Cum să-i refuzi vreun capriciu lui Coppola, acest maverick-devenit-tataie-simpatic, când omul și-a vândut până și via ca să poată ajunge în străfundul propriilor obsesii cinematografice? Megalopolis, o magmă audiovizuală care bolborosește în neștire, e semnul că întrebarea merită pusă și non-retoric.

De la Apocalypse Now (1979) și până acum, Coppola a revenit iar și iar asupra acestei povești despre omul care se avântă în miezul întunericului și al nebuniei, fără alt motiv decât propria ambiție. A tematizat-o atât de mult încât, până la urmă, a ajuns să o întrupeze. În Megalopolis, el însuși e subiectul conradian, cel care revigorează – din masochism mesianic – mitul cineastului dispus să se autoruineze de dragul unui proiect la care ține. În ciuda bunului-simț și a oricărui îndemn la cumpătare, acest colos audiovizual șubred, care nu-și interzice nicio poftă (un intertitlu pășunist de final ne urează toate cele bune), ajunge până la noi purtând pecetea unei epoci de vizionarism „maxi-” și de eforturi cheltuitoare în numele unei dorințe oricât de mărunte. Putem să-i dăm un șut sec în picioarele de lut – această fantasmă de putere a lui Coppola, care aduce la viață referințe romane peste orizontul actual al New York-ului – și să-l privim cum se prăvălește. Sau putem să-i admirăm intuițiile, scornelile, ambiția de a nu ține cont de nimic, în speranța că gestul lui Coppola va molipsi și pe alții de libertate.

De când au început să curgă cronicile anglo-saxone la noul său film, anunțând dezastrul, puteam paria că filmul e foarte frumos. Așa și este – chiar dacă, în culorile sale nisipii și în demența sa de CGI, evocă mai curând o frumusețe neo-barbară, de tip „Abu Dhabi”. Greu să rămâi imun la șarmul acestui monumentalism clasic, care visează la stucaturi și coloane de marmură, în același timp în care plăsmuiește un viitor cuantic. Când niște meteoriți orbesc împrejurimile, umbrele unor oameni speriați dansează pe fațadele blocurilor, într-o clipă absolut extraordinară. Norii care aleargă pe cer, oamenii care mișună pe străduțe: filmul se mișcă cu o ușurință fenomenală prin tot ceea ce este real, ca și prin tot ce nu va fi niciodată, făcând ordine din haos și viceversa.

Megalopolis e un fel de joc video care curge pe un ecran de cinema – e partea aceea numită cutscene, în care punem participarea activă pe pauză și privim niște ființe stranii mișcându-se printr-un lichid de sinteză. 

A trebuit să mă gândesc puțin despre ce e vorba în Megalopolis. La contactul cu lumea din afara sălii, giumbușlucurile narative ale lui Coppola s-au dizolvat parcă și am rămas doar cu amintirea unor imagini arse de soare, ca o apocalipsă a focului. Nu rezist tentației – deja loc comun al criticii – de a separa un conținut prăfuit, cu arta în pole position pentru a redesena lumea, și o formă sublimă în impulsul său. 

Povestea însăși – despre doi oameni care se bat pe supremația orașului: Cesar (Adam Driver), un savant grandoman, nobelizat pentru că a descoperit un nou material de construcții indestructibil, „megalonul” și Cicero (Giancarlo Esposito), actualul primar al orașului – e o scorneală pe cât de aberantă, pe atât de ingenuă. Puseul ăsta de fantezie necontrolată a îndepărtat pe mulți oameni; pe mine, ca cinefil gata să accepte orice copilărie, m-a făcut mai atent. Păcat că nu merge prea departe. Această încleștare dintre un fel de Elon Musk și un fel de Donald Trump, dintre care Coppola își permite să aleagă un favorit cert, e o mare capcană: cel dintâi dă pe-afară de panseuri înflorite – a doua sa ocupație pare a fi aceea de speaker motivațional –, cel din urmă e un populist sadea, pe care filmul nu prea îl scoate din ideea clasică de răufăcător. Și dă-i, și luptă.

Odată, însă, ce scăpăm de încrâncenare, filmul „intră” altfel. Luat ca o comedie, Megalopolis se dovedește a fi o experiență pe deplin satisfăcătoare. Necazul e că, într-ale genului burlesc, maestrul Coppola nu excelează decât la umor involuntar. În cazul marilor sale aventuri cinematografice, decalajul dintre pretențiile puse în joc și rezultatul adesea balonat și obositor – o turtă insipidă de mijloace irosite – e adesea punctul cel mai interesant al filmelor, dar și cel care provoacă jenă. Ceea ce începuse, în Apocalypse Now, ca o mărturie turbată despre sindromul de stres post-traumatic al veteranilor de război, cu un film născut din disperarea de a nu putea vorbi în mod adecvat despre atrocitățile comise în Vietnam, a continuat tot mai lăbărțat și mai emfatic, într-o explozie de piste fără aderență la realitate. 

