Într-un interviu realizat cu ocazia prezenței sale în România, renumitul istoric american de film Kristin Thompson vorbește despre celebrele sale cărți – Film History: An Introduction și Film Art: An Introduction, despre fenomenul global al redescoperirii filmelor clasice, în versiuni restaurate, care sunt tot mai accesibile, despre starea cinefiliei și a criticii de film, dar și despre Noul Cinema Românesc.

Kristin Thompson s-a aflat la București cu prilejul publicării traducerii în limba română a lucrării sale fundamentale Istoria filmului: O introducere (scrisă împreună cu David Bordwell și revizuită de Jeff Smith) și a unor serii de evenimente organizate de festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, unde a fost invitată specială, și UNATC, care i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa.

Kristin Thompson a prezentat două filme în cadrul secțiunii Carte Blanche: The Long Day Closes (1992), de Terence Davies, și Lady Windermere’s Fan (1925), de Ernst Lubitsch, și a susținut un masterclass la UNATC, moderat de criticii de film și profesorii Andrei Gorzo și Andrei Rus. De asemenea, a avut o întâlnire cu cititorii la Librăria Cărturești & Friends.

De-a lungul carierei sale prestigioase, Kristin Thompson a dedicat studii ample atât cineaștilor clasici, precum Ernst Lubitsch, cât și celor contemporani, precum Christopher Nolan sau Peter Jackson. A scris împreună cu soțul ei, regretatul istoric de film David Bordwell, cu care a locuit în Madison, Wisconsin, mai multe cărți despre cinematografia americană, semnând totodată două dintre cele mai populare și influente sinteze despre cinematografia mondială din ultimele decenii: Film History: An Introduction și Film Art: An Introduction.

De asemenea, a contribuit cu texte și comentarii la broșurile a zeci de DVD-uri și Blu-ray-uri lansate de cele mai importante companii de distribuție din lume și, împreună cu David Bordwell și Jeff Smith, a găzduit o serie intitulată Observations on Film Art pe platorma de streaming Criterion Channel. Pe davidbordwell.net a publicat sute de eseuri pe cele mai variate teme.

Unul dintre motivele pentru care vă aflați aici, la București, este lansarea versiunii în limba română a cărții dumneavoastră Istoria filmului: O introducere. Când ați scris-o și publicat-o acum mai bine de 30 de ani, v-ați așteptat să aibă succesul pe care l-a avut?

Speram. Prima noastră carte, Film Art: An Introduction, a avut de fapt mult mai mult succes. Istoria filmului nu este predată la fel de des în universitățile americane precum estetica de bază în cinematografie. Deși nu a avut același succes, a fost tradusă în multe țări și mă bucur că acum există și această versiune în limba română. Deci, într-un fel, este un mare succes. Totodată, speram să am parte și de un câștig financiar, având în vedere că sunt scriitoare, nu predau. De aceea, m-am avântat în acest demers destul de nesăbuit. A fost un proiect foarte dificil.

Dar cum vă explicați succesul îndelungat al acestor două cărți?

Pentru Film Art a fost destul de simplu, deoarece exista doar o altă carte și nu era foarte bună. Treptat, Film Art a devenit cartea principală folosită în predare. Era mai scumpă decât unele dintre celelalte cărți care au fost scrise ulterior, deci exista concurență, dar cred că și-a păstrat reputația de carte de referință. Trebuie să o revizuim constant, la cerințele editorului, astfel că în curând va ajunge la a 14-a ediție. Istoria filmului, după cum spuneam, nu a excelat la capitolul vânzări, dar sunt sigură că este foarte respectată.

Le-am publicat într-un moment propice. Anii 1990 și începutul anilor 2000 au fost apogeul manualelor. Încă nu apăruseră e-book-urile, iar oamenii cumpărau copii fizice. În cele din urmă, McGraw Hill, editorul nostru, a vrut să lansăm și ebook-uri. Cred că în continuare se vând mai multe cărți tipărite decât ebook-uri, dar lucrurile se schimbă – ușor-ușor, ne îndreptăm spre digital. De aceea continuăm să revizuim și Istoria filmului.

Care au fost principalele provocări în scrierea acestei cărți, având în vedere sarcina imensă pe care v-ați asumat-o?

