Disclaimer: am încercat, pentru un articol din revista print Films in Frame, să privim filmele Vidra Productions așa cum am privi un film al lui Bresson sau al tipului care a făcut The Expendables 2 – cu conștiința că se înscriu într-un mediu audiovizual cu coordonate cât de cât clare, prelucrate mai bine sau mai prost, nu contează. Rezultatul a fost în genere neconcludent, dar am zis să mai băgăm o fisă. Candidatul perfect, ultima ispravă a lui BRomania & co. (acum în cinematografe), ne-a făcut, ce-i drept, să decretăm că bunăvoința are și ea limite. A sosit clipa să punem experimentul pe pauză.

În ultimii ani, Vidra Productions au inventat la noi un joc pe care tot ei par că o să-l îngroape. Au dat chestii mai bune (Miami Bici, Teambuilding) și chestii de-a dreptul infame (de la Tabăra la Haita de acțiune). Primele sunt emulate cu foarte puțin succes (doar Taximetriști, al lui Bogdan Theodor Olteanu, se apropie), cele din urmă sunt transformate în epigonisme tot mai deplorabile (sesiunea de trailere care a precedat proiecția filmului de față a oferit un evantai mult prea cuprinzător al dorinței de îmbogățire care i-a pocnit brusc pe mulți creativi ai țării noastre). Ce le distinge pe primele e recursul la o gândire cinematografică minimală, lucru de care celelalte au impresia că se pot lipsi prin simpla cooptare a unor fețe de influenceri care să ocupe tot posterul.  

Candidatul perfect aterizează undeva în jumătatea de jos a tabloului: nu e la nivelul grețos de festival al bufoneriilor infantil-hormonate și de product placement pentru păcănele din Haita de acțiune – dar nici departe nu e. Nu îi permite lui BRomania (Matei Dima) să își facă de cap până la capăt, ceea ce e întotdeauna un atu – dar tot nu se lasă până nu ne bagă în ochi o mostră din jocul cringe-amatoricesc pe care acesta l-a vânturat film după film, prea încrezător în calitățile sale de interpret, altminteri inexistente.

Candidatul perfect ajunge pe ecrane, știm bine, într-un moment cum nu se poate mai propice. Reclamele pentru film au de altfel inteligența să arate cum, astăzi, între o campanie publicitară și o campanie electorală, diferența e practic insesizabilă. Însă, în loc de actualitate, filmul ne livrează o satiră groasă despre corupția clasei politice care nici măcar cândva, demult, pe vremea Senatorului melcilor (1995) al lui Mircea Daneliuc, probabil că nu ar fi păcălit pe nimeni prin prospețime. Dima, regizorul Alex Coteț și echipa lor ne trec printr-o colecție de locuri comune ale gândirii politice de tranziție, apăsând pedala pe cuvinte passe-partout precum „nepotism” sau „șpagă”. Sunt cârlige care se învârt în gol, într-o suită de scheciuri autonome – marea problemă a acestor filme comerciale rămâne, în continuare, inepția lor la nivel de structură narativă –, fără vreo priză asupra realității aplicate. Rămânem cu o satiră mult îmblânzită, fiindcă ținta ei e doar vag cunoscută, difuză, aplicabilă orișicui – politicienii în ansamblul lor, așa cum s-au impus într-un mental colectiv defetist. Împovărat de obligații de sponsoring, filmul e prea fricos pentru a ataca frontal, sperând în schimb să ne câștige cu poante generice despre falimentul deja văzut, deja știut al politichiei autohtone.