În 1982, Coppola dădea One from the Heart, un musical minimalist ca intenții, dar megaloman ca arătare, despre un cuplu care se separă pentru o noapte, fiecare luând-o pe o cale proprie, până în brațele altora – apoi la loc comanda.

Îmi place să mă gândesc la Megalopolis ca la un fel de One from the Heart al lui 2024: Coppola a mai îmbătrânit, timp în care a acumulat și mai multe resurse materiale – însă nucleul său a rămas același, iar inteligența sa artistică tot în punctul acela se află. 

Ajunge să vedem cum ambele filme încep undeva sus, departe, în stratosferă – trebuia îndrăznit –, apoi se pogoară în aerul tot mai plin de noxe și claxoane al marii metropole americane: Coppola aspiră la cucerirea cosmosului prin film. Un alt indiciu îl reprezintă personajele feminine, marele negândit al regizorului-scenarist: simple starlete puse să acompanieze – atunci când nu încurcă – vreun mare bărbat genialoid, chemat de misiunea lui transcendentală. (Paranteză: mistica artistului, acest ins de condiție superioară, se numără printre cele mai leneșe idei din Megalopolis, un film care oricum, pe planul osaturii filosofice, nu dă pe-afară de reflecție proaspătă.)

În sensul ăsta, personajul Julia (Nathalie Emmanuel), fiica primarului, care începe o relație cu rivalul său politic, străluminatul Cesar, e un clișeu sexist pe două picioare, o creatură menită să reveleze – prin antiteză – măreția (orgolioasă, cum îi stă bine oricărei personalități) ascunsă în bărbații iluștri din jur. Nu altceva pățea Teri Garr, care a plecat dintre noi recent, în One from the Heart: bucuria eliberării conjugale venea la pachet, obligatoriu, cu pedeapsa și cu remușcarea, iar finalul savura postura ei de înfrântă, de consoartă revenită cu coada între picioare, după comiterea unei prostioare, în căminul de baștină.

Nu că m-aș da în vânt după astfel de analize mărginite ale reprezentării, dar grosolănia acestor personaje aici, oferă noi piste de a înțelege filmul în cheia unui simplu delir de băiețandru care în sfârșit și-a împlinit visul, punând laolaltă, fără rușine, în legea lui, referințe lipsite de orice noimă. Megalopolis e o mașinărie ultra costisitoare, care servește drept jucărie. Ca atare, e un gest gratuit à la Coppola. Există și niște virtuți aici. La un moment dat, această Julia, însărcinată („ca orice femeie”, pare a adăuga filmul) cu fixarea caracterului bărbătesc în aforisme puternice, îl gratulează pe Cesar, în pat, cu o formulă concludentă: „Man of the future so obsessed by the past.” Cesar, să fim convinși, e un stand in pentru Coppola însuși. Retro-futurismul lui uzual e o altă trăsătură deja vehiculată în One from the Heart, unde creatorul testa imaginea „săracă” video în contextul unei scenografii deșănțat de bling bling. Într-o cronică la acel film optzecist, Serge Daney rezuma arta lui Coppola o dată pentru totdeauna: ea ar „mărturisi despre abisul care separă lucrurile pe care nu mai știm să le facem (ca înainte) de cele pe care nu știm încă să le facem (ca pe urmă).”

În 40 de ani, și în ciuda tuturor evoluțiilor tehnologice, locul lui Coppola a rămas neschimbat. Cum e posibil? Cu cât Megalopolis se pretinde mai avangardist, cu atât pare mai nostalgic, mai atașat de anii marilor spectacole și ai scenografiilor care iau ochiul. Să fie cineastul o punte între ce a fost și ce va să vie – între zootropul care servește drept emblemă a propriei companii de producție (memoria cinematografului) și necunoscutul inteligenței artificiale (viitorul audiovizualului)? Mai degrabă e o prăpastie ce trebuie depășită. Încercările sale par prea căznite, prea infantil-gălăgioase și în același timp constant-neconcludente pentru a semăna cu altceva decât faliment după faliment, totul mascat de minunate focuri de artificii. 

Megalopolis e un vârtej despre imagini și sunete care, luate împreună, sfârșesc prin a se anula. E exemplul că azi se poate face un film-mastodont în care să se pună atâta pasiune – în care soarta lumii să fie, chipurile, în joc – și totuși, orizontul lui ultim să fie nimicul. Ahtiat după formate și piruete (de la splitscreen la imagini de arhivă cu Reich-ul), filmul se mistuie într-un vârtej pus în mișcare tot de el, semnul unei arte intrate în fibrilații, care intuiește nevoia schimbării, dar nu știe de unde să o apuce.

Megalopolis rulează în cinematografe din 8 noiembrie.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.