Aș zice că am avut două mari provocări. În primul rând, lucrul cu arhivele. Am petrecut mult timp la Bruxelles, pentru că au una dintre cele mai mari arhive de film din lume. Pentru multe dintre filmele ilustrate în carte am folosit cadre din copiile lor. Au o colecție impresionantă. Am descoperit filme din diferite țări pe care nu le mai văzuserăm. Aşadar, am petrecut destul de mult timp acolo. Am călătorit mult. Am mers și la alte arhive, inclusiv Institutul Britanic de Film, Biblioteca Congresului, Universitatea din California, Academia de Arte şi Ştiinţe Cinematografice (AMPAS), Los Angeles etc. Asta se întâmpla înainte de apariţia DVD-urilor, deci a fost un proces laborios.

Cealaltă provocare a fost încercarea de a scrie totul într-un mod compact. În perioada în care scriam cartea, din ce în ce mai multe țări mici făceau filme. În România s-a întâmplat puțin mai târziu, dar existau țări care produceau filme şi care nu mai făcuseră acest lucru înainte, sau filmele erau arătate doar local. Am constatat că istoria filmului devenise un subiect mult mai amplu. Cum puteai să scrii doar un paragraf despre Fritz Lang? Era pur și simplu ridicol. Cartea în ansamblu este cuprinzătoare, dar acoperirea fiecărui subiect e succintă. Asta a fost foarte dificil pentru noi. Am scris o carte întreagă despre Ivan cel Groaznic, așa că eram obișnuită să dispun de tot spațiul de care aveam nevoie.

Oamenii au devenit conștienți de festivaluri și vor să vadă inclusiv filme mai vechi, filme clasice. Știu ce înseamnă restaurarea și sunt dispuși să călătorească pentru a vedea aceste capodopere, la fel cum fac iubitorii de operă.

Cum vedeți cinefilia de astăzi? Cum s-a schimbat față de perioada în care ați scris această carte?

Cred că au avut loc mai multe schimbări importante. În primul rând, creșterea numărului de festivaluri de film. Când am început noi, erau foarte puține, însă în ultimii ani a avut loc o adevărată explozie. Orice orășel are propriul festival de film. Cred că acest lucru promovează cinefilia în rândul oamenilor care altfel nu ar avea șansa să vadă filme de artă, filme străine și așa mai departe.

Apoi, apariția platformelor de streaming, deși nu am idee dacă oamenii se uită la Antonioni sau la filme de genul Back to the Future, de fapt. Însă apariția DVD-urilor, a Blu-ray-urilor și a altor forme de home media a reprezentat o schimbare majoră. Deci este vorba de acces. Când am început eu, numărul de filme clasice disponibile în orice format era destul de limitat, iar acum a crescut foarte mult.

Există vreo diferență semnificativă între situația din Statele Unite și alte părți ale lumii, poate în Europa?

Am prieteni în Australia care văd mai multe filme decât mine. Asta și pentru că organizează un festival de film acolo. Cred că sunt cinefili peste tot în lume, dar poate sunt unele țări în care streaming-ul nu este foarte disponibil. Însă cu siguranță acum vorbim de un public mult mai numeros la festivaluri. Când am început să merg la Il Cinema Ritrovato în Bologna, cred că în 2008, era un festival mic. Iar acum abia de mai prinzi bilete la proiecții. Când eu și David mergeam la festival, de obicei luam prânzul cu prietenii între filme. Dar în ultimul an în care am fost acolo, în 2019, ne trezeam dimineața, cumpăram niște sandvișuri și plecam la cinema. După ce ajungeam acolo, stăteam la coadă, vedeam filmul, ieșeam și mâncăm sandvișurile în curtea cinematecii și apoi înapoi la coadă, pentru că altfel nu aveam cum să fim siguri că prindem filmul pe care voiam să-l vedem.

Cred că oamenii au devenit conștienți de festivaluri și vor să vadă inclusiv filme mai vechi, filme clasice. Știu ce înseamnă restaurarea și sunt dispuși să călătorească pentru a vedea aceste capodopere, la fel cum fac iubitorii de operă.

Ați menționat în interviuri și Festivalul de Film Mut de la Pordenone, la care de asemenea mergeați des. Acest tip de festivaluri au devenit foarte populare, dar observăm și că marile festivaluri, precum Cannes, Veneția, sau Berlinale, au secțiuni dedicate, de filme clasice în versiuni restaurate, care atrag un public tot mai mare. Cum vedeți această evoluție?

