Am participat la o discuție eye opening zilele trecute, la o întâlnire cu cititorii revistei despre Films in Frame #4, la care am ajuns să discutăm și despre actori. Unul dintre topicurile revelatorii a fost faptul că actorii nu prea sunt băgați în seamă de critica de film autohtonă. De obicei scriem (chit că lăudăm sau criticăm) despre regizori și regizoare ca și când ei sunt unicii creatori ai unui film și rezultatul final li se datorează în întregime. Însă un film în care se joacă prost nu cred că ar putea fi vreodată un film bun. Ceea ce mă face să mă gândesc că actorii ar trebui luați în seamă mai des, urmăriți mai cu atenție, fiind o componentă esențială a unei producții cinematografice. Fac acest scurt intro pentru că interviul meu de săptămâna aceasta este cu un actor – de altfel extraordinar în rolul său –, fără de care filmul nu cred că ar mai fi fost la fel de special. 

Săptămâna Mare, regizat de Andrei Cohn, după nuvela O făclie de Paști (I.L. Caragiale, 1890) a fost prezentat la Berlinale anul acesta. Este povestea unui hangiu evreu, de la sat, care intră în conflict cu argatul său român, Gheorghe, și lucrurile ajung să degenereze. Deși este un film pictural de epocă, cu cadre tablou și teme de discuție relevante și astăzi, nu cred că ar fi fost la fel de bine primit de critică și public dacă actorii aleși n-ar fi reușit să interpreteze convingător niște personaje de la sat din secolul XIX. Pentru mine, toți cei trei actori au fost o revelație – Nicoleta Lefter, Ciprian Chiricheș și Doru Bem (premiu la Sarajevo pentru cel mai bun actor) sunt protagoniștii filmului și elementul care animă tabloul lui Andrei Cohn. 

M-am întâlnit cu Doru Bem la o zi după întâlnirea cu cititorii revistei și, având discuția de cu o seară în urmă în minte, am fost și mai curioasă să descopăr cum se raportează el la meseria de actor, ce a însemnat pentru el toată recunoașterea primită pentru primul său rol principal într-un film și cum și-a construit personajul astfel încât să nu-l mai distingi pe Doru (omul) de Leiba (personajul). Ne-am întâlnit în nordul orașului, la redacția noastră din Dorobanți – unul dintre primele cartiere descoperite de el când a venit în București, la facultate – și ne-am continuat discuția în plimbare, până în centrul orașului, povestind nu doar despre actorie și personaje, ci și despre relația lui cu orașul care i-a devenit casă de mai bine de 20 ani.  Și pentru că am intrat în tot felul de detalii, (atenție!) câteva spoilere sunt inevitabile. 

*

Doru, de câți ani locuiești în București?

Din 2001, de vreo 23 de ani. Aveam 18 ani când am venit de la Ploiești. Trebuia să dau la medicină și n-am mai apucat. Am dat la management și marketing, unde am făcut doar un an. Nu mi s-a potrivit deloc. Așa am revenit la pasiunea mea din copilărie, actoria. Aveam un prieten care era student la UNATC, la clasa dlui Albulescu și așa am început să merg pe la cursuri, eram curios ce se întâmplă concret în facultatea de teatru și mi-a încolțit ideea de a da admiterea. Era clar că n-o să fac management și marketing și am început să mă pregătesc pentru actorie, unde am intrat în 2001. A fost o surpriză pentru ai mei, dar a fost o surpriză plăcută până la urmă și de aici a început o poveste foarte frumoasă cu facultatea de teatru și colegii pe care i-am avut. O generație extrem de faină – 95% din generația mea sunt în teatre, filmează, sunt actori cunoscuți și sunt și niște oameni minunați. Am rămas așa, ca o mare familie, după atâția ani.

Și pe unde ieșeați voi în facultate?

Păi, în primul și în primul rând erau niște petreceri foarte faine care se țineau chiar în facultate, cu profesorii. Aveam la sala Ileana Berlogea un pian și câțiva colegi care știau să cânte. Ascultam jazz, eu mai veneam cu chitara și îi acompaniam. Ieșeau niște petreceri foarte reușite.

Și atunci cum ai descoperit tu orașul și ce înseamnă el pentru tine? 

Primul om care mi-a arătat Bucureștiul a fost unchiul meu, actor la la Teatru Mic – Marius Ionescu. Colindam străzile cu el, cu mașina, să-mi prezinte Bucureștiul noaptea – ne plimbam prin Primăverii, Dorobanți, îmi arăta casele vechi și-mi spunea că ăsta este Bucureștiul autentic, de odinioară. Îi plăcea foarte mult și ușor-ușor m-am îndrăgostit și eu de Bucureștiul ăsta vechi. Ulterior m-am obișnuit cu tot ce înseamnă București și am devenit de-al locului. Este a doua casă pentru mine. E locul în care mă desfășor și mă extind pe mine însumi în toate direcțiile. Toată viața mea s-a mutat aici.