Problema e că la aceste poante nu se prea râde. Nu există o singură glumă bună în film. Hazul pe care îl stârnește o comedie nu e singurul criteriu prin care să îi judeci valoarea, dar e, totuși, unul important. Teambuilding era o comedie amuzantă, care își permitea să râdă, mai inocent sau mai vinovat, de o mulțime de categorii sociale cu care cinemaul românesc nu se mai confruntase. Candidatul perfect, pe de altă parte, e un film care ne arată evidentul, parodiindu-l la nivel sumar. E, mai cu seamă, un film leneș, care nu poate susține nici măcar seriozitatea preliminară obligatorie pentru a deturna ulterior situația spre glumă. Aici, din start, lumea se grăbește, disperată, să ne împroaște cu faze pretins hazoase. Exemplu: în prima secvență a filmului, o funcționară publică îi prezintă unui cetățean venit „cu o speță” lucrătorii din subordine, pe nepusă masă: soțul, sora, finul, fina… În loc să aibă răbdarea să construiască pentru a arăta, sau încrederea că spectatorul poate înțelege și fără „mură-n gură”, filmul expune neghiob, la nivel de dialog, complet văduvit de inteligență artistică. 

Mi se va spune că sunt cusurgiu. E totuși șocant, din partea unui film despre scena politică, să fie marcat de o asemenea detașare senină față de universul imaginat. Iar deplina ignoranță față de aspecte de bază ale cinemaului nu ajută nici ea. Un manual – sau măcar un reel – despre cum nu e OK să îți tratezi de sus propriile personaje vulnerabile poate că nu le-ar strica celor de la Vidra Productions.

Mai enervant e că, în această înlănțuire obositoare de glume și aluzii explicate de scenariul însuși – beizadeaua care se lăfăie printre escorte, românul cinstit, fraier, „comunist” –, filmul dă impresia că ar fi înțeles cu ce se mănâncă jocul politic. Nimic mai fals. Filmul e atât de incoerent și contradictoriu în etalajul său de folclor urban, încât nici măcar nu poate menține o teză clară: dă impresia că se va solidariza cu clasele populare, apoi nu încetează să le ia la mișto, în aceeași măsură în care se face complicele șmecherilor cu bani pe care pretinde să îi înțepe. La final, odată format un guvern de compromis, livratorii nepalezi sunt promovați la rang de miniștri: se perindă cu rucsacul în spate și bâiguie ceva la pupitru. Moment de-a dreptul rușinos, menit probabil să marcheze o celebrare a acestor oameni, dar care eșuează într-o batjocură jignitoare. 

Mi se va spune că sunt cusurgiu. E totuși șocant, din partea unui film despre scena politică, să fie marcat de o asemenea detașare senină față de universul imaginat. Iar deplina ignoranță față de aspecte de bază ale cinemaului nu ajută nici ea. Un manual – sau măcar un reel – despre cum nu e OK să îți tratezi de sus propriile personaje vulnerabile poate că nu le-ar strica celor de la Vidra Productions.

Cu alte cuvinte, în acest film pare să fi intrat fix zero research: a fost încropit pe genunchi, având drept unică documentare gura lumii, poncifuri bășcălioase rezumabile prin câteva dictoane: „toți la fel”, „nimic nu se schimbă” etc. Dar ceva, inevitabil, tot a intrat. Nici nu putea să nu intre, având în vedere originea acestui produs de marketing, apărut într-o logică exclusivă a vânzării. E vorba de un damf de dispreț la adresa claselor de jos, mascat când prin povățuiri șugubețe, când prin ironii țintite. Lentila prin care Coteț, Dima și ceilalți văd sărăcia – un apartament dotat obligatoriu cu o „Răpire din Serai” pe perete și cu niște PET-uri de bere pe post de mic dejun, de pildă – nu prea mai are drept de cetate azi, trebuie spus. Florin Piersic Jr. în Miami Bici, Șerban Pavlu în Teambuilding aduceau ceva interesant pentru format: un know-how, o seriozitate a meseriei, conștienți probabil că filmele însele permiteau această „substanță de contrast”. Actorii consacrați din Candidatul perfect nu mai au această scuză. Ei doar accentuează impresia dezolantă, uniformă, a unui film conceput ca o risipă. La început, pe generic, rulează hitul „Țara te vrea prost” de la Sarmalele Reci. Oricât și-ar încorda mușchii, filmul de față nu visează la altceva.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.