Cred că se datorează în mare parte arhivelor. În trecut, nu se restaurau filmele vechi. Țin minte că am văzut filmele lui D.W. Griffith pe niște copii de 16mm din surse foarte proaste, se vedeau foarte rău. Dar apoi a avut loc boom-ul arhivelor, începând cu anii ’70. Atunci au apărut aceste copii minunate, iar oamenii au realizat că filmele vechi, mai ales cele mute, despre care se credea că sunt pline de zgârieturi și că arată numai oameni alergând, nu sunt de fapt oribile și primitive. Odată ce obții niște copii de calitate și începi să le aduci în fața oamenilor… Arhiviștii doresc să prezinte aceste filme la festivaluri, vor să le promoveze. Și sunt invitați de festivaluri să le introducă publicului. Această colaborare între cei care restaurează filmele și selecționeri sau curatori de festivaluri a contribuit enorm la răspândirea aprecierii pentru filmele vechi.

Vă e dor să vedeți filme pe peliculă?

Văd filme pe peliculă oricând am ocazia. Unii regizori, foarte puțini, insistă să aibă şi copii de 35mm ale filmului. Și uneori ai șansa să prinzi o astfel de proiecție la un festival de film. Îmi amintesc că am văzut Sunset al lui László Nemes în 2018 la Veneția, în Sala Grande. Era un ecran imens, un sistem audio minunat, filmul fiind proiectat pe 35mm. Pur și simplu îți tăia răsuflarea. Nu cred că un DCP ar fi la fel de impresionant.

Mă bucur foarte mult când prind astfel de ocazii. Norocul meu este că Universitatea din Wisconsin are o sală de proiecție care susține orice tip de format: DCP, 35mm, 16mm, DVD etc., și vedem des filme pe 35mm acolo, ceea ce e neobișnuit. Majoritatea școlilor încă folosesc CD-uri.

Cum vedeți această revoluție digitală din ultimii 20 de ani? Cu siguranță a avut și un impact pozitiv, nu? După cum vorbeam mai devreme, a contribuit major la restaurarea filmelor vechi, oferind șansa arhivelor de a le face disponibile publicului.

Da, clar, modul în care sunt restaurate acum filmele, cu eliminarea zgârieturilor și îmbunătățirea imaginii, este foarte impresionant. N-ai cum să nu te întrebi: A arătat vreodată acest film atât de bine? Când eram copil, vedeam filme pe 35mm la cinema. Locuiam într-un oraș destul de mic, așa că dădeau filme deja rulate. Nu erau copii nou-nouțe, dar eram obișnuită să văd zgârieturi, tăieturi sau salturi bruște. Dacă nu ţii atât de mult la imaginea granulată și la celelalte aspecte ale peliculei de 35mm, o restaurare digitală foarte bună este de-a dreptul uimitoare. Cred că revoluția digitală a avut un impact grozav asupra restaurării. Și faptul că avem acces la copii digitale este extraordinar, deoarece ne oferă posibilitatea de a extrage cadre. Întotdeauna insistăm să folosim cadre atunci când analizăm un film sau îl discutăm din punct de vedere istoric. Și este atât de ușor acum cu DVD-urile și Blu-Ray-urile.

De ce a fost atât de important pentru dvs. să folosiți cadre în analiza filmelor?

Singura alternativă era fotografiile de platou făcute în timpul filmărilor. Însă acestea urmăresc să scoată în evidență starurile care joacă în film, fiind menite pentru promovarea lui. Nu sunt foarte utile dacă vrei să analizezi o secvență, unde ai nevoie de un cadru din fiecare plan, care să redea exact ceea ce rulează și văd oamenii pe ecranul de cinema. Cred că noi am fost primii care au făcut asta într-un manual, Film Art fiind unul dintre primele apărute pe piață. Ținem foarte mult și insistăm asupra acestui lucru. Cum altfel poți analiza un film? Dacă ne gândim la analiza unui tablou clasic, cu siguranță avem imaginea ilustrată. Ar fi imposibil altfel. Așadar, tratăm filmele mai mult sau mai puțin așa cum istoricii de artă tratează picturile sau sculptura. Încercăm să respectăm originalul.

În fiecare an publicați o listă alternativă cu cele mai bune filme realizate acum un secol. Credeți că oamenii mai sunt deschiși să vadă filme foarte vechi? Mă refer la publicul mai larg, nu neapărat la festivaluri și la publicul de festival, despre care am vorbit mai devreme.