Îți oferă vreodată orașul inspirația necesară pentru rolurile tale?

Orașul e populat de oameni și oamenii sunt niște personaje, clar ai de unde să te inspiri. Primul rol pe care l-am avut la Teatrul Casandra – în Sex, Drugs & Rock’n’Roll – a fost de om al străzii. A fost prima montare din România, în regia lui Marcel Țop și în spectacol fiecare actor avea câte un monolog. Habar nu aveam ce înseamnă sau cum arată viața unui cerșetor și am început să caut foarte mult pe stradă, să intru în dialog cu ei, să vorbesc cu ei. Am descoperit un univers aparte și situații de viață care-ți dau de gândit. Așa ca om, nu doar ca actor. 

Joci preponderent teatru, dar de curând ai jucat primul tău rol principal într-un film. Cum a fost la casting?

A fost o experiență minunată. Mi-aduc aminte că am vorbit cu Andrei (n. Cohn) după ce-am luat castingul și mi-a spus  „când te-am văzut intrând pe ușă, m-am întrebat de ce te-a chemat pentru că n-aveai nicio legătură cu ce aveam eu în cap, dar mi-ai plăcut atât de mult  în scena pe care ai interpretat-o, încât mi-am reevaluat personajul.”  Ăsta e un lucru extraordinar și foarte rar întâlnit, momentul în care ai un actor care îți place foarte mult, care aduce niște lucruri noi, la care nu te-ai gândit și ești dispus să schimbi lucrurile din mintea ta. A trebuit să dau casting cu toți ceilalți actori care erau protagoniști în film și a durat un an de zile. Odată ce am luat rolul, am început repetițiile la Andrei acasă cu Nicoleta Lefter și cu Ciprian Chiricheș și de aici a început o poveste foarte frumoasă.

Știu că ești un om credincios, ai terminat și o facultate de Teologie. Crezi că a contat acest lucru pentru a obține rolul?

Nu știu dacă a contat acest lucru pentru a obține rolul, nu cred. Dar cred că a contat foarte mult în înțelegerea personajului, pentru că și el are o valență spirituală, religioasă. Facultatea de Teologie și cunoștințele pe care le-am dobândit m-au ajutat să înțeleg mai bine perspectiva iudaică. Noi, creștinii, am preluat foarte multe din tradiția și gândirea iudaică și mi-a fost mult mai ușor să accesez latura asta a personajului. Am și discutat cu Andrei foarte mult pe subiect. 

Este pentru prima dată când Andrei Cohn lucrează cu un actor debutant, în rol principal. Au existat direcții clare din partea lui, te-ai simțit îndrumat?

Pentru că el a adaptat nuvela lui Ion Luca Caragiale (O făclie de Paști), avea foarte bine trasate caracteristicile personajelor și de aici am și început discuția. Clar ne-a ghidat pe fiecare în parte în direcția în care-și dorea să ducem personajele. Toate au fost construite în cadrul repetițiilor. Am pornit de la întrebarea „cum ajungem să jucăm niște personaje care au trăit într-o perioadă despre care habar n-avem cum era.” Noi avem niște păreri despre cum se trăia în secolele XIX sau XVIII formate pe baza unor imagini, unor alte filme, piese de teatru, texte care ne-ar stimula nouă cumva imaginația, dar concret, nu știe nimeni exact cum era. Am discutat foarte multe pe marginea acestui text, dar și pe marginea vieții. Și am avut și foarte multă libertate să fim autentici și să venim cu ideile și resursele noastre interioare. Am croșetat împreună pe marginea personajului, ne-am întâlnit la mijloc. Ne-am gândit cum să facem să nu aducem patina aia de orășean, să nu recunoști că a venit un actor de la București să facă un țăran de secol XIX. E o chestiune extrem de importantă pentru film. Pe lângă faptul că este un om foarte inteligent, Andrei este și un om deschis către propuneri, către discuții, nu rămâne cantonat în propriile idei și forme. Relația asta de încredere reciprocă a contat foarte mult pe platou.  În momentul în care un actor are încredere deplină într-un regizor, cred că e un atuu. Și cam așa s-a întâmplat și cu noi. Am mers unul pe mâna celuilalt. 

Pentru mine, repetiția devine mai importantă decât piesa de teatru, decât spectacolul în sine sau decât filmarea.

