În peisajul cinematografic românesc al ultimilor ani, Radu Jude este una dintre cele mai active și vizibile prezențe, cu un interes particular pentru a aborda frontal subiecte inconfortabile. „Unul dintre cei mai prizați autori de cinema ai momentului”, notează criticul de film Victor Morozov despre evoluția regizorului de la Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari și până în prezent. L-am invitat pe Radu Jude să scrie despre cum prind formă ideile pentru filmele sale; ne-a refuzat, menționând: „Nu pot scrie nimic despre filmele mele”. În schimb, ne-a oferit câteva cărți care l-au ghidat în ultimii ani și l-au ajutat în proiectele sale, de la „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” la „Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii”. Acest articol a apărut inițial în revista tipărită Films in Frame, nr. 4.

*

Mi-am dat seama foarte repede că nu pot scrie nimic despre filmele mele. Nu doar pentru că nu am distanța necesară, nu doar că, fiind de modă veche, cred că trebuie lăsați ceilalți să vorbească, spectatori, critici de film sau oricine vrea să o facă (și “jamais repondre”, spunea Flaubert), dar și pentru că nu cred că merită atâta atenție. Eu le văd doar defectele – „le văd” e un fel de a spune, nici nu mă pot uita la ele, uneori trebuie să o fac când e vreo obligație, altfel le văd în amintire fără nicio plăcere.  

Dar pot face altceva, pot să ofer o mică descriere a unor cărți care m-au ghidat în ultimii ani. Fiind complet lipsit de originalitate (“Even with insects —/Some can sing,/ Some can’t”, spune Issa într-un haiku), am avut întotdeauna nevoie de modele, de repere, nu aș fi fost în stare să gândesc fără ele și, în consecință, nici să fac filmele pe care le-am făcut. Despre unele din aceste modele (Warhol, Pasolini, Gianikian & Ricci-Lucchi, Wang Bing etc.) am scris niște mici texte apărute ici și colo, pe altele le-am menționat în interviuri (Godard, Rossellini, W.G. Sebald, George State), mă opresc acum la trei cărți. Ar fi putut fi mai multe, am început cu o listă de 10, am tăiat la 5, dar cred că trei sunt de ajuns.

Towards a Theory of Montage, de S.M. Eisenstein; I.B. Tauris & Co Ltd 2010

S.M. Eisenstein e foarte important pentru mine și îndrăznesc să spun că mai mult pentru scrierile lui decât pentru filmele extraordinare pe care le-a făcut. Eisenstein mi-a oferit, așa-zicând, două scurtmetraje (Caricaturana și Potemkiniștii) și alte 2-3 proiecte pe care cine știe dacă le voi putea transforma cândva în filme (sau în spectacole de teatru, aș vrea să pun în scenă Lunca Bejinului la un moment dat). Cartea asta, care trebuie citită atent, adună textele importante  ale lui Eisenstein despre montaj și tot ce știu despre acest domeniu vine de aici. Malraux sau Godard n-au făcut decât să ducă mai departe ideile lui Eisenstein și nu cred că după aceea s-a mers mult mai departe. E fascinant și chiar înduioșător să vezi obsesia lui Eisenstein pentru montaj peste tot, nu doar în cinema. În arhitectură. În poezia lui Pușkin. La Dickens. În Anna Karenina. La El Greco. În hieroglife. În ideograme. În teatrul No. În pictura lui Manet. În caricaturile lui Daumier. În muzica lui Wagner. În haiku. În nu știu ce baldachin sculptat de Bernini. În planul cincinal al Partidului Comunist. Da, obsesia lui Eisenstein friza ridicolul, de altfel și felul în care scrie, cum își juxatpune frazele, arată obsesia pentru montaj și fără ideile lui nu aș fi putut să-mi montez filmele. O ultimă anecdotă (îmi cer scuze, am mai spus-o) găsită în cartea Adei Ackerman, Eisenstein et Daumier: „Cărțile nu numai că îi erau indispensabile lui Eisenstein, dar reflectau și gândirea acestuia, în măsura în care le aranja tematic, conform unei ordini asociative asemănătoare montajului: de exemplu, James Joyce stătea lângă Lewis Carroll; faimoasa biografie a lui Napoleon de Emil Ludwig, publicată în 1925, stătea lângă The Great Abnormals a psihiatrului britanic Hyslop, publicată în același an… După cum scrie Naum Kleiman, «unul dintre filmele pierdute ale lui Eisenstein este montajul său de cărți».”

E fascinant și chiar înduioșător să vezi obsesia lui Eisenstein pentru montaj peste tot, nu doar în cinema. În arhitectură. În poezia lui Pușkin. La Dickens. În Anna Karenina. La El Greco. În hieroglife. În ideograme. În teatrul No. În pictura lui Manet. În caricaturile lui Daumier. În muzica lui Wagner. În haiku. În nu știu ce baldachin sculptat de Bernini. În planul cincinal al Partidului Comunist. Da, obsesia lui Eisenstein friza ridicolul, de altfel și felul în care scrie, cum își juxatpune frazele, arată obsesia pentru montaj și fără ideile lui nu aș fi putut să-mi montez filmele.