Majoritatea studenților care nu și-au ales filmul ca specializare nu sunt interesați. Nu le plac filmele alb-negru sau îi deranjează să citească subtitrări. Oricum ar fi, filmele străine, filmele vechi, sunt complet în afara sferei lor de interes. Dar cred că există întotdeauna câțiva studenți într-o clasă care prind gustul și înțeleg de ce ne uităm la filme vechi alb-negru sau la filme subtitrate. Cred că este un gust specializat. Totuși, sunt din ce în ce mai multe situații în care oamenii, în special copiii, sunt expuși, de exemplu, la filme cu Charlie Chaplin sau Buster Keaton. Avem un cinematograf mare în Madison, în care încă există vechea orgă. De câteva ori pe an rulează filme mute acompaniate de muzică live, iar oamenii sunt foarte încântați. Dacă copiii sunt expuși de mici și au ocazia să vadă filmele potrivite, care îi distrează, nu va dispărea niciodată interesul pentru filme vechi. Cred că va rămâne întotdeauna un gust minoritar, dar sunt din ce în ce mulți oameni care manifestă acest interes. Asta se datorează și platformelor de streaming, unde sunt disponibile foarte multe filme vechi.

Deci credeți că streaming-ul a ajutat într-un fel la dezvoltarea acestei cinefilii sau cel puțin la a face aceste filme vechi accesibile pentru un public mai larg?

Da, cu siguranță. Spre exemplu, în Statele Unite, sau în America de Nord de fapt, există Criterion Channel. Presupun că este cunoscut și în Europa. E impresionant cât de mulți oameni includ titluri clasice în topul lor de filme din toate timpurile. Filme de Kurosawa, Renoir, Bresson, Ozu etc. Și au un public fidel. Cred că au peste 200.000 de abonați, deci nu este rău. Încă mai produc DVD-uri și Blu-ray-uri, pentru că oamenii cumpără. Poate nu pentru mult timp, poate nu va dura, dar au o mare influență asupra oamenilor care sunt cinefili adevărați.

Mi-e teamă că toată lumea se consideră critic acum și postează totul online

Sunt curios cum vedeți critica de film în zilele noastre. Știu că este o dezbatere mare, care a început acum mulți ani și încă face valuri.

Din păcate, critica de film se îndreaptă către locuri precum Facebook. Nu sunt prezentă pe multe rețele de socializare, dar intru pe Facebook, unde văd mulți oameni care nu sunt experți, nu cunosc prea multe despre istoria filmului, dar care postează aceste mici „cronici”, unde își dau cu părerea despre filme. Personal, le găsesc absurde. Observ și că mulți dintre criticii profesioniști par să fie destul de ignoranți în ceea ce privește filmele neconvenționale. Merg la un film așteptându-se la ceva cu care sunt obișnuiți, iar dacă văd ceva care îi scoate din zona de confort, din sfera familiară, nu fac niciun efort să înțeleagă ce vrea filmul de fapt să transmită. Doar consideră că este obscur, greu de înțeles, ciudat.

Iată cum un număr surprinzător de oameni care primesc o grămadă de bani pentru a scrie în reviste de specialitate precum Variety sau Hollywood Reporter publică recenzii care nu înțeleg filmul, nu-i fac dreptate. Uneori, pe blogul nostru, mă văd nevoită să explic publicului filmele, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Sunset și cu Men de Alex Garland, care pare să fi bulversat oamenii.

Înclin mai degrabă spre critica de film din anii ’50, mi-aș dori să fie mai mult cum era atunci. De multe ori mă întreb dacă un film de Fellini sau filme precum Anul trecut la Marienbad sau Hiroshima, mon amour ar fi acceptabile astăzi. Oare criticii de acum le-ar eticheta drept obscure, ciudate? La sfârșitul anilor ’40 și apoi în anii ’50-’60, când filmul de artă era la apogeu, vorbim de o anumită toleranță din partea criticilor. Era nevoie de o anumită disponibilitate și dorință de a fi provocat și de a vedea asta ca pe un lucru pozitiv, că ar putea indica ceva original și interesant.

Mi-e teamă că toată lumea se consideră critic acum și postează totul online, unde există aceste grupuri care îi urmăresc și așa mai departe. Mi se pare destul de sumbru. Cu siguranță încă există câțiva critici foarte buni, precum Michael Phillips, care scrie pentru Chicago Tribune, sau Glenn Kenney, care scrie pentru New York Times, dar sunt prea puțini.