Întâlnirile între oameni sunt în general foarte importante, de acolo se nasc diferite lucruri. Am văzut foarte multe filme în cadrul repetițiilor, am cercetat diferite scrieri din perioada respectivă, dar nu documentarea a fost baza, ci mai degrabă cu ce am rămas din toate discuțiile. Un alt lucru important pentru mine a fost vizita la Oltina, unde ne-am dus să facem casting pentru copii. Acolo am putut să iau contact și cu viața reală a oamenilor de acolo, de la țară, care, fără vreo exagerare, nu se diferențiază foarte mult de sfârșitul secolului XIX, din păcate. Satul în care noi am filmat este un sat pe care foarte puțini oameni de astăzi și l-ar putea imagina. Oamenii erau bucuroși că pot avea un kilogram de cartofi, oameni care trăiesc acolo și care habar n-au ce se întâmplă în jurul acelui sat. Bineînțeles, marea majoritate sunt bătrâni, însă cred că au aceleași unelte ca în secolul XIX. Faptul că am stat acolo a contat foarte mult. E foarte important ca pe actor, dincolo de ce gândește și de ce interpretează, să nu-l trădeze starea interioară. Și nu știu dacă se poate câștiga doar printr-un mindset bun. Cred că este o chestie și de a te apropia de locul filmării.

Cum te raportezi la Leiba – este un om în care crezi, care ți-ar putea fi apropiat? Cum îi judeci tu deciziile și modul lui de a fi?

Da, cred că mi-ar putea fi prieten. Cred că am fi prieteni foarte buni. În primul rând a fost un personaj care mi-a fost extrem de drag. Am încercat să sap cât se poate de mult în universul lui lăuntric. 

Leiba este un om sensibil, un om cu particularități, care are și el defectele lui, un om care suferă de un handicap emoțional – asta a fost una dintre direcțiile lui Andrei. Eu voiam să joc cumva mai mult decât ar fi trebuit, mă gândeam la anumite reacții pe care le-ar avea, pe care eu le consideram a fi normale în anumite situații. Și Andrei mi-a spus „nu, gândește-te că e un om cu un handicap emoțional și că în anumite situații de viață, chiar dacă noi avem o prejudecată despre cum să reacționăm ca actori, în realitate s-ar putea ca lucrurile să fie cu totul și cu totul altfel”.  

Leiba are un traseu foarte frumos. E mult mai naiv și mult mai poetic decât Sura, soția lui. Ea e o tipă de la Galați, cu picioarele foarte bine înfipte în pământ, care muncește de dimineață până seară și care îl păstrează cumva pe Leiba pe direcția concretă a vieții. El tânjește foarte mult în poezia vieții și a imaginației lui după acea Țară Sfântă. M-am gândit la un moment dat că este ca un fel de Avram care încearcă să plece cu tribul lui, cu familia lui către țara unde curge lapte și miere – e vorba de căutarea unui rai personal. Nu mai suportă ostracizarea celor din jur și continua presiune și prejudecată a celor care-i calcă pragul hanului. El își fabrică un rai, un loc unde poate evada din realitatea înconjurătoare.

Și îl judeci pentru deciziile care, în final, îi vor dezvălui și o altă latură a sa? 

E foarte ușor să judeci, în general. Asta e o temă și o teză a filmului. În primul și în primul rând, plec de la altă idee – că noi, oamenii, credem că suntem eminamente buni. Când ne uităm la un film, ne poziționăm tot timpul de partea personajului pozitiv. Niciodată nu ne poziționăm de partea unui personaj negativ. Omul în realitate nu e nici complet bun, nici complet rău. Ceea ce determină omul să o ia într-o direcție bună sau rea este o chestiune extrem de discutabilă și extrem de particulară, pentru fiecare opțiunile astea sunt particulare. La fel cred că se întâmplă și cu Leiba. Este un om bun, cu intenții bune, chiar dacă mai face și el niște jumbușlucuri cu vinul, încearcă și el să scoată un ban în plus, să recupereze ce ar putea să piardă. E un tată și un stâlp în familie. Ce-l împinge pe om să facă un gest extrem? E ușor să judeci. Dar oare dacă omul ăla este ostracizat continuu, dacă omul ăla este, nu știu, terorizat continuu de alții? Dacă omului i se creează practic un spațiu al răului? Toți oamenii au în ei o expresie a răului. Faptul că te mânii pe cineva, că înjuri pe cineva, că ajungi să faci un rău oricât de mic unui om doar pentru că vrei să-i faci un rău, vrei să-l șicanezi puțin. Evident că, oricum ar fi, nimic nu justifică gestul său; noi avem la îndemână două instrumente importante: credința și moralitatea.