 

Indeterminacy – Ninety Stories: for Speaker With or Without Accompaniment, de John Cage

Nu am educație muzicală, din păcate, și am avut mereu probleme în a recunoaște că nu îmi place mare parte din muzica clasică. Prefer să ascult rock sau punk decât Beethoven sau Wagner, deși pot să ascult Bach sau Monteverdi sau Vivaldi. Dar a început, paradoxal, să îmi placă tot mai mult muzica experimentală și asta datorită lui John Cage, felul lui de a considera că orice zgomot e muzică e o introducere grozavă.

Tind să împart artiștii sau criticii sau autorii de orice în două categorii: cei care mă eliberează și cei care mă blochează. John Cage sau Andy Warhol sunt eliberatorii supremi: “Beauty is now underfoot wherever we take the trouble to look”. Nu mă interesează cum pot fi criticați, știu doar că eu am nevoie de ei ca de aer. Am citit, de exemplu, următorul pasaj din John Cage: “Schoenberg said, «In order to write music, you must have a feeling for harmony.» I explained that I had no feeling for harmony. He said that I would always encounter an obstacle, that it would be as though I came to a wall through which I could not pass. I said, «In that case I will devote my life to beating my head against that wall.»”. Am înțeles atunci că vorbește despre mine (păstrăm proporțiile, desigur!). Știu că nu am talent pentru cinema, dar dacă John Cage și-a dedicat viața pentru a se da cu capul de pereții muzicii, cine sunt eu să mă plâng că mă dau cu capul de pereții cinemaului? “I have nothing to say and I am saying it” – da, și eu simt la fel, e și mottoul meu. 

Indeterminacy nu e propriu-zis o carte, dar a apărut în câteva variante ca atare. E de fapt o compoziție în care cineva citește anecdote acompaniat la pian (pe youtube e o variantă cu John Cage acompaniat de David Tudor), și mă simt foarte apropiat de anecdotele lui Cage și de filozofia lor (partea a doua din filmul meu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc o confirmă). Ofer aici două texte: “Standing in line, Max Jacob said, gives one the opportunity to practice patience.” Și: “I mentioned to Hidekazu Yoshida the book Zen in the Art of Archery by Eugen Herrigel; the melodramatic climax of  this book concerns an archer’s hitting the bull’s eye — in total darkness. Yoshida told me one thing the author failed to point out: there is in Japan a highly esteemed archer who has never been able to hit the bull’s eye, even in broad daylight.” 

Norii, de Petru Creția, ed. Humanitas 2023

Am citit cartea când aveam 17 ani și îmi aminteam că e o carte cu însemnări poetice sparte de niște descrieri plicticoase de nori. Am recitit-o relativ recent și poezia nu mi-a mai plăcut atât de mult, dar m-a impresionat descrierea norilor, lupta autorului pentru a suprinde ceva atât de efemer. De fapt, e o lecție de cinema în ce face Petru Creția, în a-și dedica atâta timp și energie privitului unor fenomene atât de insignifiante. Ca orice cineast modest, am un deficit serios în a ști să privesc bine. Creția e un model – acest profesor care preda verbul grec la Facultatea de Limbi Clasice a făcut mai mult cinema decât cei mai mulți regizori. Mi se pare foarte emoționant cum încearcă să descrie ceva atât de greu de descris – și poate că poezia chinuită prin care se exprimă uneori e doar o încercare de a reda în cuvinte ceea ce privirea cuprinde dintr-odată, dar limbajul nu poate exprima cu ușurință. Îl văd pe Petru Creția ca pe un James Benning care se folosește de cuvinte în loc de cameră și închei cu câteva pasaje din Norii: 

„Cerul senin, privit intens și adânc, nu e o baltă de culoare moartă, ci o transparenţă adâncă şi vibrantă, înfiorată de umbre şi lumini, pulsând de razele stelelor nevăzute.”

„Oricât de fierbinte ar fi câte o zi de vară, albastrul cerului îi rămâne sufletului şi privirii răcoros.”    

„Uneori, la o cotitură de drum, zăreşti în mijlocul cerului un nor miraculos, un nor care nu seamănă cu norii ceilalţi: un nor străin şi rătăcit, cu un freamăt tumultuos al formei sale aberante şi, în spuma şi fumul său radios, fosforescent şi întunecat, cu ecoul altor lumi, ca întoarse din ape limpezi şi adânci. Priveşte-l bine, căci n-o să-l mai revezi în lumea aceasta; iubeşte-l ca pe un fiu al clipei, căci destrămarea care îl pândeşte (şi care face parte din el ca o frumuseţe) nu iartă şi este mai rea decât moartea şi decât nimicul; ascunde-l în ochiul tău şi în inima ta, ca să-l mântui, ascunde-l şi păstrează-l. De unde ştii? Poate va fi o zi în care va trebui să trecem dintr-o lume în alta şi vom pluti, liberi şi singuri, între două destine, o zi întreagă. Atunci vom scoate din inimi o mare şi un cer numai ale noastre şi norul cel frumos va mai trăi încă o dată în blânda, ostenita şi ingenua lumină; iar valurile îi vor spulbera şi recompune imaginea, vor aduce răspunsul orizontului gol şi ne vor mângâia, în tăcerea aceea vastă, cu glasul lor deşert.”

Nu numai cerul: poți privi așa orice. Căci totul se ascunde în propria sa revelație.

Foto main: still din cel mai recent film al lui Radu Jude, Kontinental ‘25, care va avea premiera mondială la cea de-a 75-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin
Foto thumbnail: Jasper Kettner

Redacție

Un material colectiv, scris de redactorii și colaboratorii noștri