Tatăl cineastei Lina Vdovîi ajunge, din agresor între cei patru pereți ai propriei case, victima unor abuzuri grave pe o plantație viticolă din străinătate. Cum să oferi asistență acestei persoane aflate în pericol, știind că însăși reapropierea de ea va aprinde iarăși durerea unor vechi traume nerezolvate?

Documentarul Linei Vdovîi, co-realizat alături de Radu Ciorniciuc (Acasă, My Home, 2020), se cheamă Tata și e cum nu se poate mai personal: filmează momente de intimitate familială, se cațără pe ramurile de sus ale propriului arbore genealogic, dar niciodată nu face din asta o afacere colectivă la modul explicit. Implicit, însă, sfârșim prin a percepe în drama acestui bărbat un parcurs generațional al tranziției post-comuniste, în care capul de familie obișnuit să mențină cu fermitate legea și ordinea în familie ajunge să își curbeze spatele departe de casă, neștiut de nimeni dintre ai săi, exploatat în condiții de muncă precare.

Fără a privi în afara propriei ograde – e destul de văzut și înăuntru –, Tata spune o poveste a multora. E povestea celor care au atins maturitatea în sânul unei orânduiri sociale ce avea să colapseze subit, abandonându-și vlăstarii într-o mare incertitudine. E povestea încercării de a supraviețui, agățat de colacul de salvare al unor repere învechite, atunci când totul în jur se clatină. Cu limbajul de astăzi, am putea vedea în Tata un film despre masculinitatea toxică, obligată la rândul ei să se vulnerabilizeze atunci când își găsește nașul. Fără resentiment sau condescendență, Vdovîi și Ciorniciuc expun rotițele acestui mecanism ruginit de auto-apărare în fața vremurilor, căruia nici nu e nevoie să îi scornească justificări: acestea se găsesc, difuz, între principalele evenimente ale filmului, pe drumurile lungi, istovitoare, care separă Republica Moldova de Italia, adică o periferie ignorată de centrele economice ale noii Europe. 

Tata evoluează în paralel cu acele imagini din Iubirea nu e o portocală, documentarul din 2022 al Otiliei Babara, care trasa o istorie colectivă a mamelor moldovence nevoite să își găsească de lucru în străinătate, lăsându-și temporar familia în urmă. Ca și el, filmul lui Vdovîi-Ciorniciuc se naște din acele VHS-uri puricioase, în care fețe blajine de copii recită, înduioșător de naiv, poezii adresate celui plecat. Vdovîi însăși e o copilă a anilor ‘90-2000, pusă în fața unei noi stări de fapt – tatăl e departe în căutarea unui mai bine pentru familie –, dornică, atunci când îi vine rândul de a fi mamă, să procedeze altfel. În oglindă cu teza filmului lui Babara, la un moment dat, devenită adultă, îi explică tatălui că pentru un copil banii nu sunt atât de importanți; în ochii celui mic, sărăcia e un concept; de altceva ar fi fost nevoie atunci pentru o copilărie fericită, nu de o sumă apărută din cer. 

Cum să nu-i dai dreptate? Și, în același timp, cum să nu-l înțelegi pe tată, ocupat să câștige trudnic o pâine pentru familie, atunci când poate tot ce trebuia era să vadă această familie cu adevărat, să îi arate simple gesturi de iubire imateriale? Dar s-ar fi putut și așa? Între valorile actuale (și actualizate) ale fiicei, pe care nu putem să nu le împărtășim, și chinul existențial mut, reprimat, al tatălui, care se sacrifică în acord cu o gândire astăzi demodată, dar totuși nobilă și perfect explicabilă, filmul elaborează o negociere tensionată în care nu există triumf. Rezultă niște portrete de familie contradictorii, complexe, în centrul cărora tronează acest pater familias pe care cineaștii ne fac să ni-l imaginăm autoritar, sever, abuziv, în același timp în care ni-l înfățișează diminuat, adus în pragul lacrimilor (și al căderii psihice) de către un angajator italian corupt. Secvențele recurente de violență fizică la locul de muncă sunt siderante; în contrapartidă, reconcilierea stângace, actul de onestitate frustrată al tatălui – toate astea tulbură. Personajul revelat de această sfâșiere – de la stăpân în sufragerie la cetățean de mâna a doua pe plantație – e extraordinar; greu de empatizat cu el, dar și mai greu de condamnat. Între el și fiică circulă o iubire mare, care nu știe să se exprime. 

Tata e bogat în emoție, și totuși niciodată zaharisit (mai puțin în ce privește vocea din off, prea lirică). Meritul îi aparține duo-ului de regizori care, pe lângă că sunt niște foarte buni jurnaliști, demonstrează că simt întotdeauna ritmul filmului. Pornit ca thriller jurnalistic de investigație, documentarul se încheie cu o privire ingenuă către urmași. Între timp, va fi parcurs bucla introspectivă propulsată de acel „te rog, ajută-mă” prin care un tată însingurat arată că nu mai poate. Tocmai această figură spartană, care nu dă niciodată din ea fără regret, dar se dovedește simultan incapabilă să mai păstreze totul înăuntru, reprezintă misterul filmului, cifrul pe care nicio lentilă nu îl va putea sparge. Această masculinitate performativă, care nu se lasă doborâtă nici când e, în fapt, la pământ, marchează distanța care separă noile generații de felul în care oamenii înțelegeau să trăiască cândva. 

Tata spune o poveste a multora. E povestea celor care au atins maturitatea în sânul unei orânduiri sociale ce avea să colapseze subit, abandonându-și vlăstarii într-o mare incertitudine. E povestea încercării de a supraviețui, agățat de colacul de salvare al unor repere învechite, atunci când totul în jur se clatină.

Nici nostalgic, nici triumfalist, filmul stă în echilibru fragil între tot ceea ce se pierde (părinții uzați prin muncă barbară, bunicii care au cunoscut istoria cu majusculă) și tot ceea ce va să vie (promisiunea viitorului înscrisă într-o burtă de gravidă care ocupă tot cadrul, frumoasă idee figurativă). Vdovîi și Ciorniciuc au o mare capacitate de a extrapola. În pasajele scurte, dar de efect, în care o bunică relatează o moarte absurdă de demult, sau când vorbele unei mătuși acționează ca un ecou stoic la cele văzute deja, familia extinsă Vdovîi devine un fel de univers în care mai ales femeile rezumă, ca într-un cor antic, mersul general al societății. 

Filmul nu înflorește niciodată într-o anchetă mai aplicat-sistemică (de pildă, ce relații există între tatăl-protagonist și alți muncitori sezonieri de pe plantație). Nici nu era obligatoriu, dar ar fi putut să o facă. O venă mai asumat politică i-ar fi permis, printre altele, să chestioneze atitudinea nombrilist-voyeuristă, o coordonată aproape inevitabilă pentru acest subgen tot mai răspândit, în care documentaristul întoarce camera spre sine și își declară existența demnă de atenția tuturor. Dar, în același timp, și o limitare care, pentru oricine așteaptă de la artă mai mult decât identificare sau terapie, riscă să alieneze durabil. Pe de altă parte, oricât de saturată ar fi piața de priviri intimiste în epoca facilității tehnologice, Tata se impune ca un important raport de etapă despre o regiune, deopotrivă geografică și mentală – un Est înscris în ADN –, care încă se caută. Existența familiei Vdovîi merită toată atenția. 

Tata a rulat în Festivalul de Film Documentar Astra 2024 (unde a primit premiul pentru Regie) și se vede la Les films de Cannes à Bucarest (25 Octombrie – 3 Noiembrie 2024).

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.