Andrei Cohn declară într-un interviu luat de Dora Leu pentru FIF că există „un cerc vicios al urii pe care nu știm să-l întrerupem”. Tu ce vezi când te uiți în jurul tău?

Depinde unde te uiți. Dacă inima ta este îndreptată permanent către rău, atunci tendința este să vezi răul în toate situațiile din jur. Clar ține foarte mult de cât de lucrate sunt inima și mintea ta în direcția spirituală sau morală a vieții. Eu văd în jurul meu, pe de-o parte, o societate care habar n-are încotro se îndreaptă și în care lucrurile sunt extrem de amestecate. În care dezechilibru nu mai este înțeles ca dezechilibru, ci ca firesc al lucrurilor și în care are loc  o depersonalizare, care ține și de rețelele de socializare, și de raportarea greșită la semenii mei, și de relativizare a ceea ce este normal, adevărat și firesc. Omul crede că o libertate absolută îl duce pe niște culmi ale adevărului, iar asta cred că este o foarte mare capcană. Pe de altă parte, umanitatea își păstrează sensibilitatea și frumusețe ei și asta o vezi și în contextul unor războaie în care oamenii plâng, suferă pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, se ajută unii pe alții.

Cred că încă există un echilibru în lume, dar este foarte important ca fiecare om în parte să-și evalueze și să-și reevalueze adevărurile și principiile. 

Ți se pare că omenirea a evoluat, în timpul scurs de la momentul din film și până în prezent?

Nu știu să răspund la această întrebare. M-am întrebat de foarte multe ori dacă lume a evoluat. Depinde din ce punct de vedere. Tehnologic clar că a evoluat. Din punct de vedere uman nu știu. N-aș putea să spun nici da, nici nu pentru că eu n-am trăit timpurile alea. Știu de la bunicul meu, care a murit la 102 ani și mi-a povestit foarte multe dintr-un secol de viață, pot să-mi fac o părere din perspectiva lui și din perspectiva unor cărți pe care le-am citit. Dar cred că e mai puțin important dacă evoluează omenirea întreagă și mai mult important cât evoluează fiecare în parte în raport cu sine însuși. 

Hai să ne întoarcem puțin la film. Cum ți s-a părut și ce sentimente ți-a stârnit, văzându-te pentru prima dată pe ecran mare?

Prima și prima dată l-am văzut la Andrei Cohn acasă. A fost o vizionare pe un ecran mare, pe video proiector. Am avut un sentiment extrem de ciudat pentru că l-am privit extrem de subiectiv. Nu puteam să văd filmul normal. Știam tot ce se întâmplă. Mă gândeam de ce n-au fost puse alte duble, că eu aș fi preferat dubla aia, el a preferat dubla aia. Unde sunt secvențele pe care le-a filmat și care n-au mai intrat în film. A fost un amalgam de amintiri, de imagini, de de toate. Când l-am văzut a doua oară, la Berlin, aveam mintea limpede. Știam deja la ce mă uit, știam ce secvențe nu au mai intrat și mi-a plăcut extrem de mult.

Sunt foarte atașat de film. Am amintiri extraordinare din timpul filmărilor, a fost o experiență de neuitat pentru mine.

Este un film extraordinar pentru că prezintă niște teze filozofice, apropo de ce vorbeam mai devreme, despre bine și rău. Care se aplică nu numai unui evreu care e ostracizat, ci oricărui om care este într-o altă comunitate decât cea în care s-a născut. Etichetele astea ne omoară foarte mult pe noi, diferențele astea de religie, de credință, politice, sociale. Ne dezbină, ne îndepărtează foarte tare unul de celălalt.

După acest rol reușit și aclamat, ai așteptări pe mai departe?

N-am așteptări prea mari pe mai departe. Nu m-am așteptat nici la premiul de la Sarajevo. Bineînțeles că m-am bucurat foarte mult, e o confirmare cumva și pentru mine și am întâmpinat vestea cu o uriașă bucurie. De aici mai departe, ce va fi, va fi. 

Și o ultimă întrebare – crezi că Leiba s-ar descurca în Bucureștiul de astăzi? 

Da, de ce nu? Cred că ar fi un bun antreprenor. 

Și unde l-ai scoate dacă ar veni pentru prima dată în oraș?

La Hanul Berarilor (râde).

Filmul Săptămâna Mare a intrat în cinematografe pe data de 25 octombrie.

Laura Mușat

A visat de mic copil că va avea o revistă de film într-o zi și visul ei s-a îndeplinit în 2019. Când nu coordonează redacția, sau asociația ADFR (pe care o conduce din 2016), Laura este în drumeții pe munte, la vreun festival de film, sau la vreo expoziție de artă. Îi place să adune mereu oameni în jurul ei și ar asculta jazz oricând.