Tot aici intră și discuția despre discrepanța dintre stilul academic de a scrie despre filme și cel popular practicat în mainstream media. Cum vedeți acest decalaj? Este o problemă?

Da, destul de mare. Citesc, sau mai degrabă încerc să citesc, astfel de texte (academice – n.r.), și efectiv nu înțeleg ce vor să spună. Folosesc o terminologie care se tot schimbă, pentru că vor să fie la modă și mereu vin cu noi teorii. Dar spun foarte puțin, iar acel puțin pe care îl spun, nu poate fi urmărit. David și cu mine am încercat amândoi să scriem într-un stil mai accesibil. Nu aș dori să îndepărtez pe cineva folosind multă terminologie academică. Sigur, folosesc terminologie academică, dar nu foarte mult. Și trebuie să spun că blogul ne-a schimbat stilul de scriere. A devenit mai informal, mai accesibil, dar păstrează și elemente de natură academică. Avem note de subsol, abordăm subiecte relativ noi, încercăm să venim cu noi informații. Nu scriem doar articole casual, uneori abordăm și teme mai complexe. Cunosc oameni care au părăsit domeniul pentru că trebuiau să predea într-un mod extrem de dens și teoretic, pe care nu mulți îl înțeleg, și atunci este slab primit.

Cât de des mergeți la cinema? Preferați să vedeți filmele noi în cinematograf?

Încerc să merg cât de des pot. În perioada în care David era bolnav și aveam grijă de el, nu am putut merge la cinema. Ne uitam la filme pe platforme. Dar acum încerc să merg. Am văzut The Wild Robot acum câteva săptămâni, care, apropo, este un film foarte bun. Există, de asemenea, un program în cadrul departamentului nostru de la universitate: trei proiecții pe săptămână deschise publicului, cu intrare gratuită. Merg destul de des, pentru că arată și filme noi, și filme vechi. Este o selecție foarte bună, pentru toate gusturile.

Cât de important este pentru un istoric de film să fie în temă cu noile lansări?

Cu siguranță încerc. Am fost cu David la Veneția trei ani la rând și a fost grozav. Îmi amintesc că am văzut The Ballad of Buster Scruggs al fraților Coen, care nu a fost lansat în niciun format fizic. Nu este pe Blu-ray, nu este pe DVD, nu a intrat niciodată în cinematografe. Îl găsești doar pe Netflix. A fost o proiecție fabuloasă, ne-a plăcut foarte mult.

În Madison nu ajung multe filme străine sau independente, nu avem un cinematograf de artă. Cinemateca noastră de la universitate încearcă să umple acest gol. Deci este destul de dificil. Fie mergem la festivaluri, fie le vedem pe platforme de streaming. Când sunt anunțate nominalizările la Oscar, multiplexul nostru local arată toate filmele. O ocazie unică în care poți vedea câteva dintre filmele independente recent lansate sau care au fost pe la festivaluri.

Vă aflați în România și pentru Les Films de Cannes à Bucarest, unde sunteți invitată specială. Festivalul a fost fondat și este organizat de Cristian Mungiu, unul dintre regizorii care au schimbat fața cinematografiei românești după anii 2000. Ce părere aveți despre filmele și generația de cineaști ale Noului Val Românesc?

Recunosc că am descoperit mai târziu aceste filme. David a fost cel care a scris secțiunea despre cinematografia românească, și în general el a scris cea mai mare parte a celui de-al doilea volum publicat în limba română. Deci el cunoștea acele filme mai bine decât mine la vremea respectivă. Am văzut câteva dintre ele la festivaluri, precum După dealuri, Bacalaureat, La Gomera și Sieranevada, doar că ceva mai târziu. Am început să le văd cam de prin 2012. Când am aflat că voi veni în România, am încercat să fac rost de cât mai multe DVD-uri și Blu-ray-uri, le-am căutat pe platforme. Am încercat să recuperez. Și îmi plac foarte mult, cred că este o mișcare foarte interesantă.

David a denumit secțiunea despre cinematografia românească din carte „România, un val mai nou”, pentru că a apărut ceva mai târziu în comparație cu valul ceh, de exemplu. Și încă mai continuă, zic eu. Cred că cel mai recent film pe care l-am văzut, în afară de La Gomera, a fost R.M.N., care, din nou, mi-a plăcut foarte mult. David l-a văzut spre sfârșitul vieții. În concluzie, încă încerc să recuperez.

Foto> UNATC

Ionuț Mareș

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La Films in Frame realizează preponderent interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.