Atât de multe filme în fiecare an, atât de puțin timp. Picture this: în fiecare moment, chiar în clipa în care citești aceste rânduri, milioane de oameni se uită la filme. Sunt într-o sală de cinema, într-un parc sau piață publică, acasă, în fața televizorului sau a unui telefon mobil. Se uită la filme comerciale, la filme „de artă”, la documentare sau desene animate. Aceasta nu e doar o imagine puternică cu care autorii David Bordwell, Kristin Thomson și Jeff Smith deschid volumul Istoria filmului: o introducere, dar și o dovadă asupra importanța și influenței pe care filmul a avut-o în ultimii o sută de ani. Cum navigăm totuși printre atâtea titluri în fiecare an? Cum să nu ne lăsăm duși doar de cele care creează valuri și hype? Și cum facem să nu ne scape filme care ar putea lăsa o amprentă asupra vieții noastre? I-am rugat pe critici, pe cei care merg anual la festivaluri naționale/internaționale de film și pe programatorii care curatoriază programele artistice ale celor de la noi să ne împărtășească din comorile descoperite de ei anul acesta. Sunt titluri văzute în traseul lor prin festivaluri de care s-au îndrăgostit, hidden gems sau filme ale unor cineaști care continuă să surprindă – o listă mică de mari revelații care merită descoperite. 

*

Viet and Nam (r. Truong Minh Quy) – prezentat la Cannes, Un Certain Regard

În ciuda a ceea ce pare, în meseria aceasta, descoperirile ajung să fie ceva tot mai rar și poate cu atât mai mult, de prețuit. După o vreme urmărind atât lungmetrajele cele mai recente, cât și industria de scurtmetraj, apar the usual suspects, cei de la care (te) aștepți să confirme, noii auteurs ale căror rădăcini ferme se zăreau încă de la început. După minunatul The Tree House, filmul cel mai personal și magnetic pe care l-am văzut în mulți ani, descoperit într-un Locarno torid în 2019, cel de-al treilea lungmetraj regizat de Truong Minh Quy, Viet and Nam, se anunța a fi o astfel de descoperire anticipată. Cineastul vietnamez se afundă la propriu și la figurat în istoria tumultoasă a țării sale privind înăuntrul său și înăuntrul unei mine de cărbuni, mizanscena unei relații de iubire parcă suspendată în timp, perpetuă și în același timp evanescentă prin fragilitatea ei. Ambițios formal, relaționând fire narative și perioade istorice diferite – inclusiv căutarea rămășițelor pământești ale unui tată dispărut în război –, filmul lui Truong dezvoltă o arheologie cinematografică intimă, care nu poate veni decât dintr-o căutare artistică autentică. Iar în acest caz, abordarea pe alocuri psihanalitică nu face decât să conducă natural către planul final, una dintre cele mai memorabile imagini ale anului. (Andreea Pătru)

*

Fogo do Vento (r. Marta Mateus) – prezentat la Locarno, Competiția Oficială

Aș minți (dar doar puțin) dacă aș spune că Fogo do Vento este o descoperire, în adevăratul sens al cuvântului: fiindcă debutul Martei Mateus promitea să fie o adevărată perlă neagră încă de la primul ei succes festivalier, Farpões, Baldios (2017), al cărui aparat conceptual elegant trimitea atât la istoria recentă și îndepărtată a cinemaului portughez (plastic, compozițional și tematic), cât și la o îndelungată tradiție politică de stânga, care pune în centrul său figurile muncitorilor pământului. 

