însă nu pot să nu mă abțin în a remarca o vagă inadecvare aici. Dar asta nu-i nici măcar cea mai mare problemă în această nouă încercare de-a face o psihodramă sirkiană – altminteri nobilă în țelurile ei tematice, c-un scenariu cât de cât solid având în vedere convențiile melodramei (care solicită mereu un oarecare grad de ridicol și improbabil, pe care Almodóvar îl juca foarte bine în Madres Paralelas). Problema mai mare, atât de mare încât pare să înghită întreg ecranul cu o foame parcă de nestins este Tilda Swinton.

Cum, Tilda Swinton?!, v-ați putea întreba. Sigur, Tildamania care a acaparat de-a lungul ultimilor zece ani cinefilia middlebrow – prea țâfnoasă să consume drame „convenționale”, prea cuminte să caute dincolo de formule narative tradiționale – ne face să credem că așa ceva este imposibil. (Între noi fie vorba, nu sunt un critic care să fie fixat pe ideea „jocului actoricesc bun sau rău”, în alte cuvinte, lucrurile trebuie să fie absolut flagrante ca eu să bag ceva de seamă.) Însă muza lui Derek Jarman nu reușește să se adecveze nicicum partenerei ei de ecran: ea joacă aproape pe parcursul întregului film că și când s-ar afla pe scena vreunui teatru londonez, mereu în miezul unui solilocviu, mereu enunțând marea tragedie a personajului ei de parcă luminile scenei ar fi ațintite doar asupra sieși. (Cum spunea o cunoștință zilele trecute, în ultimii zece ani, prezența Tildei Swinton într-un film realizat de un regizor consacrat pare deja un gest cvasi-disperat, un mod inconștient de-a marca o criză artistică, un impas.)

Ceea ce, sigur, nu-i neapărat ceva nou – momentele de măiestrie ale lui Swinton, atât în The Room Next Door cât și pe parcursul întregii ei cariere, au fost mai mereu cele care i-au solicitat fizicalitatea, mișcările aproape nefirești, căutarea ei stranie în privire în timp ce se mișcă prin spațiul scenografic, mai degrabă decât cele în care trebuie să „livreze replici”. Însă această chestiune devine flagrantă, ba chiar strigătoare la cer când acest stil egoist de joc și de acaparare a ecranului este alăturat cu stilul radical opus al Juliannei Moore, care (cel puțin, în ce mă privește) este poate cea mai mare actriță a cinemaului american datorită felului în care surprinde o anume feminitate contradictorie, care a fost sublimată în forma unui arhetip major încă din anii ’50 (și-a concepției acestei decade despre rolurile tradiționale). E ceva care mereu o să mă devasteze în felul în care chipul ei lasă să se vadă o enormă furtună interioară pe dedesubtul unui zâmbet timid și forțat,  felul de-a juca suprimarea emoțională constantă pe care femeile trebuie să o realizeze în societate, dificultatea de a-ți ține sinele în frâu, dorința îngrozitoare de-a oferi iubire în detrimentul propriei bunăstări – or, jocul de statuie vivantă al lui Swinton n-ar putea fi mai diferit și inadecvat când vine pus lângă acesta.

Îmi vine greu să ofer un verdict, o recomandare aici. Pare aproape crud, având în vedere toate ciercumstanțele acestui film: nici rău, nici jignitor, nici bun, nici revelatoriu – ci care merge razant de aproape de marele, totalizantul nicicum. În cheia dublă a fricii și dorinței față de moarte, nicicum se prea poate să fie rezultatul cel mai desfortunat cu putință.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.