În Fogo do Vento, citim urme din Dovzhenko cât și din Costa, din Marker și Straub-Huillet; trimiteri cinematografice secondate de un adevărat arsenal de simbolistică și mitologie: precum taurul înspăimântător a cărui figură bântuie bună parte din film (ce-i face pe lucrătorii dintr-o vie să se ascundă în coroanele arborilor din preajmă), ce amintește atât de un Zeus ce caută s-o răpească pe Europa cât și de Minotaurul cretan, cifru al unei masculinități brutale și-al unei dictaturi politice bicisnice. Incantatoriu și invocator, Fogo do Vento e o alegorie ce șterge granițele dintre trecut și prezent și eludează orice tipar obișnuit de reprezentare în cinemaul narativ. (Flavia Dima)

*

When the Phone Rang (r. Iva Radivojević) – câștigător la Locarno, Cineasti del Presente

Sunt o grămadă de chestii pe care le-am uitat definitiv, unele dintre ele nu doar recente, ci și destul de importante. Dar țin minte (și nici nu-s șanse să uit) cum arăta placa de șah pe care am învățat să joc. Un pătrat cu latura cam de un metru, făcută dintr-un fel de carton cerat, ușor uzat pe la margini. Care margini erau rotunjite, că țin minte și asta. Probabil a continuat să se uzeze, uitată pe undeva, iar marginile alea au continuat să explodeze sau să înflorească, depinde cum alegi să vezi lucrurile, dar la fel sigur n-au rămas.

Genul acesta de privire oblică asupra lucrurilor stă la baza filmului When the Phone Rang al Ivei Radivojević, un film în care războiul duce o luptă inegală cu detaliul cotidian, căci perspectiva e a unui copil. Cu fiecare nouă dislocare, suflete mai grele sau mai ușoare, trupuri cu năravurile lor cu tot și episoade fel de fel sunt parțial sau total lăsate în urmă, la fel ca placa aia a mea de șah, devenind amintiri cu care protagonista încă nu pare că știe ce să facă. (Cătălin Olaru)

*

Youth: Hard Times (r. Wang Bing) – prezentat la Locarno, Competiția Oficială 

Nu că marele cineast chinez ar mai avea nevoie de vreo prezentare, dar să văd iarăși un film semnat de el după o pauză cam lungă a constituit un șoc, o resetare. De la amploarea gestului creator la siguranța mâinii care filmează și filmează (din datoria de a informa? din disprețul duratelor convenționale?), filmul arată puterea nebună a unui cinema care lucrează nu la scara unui apartament sau a unei străzi, așa cum ne-a obișnuit filmul recent de autor, ci la scara lumii. Desigur, ajută și fundalul Chinei, un peisaj industrial în care individul, entitatea cu destin propriu, liber arbitru și alte alea, e aruncat în derizoriu, stârpit ca de piciorul unui gigant. Stoicismul acestor vieți duse în mijlocul unei demențe (jumătate experiment social, jumătate apocalipsă) e subiectul predilect al lui Wang Bing, un autor de SF-uri cu sfârșitul lumii camuflat sub aparențele unui documentarist. (Victor Morozov)

*

Confidenza (r. Daniele Luchetti) – prezentat la Rotterdam, Competiția Big Screen

Câtă încredere poți avea în cineva ca să-i împărtășești cel mai teribil secret al tău? Aceasta e premisa sclipitor de sinistră din Confidenza lui Daniele Luchetti, veritabil horror existențial, briliant servit de muzica lui Thom Yorke. Scena confidenței, test de supremă încredere între cei doi îndrăgostiți care intră în joc fără plasă de siguranță, deschide însă o cutie a Pandorei pe care finalul acestui film fascinant de neplăcut rezistă pervers tentației de a o închide. Luchetti lasă mână liberă spectatorului să-și imagineze restul (lucru rar în filmele formatate de azi) și, printr-un twist la fel de pervers, să-și proiecteze, cu teamă, propriul secret în enigma narativă dată. Lansat în 2024 la Rotterdam (după ce a fost respins de Veneția), Confidenza e un plonjeu, aproape sinucigaș, în cele mai întunecate unghere ale condiției umane – un soi de Anatomia unei prăbușiri (și aici avem în prolog o cădere în gol), dar fără ambiguitatea ostentativă și artificială din filmul francez. (Mihai Chirilov)

*

What Did You Dream Last Night, Parajanov? (r. Faraz Fesharaki) – prezentat la Berlinale, Competiția Oficială 

What Did You Dream… este acea bijuterie cinematografică pe care numai cele mai bune debuturi reușesc să o obțină: prin distilarea esenței narațiunii sale, păstrându-i însă toată poezia intrinsecă, în timp ce aderă la o structură formală neclintită. Simplitatea face minuni pentru Faraz Fesharaki, care își face debutul regizoral, având o filmografie de altfel stelară ca director de imagine (What Do We See When We Look at the Sky? de Alexandre Koberidze, Arthur & Diana, de Sarra Summa și mai recent Boomerang de Shahab Fotouhi). Comprimând o perioadă de 10 ani și cei 4000 km dintre Berlin și Isfahan, care îl separă de familia sa, filmul este o lucrare epistolară a erei digitale, în care corespondențele pixelate cu părinții și vărul său dezvăluie o vegetație bogată de legături emoționale, reziliență dulce-amară și melancolie existențială. Poezia este în pixel, îngropată sub fetișismul estetic al trecutului, în nostalgia relocării. (Andrei Tănăsescu)

*

Direct Action (r. Guillaume Cailleau, Ben Russell) – prezentat la Berlinale, Encounters

Demult n-am mai văzut un cinema care să fie radical de la un cap la celălalt, și în formă și în conținut. Ce e totuși radical la Direct Action nu e neapărat decizia de a documenta o comună activistă (celebrul ZAD din Notre-Dame-des-Landes), ci totalitatea cu care o face: cadre lungi, exhaustive, bucăți colosale de realitate care se nu se concentrează pe militantismul politic (pe spectacularul activismului), ci pe cele mai obișnuite experiențe ale vieții, ca pregătirea unor clătite și frământatul de cocă. Documentarul e mai degrabă despre privire și durată decât despre activism; fiecare cadru zici că e câte-o pagină de scriere fenomenologică cu imaginea. Zicea Chantal Akerman că atunci când face un film, fură câte două din viața spectatorului. Direct Action e un act politic exact pentru că fură – sabotează, deturnează, eliberează – patru ore din viața spectatorului. (Dora Leu)

*

Under the Volcano (r. Damian Kocur) – premiera la Toronto Film Festival, văzut la Gdynia Film Festival

Pe polonezul Damian Kocur l-am descoperit la Festivalul de la Veneţia în 2022, unde debutul său în lungmetraj, Bread and Salt, câştiga premiul special al juriului în secţiunea Orizzonti. Era un cinema proaspăt şi ambiţios formal (unghiuri de filmare neaşteptate, joc actoricesc parţial improvizat, tăieturi de montaj destabilizatoare), care, pe deasupra, ataca un subiect sensibil în Polonia – ura unor localnici faţă de imigranţi. Anul următor, în 2023, l-am cunoscut şi personal, la TIFF-ul clujean, unde venise să-şi prezinte filmul (am stat atunci mai mult de vorbă – era speriat că nu va mai putea face filme în ţara sa dacă alegerile din acea toamnă aveau să fie câştigate tot de puterea conservatoare; în cele din urmă a ieşit învingătoare opoziţia liberală). 

Toamna aceasta l-am reîntâlnit la Gdynia, la tradiţionalul festival din oraş dedicat cinematografiei poloneze, unde a avut loc prima proiecţie în Polonia a celui de-al doilea film al său, Under the Volcano, care fusese prezentat în premieră mondială la Festivalul Internațional de la Toronto. A fost nu doar cel mai bun film polonez văzut de mine la Gdynia, ci şi unul dintre cele mai incitante filme bifate în tot anul 2024. O familie de ucraineni (tată, mamă, o fată adolescentă şi un băiat ceva mai mic) se află în concediu, tocmai în Tenerife, când Rusia invadează Ucraina. Nu se mai pot întoarce în ţară. Numai că şederea lor prelungită forţat într-un loc idilic, în care toţi oamenii din jur sunt în vacanţă, relaxaţi, se transformă treptat într-un coşmar – gândul le stă doar la ce se întâmplă în Ucraina, care le produce anxietate şi naște tensiuni. O altfel de abordare a tragediei ucrainene – războiul îşi întinde tentaculele otrăvitoare în minţile victimelor chiar şi la mii de kilometri distanţă. (Ionuț Mareș)

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri